Corul bisericii ortodoxe din Birda (1929)

   Am primit de la o credincioasă un dar neprețuit: o fotografie a Corului bisericesc din Birda din 1930. În Anul Omagial al Satului românesc ne putem aduce aminte de înaintașii noștri. Potrivit Cronicii Parohiei Birda realizată de preotul George Florin în 1959 aflăm că în 27 decembrie 1929 a fost înființată ,,Societatea Corală” din Birda  de Dr. Valeriu Boleanțu, avocat în Deta și președintele Reuniunii Corale de aici. S-au ,,înscris” 28 de tineri din comună.

       La 5 ianuarie 1930 a primit denumirea Corul ,,Doina” din Birda. Comitetul de conducere a fost constituit din: preot Ioan Mărgineanțu, Octavian Bolocan, Vasile Bolocan, învățător Ioan Bocșan. Comitetul se compune din 6 persoane: Simion Datcu, Ioan Ițu, Alexandru Stoianovici, Cornel Pluștea, Octavian Stan și Traian Ciolac.

    Corul a fost instruit de Guga Vidu din Mercina (1888-1962), cel mai tânăr dirijor din Banat la sfârșitul veacului al XIX-lea. Acest dirijor a pregătit 26 de coruri din Banat, Satu Mare și Bihor printre care și Corul bisericesc din Birda.

     Din 23 aprilie 1930, corul a fost condus de Pavel Ițu, Ștefan Bogdan și Pavel Murgea. Până în anul 1939, când s-a desființat din cauza războiului, a cântat în biserică, la Casa Culturală și a concertat la Opatița, Gătaia, Sculea și Berecuța.  (Cf. Viorel Dorel Cherciu, Subvertirea religiozității în Banat, Editura Eubeea, Timișoara, 2016, p. 485-486).  

            Componenența Corului din Birda:

Tenor I

Ioan Stoiciu

Ioan Nedelcu

Sava Ristiu

Ghipa Ionescu

Simion Datcu

Pavel Murgea

Ioan Cercega

Ștefan Ofițer

Tenor II

Vasile Bolocan

Cornel Pluștea

Octavian Stan

Traian Ciolac

Todor Grăsoane

Dionisie Datcu

Bas I

Alexandru Stoianovici

Alex. Ofițer

Ioan Ițu

Vasile Văleanu

Iosif Almăjan

Ioan Periat

Bas II

Pavel Ițu

Trifu Țieran

George Ițu

Vasile Bolocan

Ștefan Bogdan

Moise Petruț

Petru Dragoș

Petru Nedelcu

Simion Mercea

Fete

Elena Pluștea

Eufemia Mărgineanțu

Anița Argotescu

Sofia Geția

Eva Cercel

Ana Bogdan

Floare Ristiu

Aurora Nedelcu

Iulca Ițu

Silvia Dragotă

Ziua Educației creștine în parohia Birda

  La sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi a fost sărbătorită Ziua Educației creștine în parohia Birda. Pentru a evidenția contribuția Sf. Trei Ierarhi la consolidarea educației creștine au fost oficitate în bisericile parohiei slujbe religioase urmate de cateheze tematice și alte activități educaționale.

   La biserica din Birda cinstirea Sfinților Trei Ierarhi a debutat din Ajunul sărbătorii când la Școala Gimnazială din Birda au fost premiați 14 elevi care au participat la Concursul Județean de Religie ,,Nașterea Domnului în suflet de copil”. Tot în Ajun a fost oficiată Slujba Privegherii (Vecernia unită cu Litia și Utrenia) în biserica ,,Nașterea Maicii Domnului”. În ziua cinstirii Sfinților Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Ioan Gură de Aur a fost săvârșită Sfânta Liturghie în capela cu hramul ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Sîngeorge. Au participat elevii claselor I-IV însoțiți de prof. Mioara Miron.

    Cu acest prilej a fost ținut un cuvânt de învățătură pregătit de preotul Valentin Bugariu care a vorbit despre ,,Capadocia și Antiohia Siriei, leagănul Sfinților Trei Ierarhi” scoțând în relief contribuția căminului familial la dezvoltarea concepției despre viețuirea creștină.

    În cadrul Școlii Primare din Sîngeorge s-a desfășurat și o activitate catehetică fiind vizionat filmul documentar: ,,Pelerini în Capadocia Sfinților” produs de Televiziunea Trinitas în 2009.

  Activitățile religios-educaționale au fost realizate prin implicarea cadrelor didactice în cadrul Acordului de Parteneriat încheiat între Biserică și Școală.

Capadocia și Antiohia Siriei, leagănul Sfinților Trei Ierarhi

   Îi cinstim pe 30 ianuarie în fiecare an pe Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Ioan Gură de Aur. Am legat această sărbătoare anul acesta de semnificația Anului Omagial proclamat anul acesta. Importanța și semnificația spirituală și materială a satului încercăm să o descoperim în semnificația locului nașterii și copilăriei pentru viața și opera Sfinților Trei Ierarhi.

      Primii doi ierarhi, Vasile cel Mare și Grigorie de Nazianz și-au avut obârșia în Capadocia, în timp ce Ioan Gură de Aur în Antiohia. Ambele așezări fiind înfloritoare în timpul vieții celor trei sfinți. Un filosof român spune: ,,Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrâurirea acestor puteri anonime, pe care cu un termen cam pedant m-am obișnuit să le numesc <<determinante stilistice>> ale vieții colective. […] Copilăria și satul se întregesc reciproc, alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi despre o simbioză între copilărie și sat, o simbioză datorită căreia, fiecare din părți se alege cu un câștig”[1].

            Vechea provincie Capadocia este așezată pe un platou vulcanic situat în zona central-sudică a țării, ea a fost locuită cu 3000 de ani în urmă de hitiți apoi de frigieni. A căzut sub dominația mezilor și persanilor, acest areal, care etimologic s-ar traduce prin ,,ținutul cailor frumoși”, devine, după înființarea Constantinopolului, provincie a Imperiului Bizantin[2].

Asia Mică a fost regiunea Imperiului Roman în care Creștinismul a făcut progresele cele mai mari. La sfârșitul secolului al II-lea s-au ținut aici, în Frigia, sinoade împotriva montanismului. În secolul următor, Dionisie al Alexandriei declară că această regiune posedă bisericile cele mai populate. De fapt, aceasta a fost una din cele mai bogate regiuni ale Imperiului. În acest loc Sfântul Apostol Pavel a petrecut cea mai mare parte a activității sale misionare. Nu este deci de mirare, că la începutul secolului al II-lea Pliniu cel Tânăr ne dă imaginea prosperă a Creștinismului despre care afirmă că a pătruns la orașe și la sate. Un alt autor păgân, Lucian de Samosata, scriind pe la mijlocul secolului al II-lea, îl face pe eroul său Alexandru de Abonoticus, să descrie Pontul ca fiind plin de epicurei și de creștini.

În jurul anului 190 episcopii din Asia Mică au scris papei Victor legat de chestiunea datei Paștilor.

În Asia Mică existau comunități creștine în localități ca Efes, Smirna, Filadelfia, Sardes, Thiatira, Pergam, Colose. În localitatea Nicomidia, biserica creștinilor se afla în apropierea reședinței lui Dioclețian.

Comunități creștine se aflau și în provinciile Cilicia, Pamfilia, Licaonia, Pisidia și Galatia[3].

            O statistică privind numărul real al respectivelor colectivități sătești și urbane, este aproape imposibil de realizat, însă concluzia cercetătorilor care au investigat fenomenul este cât se poate de convingătoare: este vorba de o regiune evanghelizată[4].

            Sfântul Ioan Gură de Aur a trecut prin Capadocia în drumul spre exil și dă mărturii despre situația înfloritoare de aici: ,,Acum sunt deplin sănătos și-ți scriu chiar din Cezareea, unde mă bucur de multă îngrijire; am doctori buni și renumiți, care mă îngrijesc nu numai cu știința lor, dar mai ales cu simpatia și dragostea lor. [...] Când am ajuns în Cezareea, obosit și istovit de drum, cuprins de friguri puternice, tulburat și chinuit de grele suferințe, am tras într-o casă așezată la marginea orașului și am trimis după doctori ca să-mi sting văpaia ce mă chinuia”[5].

            Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în anul 330, în Cezareea Capadociei dintr-o familie bogată și cu frică de Dumnezeu. Tatăl lui era originar din Neocezareea din Pont și purta același nume de Vasile. Mama, Emilia era din Capadocia era fiica unor martiri și era o femeie evlavioasă. Părinții au avut 10 copii dintre care 3 au ajuns episcopi, Vasile în Cezareea, Grigorie în Nyssa și Petru în Sevastia.

            Sfântul Vasile și-a făcut primele studii de retorică și filosofie la școala din Cezareea unde tătăl său era retor, apoi la Constantinopol și Atena. În 356 se reîntoarce în Capadocia și a predat retorica pentru scurt timp[6].

           

Sf. Grigorie de Nyssa a realizat o biografie a Sf. Macrina, sora sa. În cadrul acesteia vorbește de locuința ei: ,,Am fost condus în locuința Macrinei, apoi ni s-au deschis ușile și am pășit în acel loc sfânt. Ea era aprinsă de febră și se odihnea direct pe pământ, fără pat sau așternut, ci pe o scândură acoperită cu o pătură din păr de capră, cu capul pe o altă scândură pusă de-a curmezișul, în așa fel încât să-i țină loc de pernă pentru a-i sprijini capul într-o poziție înlinată mai puțin obositoare”[7].

            Sfântul Grigorie de Nazianz este contemporanul și prietenul Sfântului Vasile. S-a născut în Arianz, un sat aproape de Nazianz în Capadocia din părinți nobili. Tatăl Grigorie a devenit creștin sub influența Nonei, soția sa. În 328 ,,fiindcă dăduse mărturisiri de bun creștin”, Grigorie a fost ales episcop în Nazianz, unde a păstorit 46 de ani. Fiul, Grigorie și-a început formarea sub influența mamei sale, apoi a urmat școlile din Nazianz, Cezareea Capadociei, Cezareea Palestinei, Alexandria și Atena[8].  În anul 372 Sfântul Grigorie a fost hirotonit episcop al Sasimei în Capadocia. ,,Nu a fost deloc încântat de satul pentru care a fost numit episcop” și a rămas pe mai departe ajutor al tatălui său la Nazianz.

            Nona deși căsătorită cu un păgân, totuși a reușit să-și convertească soțul la Creștinism. În acel timp superioritatea noii credințe era judecată prin prisma vieții personale a credincioșilor. Gorgonia, sora Sf. Grigorie și-a însușit viața creștinească: ,,Fără a-și neglija căminul, găsește bucurie în posibilitatea de a face milostenie, căminul ei, bine îndestulat, devine azil obștesc, mâna sa generoasă se întinde tuturor”[9].

            Cezareea Capadociei a devenit capitală a provinciei Capadocia în anul 17 î. Hr. Această localitate se află în apropierea muntelui Eriyes, fostul vulcan activ, care în prezent are altitudinea de 3.916 m, având vârful încărunțit de zăpadă. Situl arheologic cel mai important din Capadocia privind vestigiile creștine cel mai bine conservate este numit Göreme. Acest termen înseamnă ,,nu ne puteți vedea aici”. Conform tradiției și numelui locului, acum două milenii, creștinii au fugit din sud pentru a se ascunde de persecuția romanilor, de aceea bisericile creștine din Göreme și Urgup, orașul vecin, sunt printre cele mai vechi din lume[10].

           

Din 10 octombrie 1776 în urma hotărârii sinodului Patriarhiei Ecumenice prezidat de patriarhul Sofronie al II-lea, mitropolitul Țării Românești Grigorie al II-lea și urmașii săi a primit titlul de ,,Locțiitor al Tronului Cezarei Capadociei”. Această distincție recompensează contribuția Bisericii Ortodoxe Române la susținerea Ortodoxiei.

            Cealaltă așezare la care ne-am oprit este Antiohia Siriei. Orașul a fost întemeiat se Seleucos I (Nicator) la scurt timp după bătălia de la Ipsos (Frigia, Asia Mică) din 301 î. Hr. El a fost ridicat pe malul sudic al râului navigabil Oronte, într-un loc în care râul face o cotitură, la aproximativ 32 km de Marea Mediterană. Seleucos a numit așezarea Antiohia în onoarea tatălui său, Antioh. În prezent pe acest loc se află orașul Antakya. Înainte de a fi asasinat în 281 î. Hr, el și-a mutat sediul regal din Babilon în Antiohia, care a devinit noua capitală, în Siria. În anul 64 î. Hr. generalul Pompei a transformat Siria în provincie romană cu capitala în Antiohia.

            Construită după planul Alexandriei, Antiohia a avut străzi largi care se întretăiau și erau mărginite de colonade. Orașul era numit ,,Regina Orientului”, ,,Antiohia cea frumoasă” și ,,A treia metropolă a Imperiului Roman” era singurul oraș cu iluminare stradală.

            Antiohia nu era însă un oraș al Asiei Mici, ci un mare oraș al Europei. Europa era compusă din totalitatea orașelor care au moștenit cultura greacă. Capitalele culturii eruropene erau Alexandria și Antiohia. Acestea erau mai europene decât Atena. În ele înflorea tradiția greacă[11].

            Antiohia e orașul cel mai apropiat de Ierusalim, orașul în care se refugiau evreii convertiți la creștinism și unde, pentru prima oară, credincioșii au fost numiți ,,creștini” (Fapte 11, 26). Biserica din Antiohia conservă tot ce a primit de la Ierusalim și transmite mai departe cea mai veche tradiție, limba și uzanțele liturgice fiind foarte apropiate de cultura primilor ucenici; chiar și arhitectura bisericilor e asemănătoare celei a sinagogilor. Modul de celebrare a liturghiei, centralitatea cuvântului, îndreptarea către răsărit – sunt la fel ca în iudaism. Tipice, de pildă, pentru ritul antiohian, vor fi concretețea limbajului și citările frecvente din Sfânta Scriptură[12].

            După moartea Sf. Arhid. Ștefan în urma persecuției s-au refugiat în Antiohia evrei și ne-evrei (Fapte 11, 20). Biserica din Ierusalim l-a trimis pe Barnaba în oraș. Acesta la rându-i l-a adus din Tars pe Sf. Ap. Pavel, iar cei doi au rămas timp de un an ca să predea adevărul (Fapte 11, 21-26).  Orașul este vizitat de Sf. Ap. Pavel (Fapte 15, 22-26) și chiar Epistola către Galateni a fost scrisă aici. Tot aici, Apostolul neamurilor și-a început și finalizat a doua călătorie misionară și a început-o tot aici pe cea de-a treia.

            Biserica din Antiohia este deci de origine apostolică. În oraș a rezidat Patriarhia Antiohiei mutată ulterior la Damasc. Tot aici pe bazele școlii retorice eline din veacul al IV-lea s-a născut Școala catehetică antiohiană întemeiată de Lucian al Antiohiei prin anul 270. Aceasta școală care a folosit metoda literară de interpretare a Scripturii a avut ca reprezentanți pe Diodor din Tars, Ioan Gură de Aur, Teodor al Mopsuestiei și Teodoret de Cyr. În cadrul Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), Biserica Antiohiei a fost ridicată la rangul de Patriarhie. Ea, alături de Ierusalim, Roma și Constantinopol reprezintă astăzi categoria patriarhiilor istorice.

            În Antiohia s-a născut între anii 344-354 Sfântul Ioan Gură de Aur, ,,cel mai strălucit orator al Bisericii creștine vechi” cum l-a definit arhid. prof. Constantin Voicu.

            Tatăl, Secundus care a comandat cavaleria romană din Siria s-a căsătorit cu Antuza: ,,Generalul cu tâmple argintii s-a căsătorit cu o tânără fată de șaisprezece ani originară din Antiohia unde Secundus își avea garnizoana. [...] În casa Antuzei trăia și o soră a defunctului general care se numea Sabiniana. Erau așadar, patru persoane: Sabiniana, Antuza, Ioan și sora sa cu doi ani mai mare ca el al cărei nume nu s-a păstrat. Antuza a hotărât să nu se mai mărite niciodată[13].

            Viața văduvei va fi dedicată, pe de o parte rugăciunii, pentru a se întări în lupta ce o are de purtat de acum singură, iar pe de alta, afecțiunea pe care o acorda mai înainte soțului, acum când el a adormit, ea s-o transforme în preocupări duhovnicești, care, în ordinea inmportanței sunt: a-și crește copiii în pietate, a practica ospitalitatea, a ajuta pe cei nefericiți, în sfârșit a se îndeletnici cu orice lucru bun[14].

            Ioan a studiat în Antiohia, la școala celebrului retor Libaniu care și l-ar fi dorit succesor al său la conducerea Școlii. Se pare că a studiat Dreptul și a practicat avocatura. Religiozitatea mamei l-a influențat și a urmat cursurile Școlii catehetice însușindu-și principiile școlii și metoda exegetică.

            Primii ani petrecuți în casa părintească au fost determinanți pentru dezvoltarea unei concepții despre familie, nouă față de cele existente până acum: ,,Bărbatul va să se ocupe de cetate, de justiție, de conducere, de armată, de toate celelalte. Femeia nu poate să mânuiască lancea și să arunce săgeata; al ei este să ia furca, să țeasă pânză și să facă față mulțimilor de trebi casnice. Mai puțin înzestrată în cele din afară, în casă, în privința menajului este superioară bărbatului. Îi e mai greu, poate, să mânuiască fonduri publice, dar este capabilă să crească copii, cele mai prețioase bunuri. Poate supraveghea oamenii de servici și să-i țină pe toți la datorie, poate da siguranță soțului și să-l scutească de griji, poate să se ocupe de tors, de bucătărie, de veșminte, într-un cuvânt, de tot ceea ce n-ar și nici convenabil, nici lăudabil să facă bărbatul. [...] Căminul devine pentru femeie o școală de filosofie, unde-și adâncește perfecțiunea sa personală și în care intrând soțul său, duhul lui turburat de grijile din afară se liniștește, gândurile zadarnice și tulburările fac loc celor bune din casă”[15].  

            Locul nașterii, căminul părintesc, familia și-au pus amprenta asupra modului de viață și a scrierilor Sfinților Trei Ierarhi. Prezența mamei creștine, evlavioase a dat putere fie convertirii la Creștinism a soțului, fie a viețuirii în castitate după moartea acestuia. Mama fiind prima școala pentru toți cei trei sfinți. Practicarea credinței în familie a fost suficientă pentru temeluirea învățăturilor morale în cazul celor pomeniți astăzi.

---

[1] Lucian Blaga, ,,Elogiu satului românesc (Discurs de recepție la primirea în Academia Română, rostit la 5 iunie 1937)”, în Constanța Bărboi, Silvestru Boatcă, Marieta Popescu, Literatură română clasa a XI-a. Antologie de texte comentate, Editura Recif, București, 1995, p. 251-252.

[2] Augustin Păunoiu, ,,Capadocia, o mărturie a strălucirii creștine”, http://ziarullumina.ro/capadocia-o-marturie-a-stralucirii-civilizatiei-crestine-44545.html, accesat în 21. 01. 2019. (Se va prescurta în continuare Capadocia…).

[3] Aurel Jivi, Istoria Bisericească Universală, Ediție îngrijită, biobibliografie și note de Valentin Bugariu, Editura Sitech, Craiova, 2016, p. 81-82.

[4] Vasile V. Muntean, Istoria Creștinătății de la Hristos până la Reformă, Editura Sopfia, București, 2004, p. 103.

[5] Cuvioasa Olimpiada diaconița, O viață – o prietenie – o corespondență, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 7; 28.

[6] Constantin Voicu, Patrologie, vol. II, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p. 176.

[7] Sfântul Grigore de Nyssa, Viața Sfintei Macrina, trad. Ion Pătrulescu, Editura Anastasia, 2004, p. 35-36.

[8] Constantin Voicu, Patrologie, vol. II, p. 202.

[9] Constantin I. Cornițescu, ,,Sfântul Grigorie de Nazianz despre familia sa”, în ,,Studii Teologice”, nr. 5-6 / 1964, p. 359.

[10] Augustin Păunoiu, Capadocia...

[11] Virgil Gheorghiu, Gură de Aur Atletul lui Hristos, trad. Maria Cornelia Ică jr., Editura Deises, Sibiu, 2004, după https://blogcartiortodoxe.files.wordpress.com/2014/02/virgil-gheorghiu-ioan-gura-de-aur-atletul-lui-hristos.pdf, accesat 21. 01. 2019. (Se va prescurta în continuare Gură de Aur Atletul…).

[12] Michelina Tenace, Creștinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiții monastice, trad. Al. Cistelecan, Editura Cartier, Chișinău, 2005, p. 24.

[13] Virgil Gheorghiu, Gură de Aur Atletul…

[14] Marin Braniște, ,,Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie”, în ,,Studii Teologice”, nr. 1-2 / 1957, p. 144. (Se va prescurta în continuare ,,Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur…”).

[15] Marin Braniște, ,,Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur…”, p. 145-146; 148.

Premierea elevilor participanți la Concursul Județean de Religie ,,Nașterea Domnului în suflet de copil”

    În 15-16 noiembrie 2018 s-a desflășurat la Școala Gimnazială din Birda și Școala Primară din Sîngeorge Concursul Județean de Religie ,,Nașterea Domnului în suflet de copil”. Ajuns la cea de a VI-a ediție, Concursul se adresează elevilor din clasa a III-a cu scopul verificării cunoștiințelor religioase acumulate.

       Anul acesta din școlile amintite au participat 14 copii care au obținut următoarele rezultate:

           La Sîngeorge au fost obținute următoarele rezultate: Stoianovici Caius (Premiul I); Drăghici Alexandru (Premiul II) și Moise Gabriela (Premiul III).

            La Birda s-a înregistrat urmăroarea situație finală: Damian Alice-Bianca, Pomuț Roxana Gabriela (Premiul I); Noje Tania-Teodora (Premiul II); Murgea Cătălin-Florin (Premiul III); Pașca Ioan-Nicolae (Mențiunea I); Radu Andreea-Ionela (Mențiunea a II-a); Potroacă Gabriela-Andreea (Mențiunea a III-a). Diplome de Participare au obținut următorii elevi: Boer Andreea-Ionela; Cocoș Cristian-Ioan; Mancaș Alexandru-Marian și Matei David.

            Felicitări organizatorilor și participanților!

Satul românesc din vremea lui Cuza Vodă

           Sărbătorim astăzi cu bucurie împlinirea a 160 de ani de la unirea Principatelor Române. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova 4 ianuarie și Țara Românească în 24 ianuarie 1859 a apărut un nou stat pe harta Europei, Principatele Române.

            Realizarea unirii celor două țări românești a depins de situația politică europeană. În zona Europei de Est, trei imperii avea interese economice și politice: Imperiul Otoman sub a cărui suzeranitate se aflau cele două țări românești: Valahia din 1460 și Moldova din 1513, Imperiul Austriac care după războiul dintre turci și austrieci încheiat cu victoria celor din urmă și pacea realizată prin Tratatul de la Passarowitz ( 21 iulie 1718), Oltenia a fost ocupată de austrieci (1718-1739). Imperiul Țarist a obținut de la turci Basarabia care a trecut în administrația imperială timp de o sută șase ani (1812-1918).

            A existat însă și o înțelegere a situației românilor, diplomați europeni au văzut în actul unirii, un act firesc politic care să pecetluiască unitatea de neam, limbă și credință a Românilor de dincolo și dincoace de Milcov și chiar de peste Carpați: ,,Unirea într-un singur imperiu a tuturor românilor cuprinzând în consecință Basarabia, Bucovina, Moldova, Valahia, Transilvania și Banatul Timișoarei. În pofida sfâșierilor seculare, toate aceste țări au păstrat unitatea de neam, unitatea de limbă, unitatea de moravuri și sentimente: toate aspiră la unitate politică. Există acolo zece milioane de latini răspândiți pe un pământ bogat și fertil care ar oferi resurse unei populații de patruzeci de milioane. Ei își cunosc și își laudă afinitățile de origine cu popoarele Occidentului”[1].

            Cum anul 2019 a fost declarat An Omagial al Satului românesc în Patriarhia Română ne vom opri acum la contribuția domnitorului Cuza la dezvoltarea satului românesc din Moldova, Oltenia și Muntenia. Un impuls în realizarea reformei agrare a lui Cuza (1864) l-a făcut tot Europa: ,,Lipsa de capital înăbușă dezvoltarea agricolă și atrofiază investițiile utile. [...] În Principate trebuia, de asemenea, să se pună ordine în încâlcitele lor relații agrare, aducând astfel un mare serviciu populației rurale. Rusia, asemenea unui străjer vigilent, le-a ferit de intervenția odioasă și periculoasă a turcilor; Austria trebuia să preia acest rol”[2].

            O imagine a satului ne e dată de Ignațiu Ștefan Raicevich, educator al copiilor domnitorului Ipsilanti, apoi consul austriac în Principate (1782-1787). Acesta a realizat și o carte despre realitățile românești intitulată Observațiuni istorice, naturale și politice din Muntenia și Moldova (1788) în care regăsim o portretizare a satului: ,,Satele din șes sunt mai toate meschine, oferind aspectul dezolațiunii și al mizeriei. Casele, sau mai bine zis vizuinele, sunt construite sub pământ și se cheamă bordeie. De departe nu zărești decât fumul care iese de prin coșuri, iar de aproape vezi numai streșinele, puțin ridicate deasupra solului și formate din nește bârne acoperite de țărână, peste care crește iarnă. Locuitorii se feresc totdeauna de drumurile cele mari și-și caută câte o râpă, câte o văgăună, unde să nu fie în calea trecătorilor și să se ascunză astfeli de jaf și de năpaste”[3].

           

Sociologia a lămurit însă pe deplin locuirea în mediul rural a românilor încă din cele mai vechi timpuri și până astăzi cu perioade de înflorire și de decădere datorate intervenției politice dar și a organizării economice moderne. Satul cel vechi este un fenomen social complex, cuprinzând laolaltă o ,,populație”, o ,,vatră de sat”, adică locul de așezare a gospodăriilor, și un ,,trup de moșie”, adică locurile de muncă ale acestor oameni. Termenul de ,,hotar” are și el un înțeles anume în limba noastră veche, ,,hotar” fiind desigur granița care desparte un sat de altul, dar și toată suprafața cuprinsă între aceste hotare.

            Un întreg, de ,,trup” de moșie, iar nu un lot oarecare de pământ, ți se înșiră din ce e alcătuit hotarul, spunând: ,,din pădure, din câmp, din izlaz, din apă, din vatră”.

            Pământul satului era socotit ,,devălmaș”, adică bun al întregii obști a sătenilor, de la fiecare obștean trăgra foloase, prin muncile pe care le putea face, el și cu familia lui, desțelenind și lăzuind[4].

            Familia tradițională era încadrată în tipul ,,familie-lăstar” caracterizată astfel: pe măsură ce feciorii cresc și le vine vremea căsătoriei, ei pleacă din casa părintească. Tatăl lor îi înzestrează cu o parte din loturile de pământ lăzuite de întreg grupul familial, care îi ajută să-și construiască o casă nouă. Tatăl nu ține pe lângă el decât pe cel mai mic dintre feciori, care singur va moșteni casa bătrânească; cu obligația însă de a întreține pe bătrâni până la moarte și a face apoi slujbele bisericești și pomenile. Fetele nu primeau însă pământ, ci doar lucruri mobile putând fi duse în ,,lada de zestre”. Se spune în zicală că ,,fetele își ia zestrea cu carul”[5].

            Cu timpul satul s-a restrâns în ceea ce avem astăzi satul adunat, casele au fost ridicate în spații mai mici. Gospodăria era alcătuită dintr-o serie de clădiri, casă și acareturi. Casa așezată pe marginea drumului avea o orientare precisă cu fața spre miazăzi, aici era și odaia de locuit Acareturile erau în jurul casei: bucătăria de vară, grajdul, hambarul. Curtea era împărțită în două: animalele și păsările viețuiau în curtea de dinapoi și nu aveau acces în curtea din față.

           

Locuința construită pe sol poartă numele de casă. Ea cuprindea odaia de locuit în care era vatra sau cuptorul și cămara. În veacul al XVIII-lea a apărut locuința cu două caturi: la parter pivnițe, cămări, bucătării de vară, odăi de locuit. La etaj odăile de locuit, iar mai apoi odăile cu caracter sărbătoresc.

            Mobilierul era realizat din lemn sau în lipsa acestuia din lut. Piesele obișnuite erau: patul, masa joasă cu scăunele, lavițele, blidarul (dulăpuior deschis cu rafturi), colțarul, alt dulăpior, polița (cuierul), culmea (prăjină suspendată în tavan) și lada. Decorația era realizată din vase de lut și țesături.

            Pentru a moderniza țara, Cuza a dat câteva legi care au înscris pentru totdeauna țara în Europa. Una din aceste legi este cea rurală. Cerută de diplomația europeană, Legea rurală sancționată și promulgată de domnitor în 14 / 26 august 1864 a dat pământ țăranilor clăcași desfințând o serie de dări către curtea boierească făcându-se astfel trecerea de la epoca medievală la cea modernă. Legea a fost însoțită de o proclamație prin care săteanul a fost responsabilizat cu noua lui situație economică și socială: ,,Claca (boierescul) este desființată pentru de-a pururea și de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre prin legile în ființă... De astăzi, voi sunteți stăpâni pe brațele voastre; voi aveți o părticică de pământ, proprietate și moșie a voastră; de astăzi, voi aveți o patrie de iubit și de apărat”. Îi îndeamnă apoi să-și lucreze ogoarele cu hărnicie sporită ,,căci de acum aceste ogoare sunt averea voastră și moșia copiilor voștri”. Să-și îngrijească ,,vetrele satelor, care de astăzi devin comune neatârnate și locașuri statornicite ale voastre, din care nimeni nu că mai poate izgoni. Siliți-vă dar, continuă Cuza – a le îmbunătăți și a le înfumuseța; faceți-vă case bune și îndestulătoare; înconjurați-le cu grădini și cu pomi roditori. Înzestrați-vă satele cu așezăminte folositoare vouă și urmașilor voștri. Statorniciți mai ales și pretutindenea școale, unde copiii voștri să dobândească cunoștințele trebuitoare, pentru a fi buni plugari și buni cetățeni”[6].

            Legea rurală a ajutat cea mai numeroasă clasă socială și anume țărănimea. Clăcașii alcătuiau, în 1857, cea mai mare parte a țărănimii, ei însumând potrivit lui Vasile Boerescu – 520.000 de familii (330.000 în Țara Românească și 190.000 în Moldova), deși în preajma reformei din 1864 n-au fost înregistrate decât 445.019 familii clăcășești. Lor li se adăuga țărănimea liberă – răzeșii și moșnenii – care dețineau încă din 1864 circa 800.000 ha. teren arabil, cam o zecime din suprafața particulară, restul fiind atunci stăpânit de circa 4.500 de proprietari. În 1860 existau în Țara Românească 66.035 de țărani devălmași și 107.682 de mici proprietari cu un venit inferior sumei de 10 galbeni. Prin legea rurală peste 400.000 familii de țărani au fost împroprietărite cu locuri de muncă, iar aproape alți 60.000 săteni au primit locuri de casă și de grădină[7].

          

  Un episod deosebit din viața satului din vremea lui Cuza Vodă ne este ilustrat de Creangă. Dacă Eminescu a dat strălucire domnitorului Mircea cel Bătrân, prietenul său humuleștean a scos din uitare figura lui Ion Roată (1806-1882), țăran român și deputat în Divanul Ad-hoc și luptător înflăcărat pentru realizarea Unirii și a reformei agrare. În 23 septembrie 1857, Ion Roată a fost ales în comisia de verficare a mandatelor membrilor Adunării – comisie de validare. În cadrul aplicării legii rurale din 1864, Ion Roată a făcut parte din comisia constatatoare a plasei Zabranți, Putna pentru stabilirea suprafețelor și numărului de clăcași de pe moșiile boierești, ce urmau a fi împroprietăriți[8].

            Chiar dacă legea rurală nu s-a putut aplica din primul an din pricini organizatorice, neexitând personal calificat (ingineri, topografi ș. a.) sau legate de reaua voință a prefecților și primarilor în marea lor majoritate proveniți din sânul clasei boierești totuși aceasta a avut urmări ireversibile în dezvoltarea satului românesc după Cuza.

            Marele istoric român Nicolae Iorga a realizat jurnal de călătorie prin satele din Moldova și Muntenia. În descrierea plastică a locurilor, istoricul amintește că alături de tradiționala așezare au apărut rând pe rând și nouătăți în ceea ce privește arhitectura rurală. Casa (locuința) a primit o nouă încăpere sărbătorească frumos împodobită dar fără sistem propriu de încălzire ce demonstrează caracterul temporar de locuire. În sat au apărut rând pe rând noi clădiri: Primărie, Școală, Bancă ș. a. care alături de Biserică formează centrul civic al comunității. O constantă a românilor o reprezintă hărnicia, priceperea dar și existența unui fond bănesc îndestulător de a purta de grijă edificiilor familiale. Spre Hârlău mai precis la Flămânzi s-au putut observa următoarele: ,,Sunt case nouă -și se tot clădesc- care prezintă un coperiș bine pieptănat, ochi de ferești bine deschiși și o față curată, pe care o împodobesc brâiele albastre. Din cele vechi chiar, niciuna nu tânjește într-o rână și nu dovedește neîngrijirea unui gospodar prea lăsător în voie. Toate curțile sunt împrejmuite cu bune garduri de nuiele sau de cetini înflorite. În cuprinsul lor se văd coșere strâns împletite, pomi roditori sădiți des și păduri de păpușoaie înspicate. Câte o gospodină se ivește, foarte în treabă cu ale casei, pe când omul ei lucrează la câmp”[9].

           

La Comănești, vizitatorul a ajuns Duminica și a participat la Sfânta Liturghie, cu acest prilej portretizează lăcașul de cult și pe credincioșii de aici: ,,Satul are o școală frumoasă. Biserica, ce răsare din ierburi înflorite, răsună de cântările slujbei de Duminecă. E plină de o asistență foarte credincioasă. Femeile stau lângă ușă: poartă conciuri, cele măritate; îmbrăcămintea lor se deosebește mult de la una la alta: sunt fote și fuste groase de postav bătător la ochi, cămăși cu arnici și cămăși bătute cu fluturi. Bărbații, care ocupă mijlocul naosului, poartă sumane cafenii sau podoaba grea și scumpă a cojocului[10].

            Vorbind despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, Ion Heliade Rădulescu spune că Unirea este ,,acoperișul care trebuie să adăpostească și să protejeze două locuințe alăturate”[11]. Legea rurală a lui Cuza a reușit acest lucru de a întări pătura cea mai mare a populației românești până la următoarea Reformă agrară din 1921. Satul românesc a cunoscut o dezvoltare atât în ceea ce privește arhitectura casei tradiționale dar și a modernizării și rentabilizării agriculturii. S-a făcut o trecere de la agricultura de subzistență la cea de masă. În acest sens au fost achiziționate mașini agricole și au apărut chiar muncitorii în agricultură. Prin reforma agrară, Cuza a pus bazele dezvoltării durabile a satului românesc de dincolo de Carpați.

---

[1] Elias Regnault, ,,Istoria politică și socială a Principatelor dunărene”, în vol. Românii la 1859 Unirea Principatelor Române în conștiința europeană. Texte străine, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 18. (Se va prescurta în continuare Românii la 1959…).

[2] Louis de Nalèche, ,,Moldo-Vlahia”; IA. N. Butkovski, ,,O sută de ani de politică austriacă în problema orientală”, în vol. Românii la 1959…, p. 65; 229.

[3] B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, Ediție îngrijită de Grigore Brâncuș, Editura Minerva, București, 1984, p. 367.

[4] Henri H. Stahl, Paul H. Stahl, Civilizația vechilor sate românești, Editura Științifică, București, 1968, p. 11; 14; 27. (Se va prescurta în continuare Civilizația vechilor sate…).

[5] Henri H. Stahl, Paul H. Stahl, Civilizația vechilor sate…, p. 41.

[6] Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică, București, 1966, p. 272.

[7] Dan Berindei, Epoca Unirii, Editura Corint, București, 2000, p. 127; 170.

[8] Vasile T. Iorga, ,,Să ne amintim de… de Moș Ion Roată”, în https://jurnalspiritual.eu/sa-ne-amintim-de-mos-ion-roata/, accesat 19. 01. 2019. 

[9] Nicolae Iorga, Sate și mănăstiri din România, Ediția a II-a, Editura Librăriei Pavel Suru, București, 1916, p. 22-23. (Se va prescurta în continuare Sate și mănăstiri…).

[10] Nicolae Iorga, Sate și mănăstiri…, p. 64.

[11] ,,Conservatorul”, nr. 2 / 1859, p. 30 după Elias Regnault, ,,Mistere diplomatice pe malurile Dunării”, în vol. Românii la 1959…, p. 127.

160 de ani de la Unirea Principatelor Române la Birda

        Joi, 24 ianuarie au fost sărbătorită Unirea Principatelor Române în parohia Birda. Cu acest prilej a o fost organizată o activitate religios-culturală care a adus aminte de împlinirea a 160 de ani de la unirea Principatelor danubiene într-o singură țară.

            Aniversarea s-a desfășurat în biserica cu hramul ,,Nașterea Maicii Domnului” din parohia Birda și a debutat cu slujba Tedemului ca semn de mulțumire pentru realizarea Unirii. După otpust în predica cu tema: ,,Satul românesc în vremea lui Cuza Vodă”, P. C. Părinte Valentin Bugariu, parohul locului a amintit celor prezenți de imporanța actului Unirii și a reformei agrare a Domnului Cuza. Anul 2019 fiind declarat în Patriarhia Română, An Omagial al Satului românesc, vorbitorul a aceentuat asupra Reformei agrare din 1864 ca punct de dezvoltare a satului românesc. Pentru a evidenția acest lucru a fost organizată o expoziție de fotografie din satul de altădată și alta de carte tematică realizată în colaborare cu Biblioteca Liceului Teoretic Gătaia.

            În partea a doua a activitătății a fost realizat un program cultural compus din poezie și cântec patriotic și popular românesc. Montajul poetic a fost pregătit de elevii Școlii Gimnaziale din Birda în coordonarea d-nei prof. Mihaela Coman, iar cea de cântec a fost realizată de elevii Denisa Scrofan și Alexandru Orășanu de la Liceul Teoretic din Gătaia.

            Programul poetic a debutat cu o prezentare a satului românesc de astăzi, apoi în versuri încărcate de dor a fost cântată obârșia, școala, strămoșii, țăranul român, biserica toate întregind vatra, familia acolo unde Gheorghe, Ioan și Vasile își așteaptă și azi copiii, iar cel plecat își plânge cu nostalgie copilăria: ,,mi-e dor de sat, mi-e dor de tine, mamă”. În vers de poezie în grai, copiii și-au mărturisit mândria obârșiei: ,,Satul meu e sat frumos, […] Sat ca Birda n-ai afla…”. Și-au dat concursul: Draghici Snejana, Țibuleac Roberta, cls a V-a; Neamțu Alexandra, Tuta Raul, Danci Narcisa, Arpec Sabrina, Brezga Bianca, Piloiu Călin cls a VI-a; Baniaș Daniela, Ciobanu Alexandru, cls a VII-a; Bloju Iulian, Cocoș Paul Andrei, Cuzman Cristian, Popovici Paul și Vălean Alexandru cls a VIII-a.

           

Pentru reușita acestei aniversări cuvinte de mulțumire îndreptăm către Direcțiunea Școlii Gimnaziale din Birda, d-nei bibliotecar Lia Bontescu și Gabriela Șerban pentru sprijinul acordat, copiilor și credincioșilor prezenți.