,,Medveşanul", II, 2010, nr. 2 (5)

A apărut un nou număr al publicaţiei locale ,,Medveşanul" din Urseni. Din acest număr 2/2010 ne-au atras atenţia câteva fapte şi mărturii din spiritualitatea locală: Mariana Tămaş, Sfinţirea unei cruci de lemn (p. 6), cruce ridicată în locul altarului fostei biserici de lemn cu hramul ,,Sfântul Mucenic Gheorghe" din localitate. Crucea a fost donată de ,,Asociaţia culturală Sfântul Gheorghe" din Urseni. Alte materiale fac referire la istoria satului şi sărbători ţinute în vatra aşezării mai sus amintite: 1923-1933, colonizarea la Urseni de Ioan Trif  (p. 1); Hram şi rugă la Urseni (p. 1) şi Ziua eroilor neamului, sărbătorită în satul nostru (p. 3) de Mariana Tămaş.

O veste îmbucurătoare ne-o dezvăluie Marinel Bârsan în ştirea Premiu pentru publicaţia Medveşanul (p. 6) din care aflăm că publicaţia din Urseni a fost premiată de ,,Asociaţia publiciştilor presei rurale din Banat" şi Trustul de Presă ,,Magazin".

Revista se bucură de o grafică superioară iar calitatea scriiturii o recomandă ca o adevărată carte de vizită a presei rurale bănăţene.  

Cultura religioasă românească în timpul lui Constantin Brâncoveanu

Educarea poporului român prin cartea de cult

În Ţara Românească domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a fost una dintre cele mai înfloritoare pentru cultura românească. În această perioadă au activat numeroşi cărturari români, precum fraţii Radu şi Şerban Greceanu, episcopii de la Buzău, Mitrofan şi Damaschin, mitropolitul Antim Ivireanul, care s-au străduit pentru ridicarea spirituală şi culturală a poporului

• • Activitatea culturală desfăşurată în timpul lui Constantin Brâncoveanul a dat naştere în istoria ţării noastre a unei epoci care a cuprins întregul spaţiu românesc. Constantin Brâncoveanu a continuat opera predecesorilor săi de sprijinire a unităţii spirituale şi naţionale a poporului român prin tipărirea de carte de cult în limba română, deoarece mare parte din slujbele religioase erau săvârşite încă în limba slavonă, limbă neînţeleasă atât de credincioşi, cât şi de cler, precum se arată în prefaţa "Octoihului" apărut la Buzău în 1700: "Măriia Ta nu numai lipsire ei (a cărţii) ai împlinitu ce şi în daru tuturora o ai datu multu fiindu şi trebuincioasă foarte aciastă carte preoţiloru, de vreme ce la mulţi lipsindu aciasta nu să face slujba dumnezăiască deplinu, că de să şi afla la cineva era şi aceia scrisă cu mâna stricată cu nevoe a să ceti". Lipsa culturii la români se explică prin faptul că Ţările Române au fost supuse la "nemaiauzite scene de tiranie neroniană, prădăciuni, cruzimi de nepovestit", dar, în ciuda acestor vitregii, poporul român a ştiut să se folosească deplin de aceste perioade de pace, nevoindu-se pentru ridicarea morală şi culturală a sa. Mitropolitul Teodosie slăveşte epoca lui Constantin Brâncoveanu pentru "înţeleapta şi multa practica chivernisire... într-o ţară pre a noastră moşie... cu mare bucurie lovind strunele cântăm, nu în pământ strein, ci în pământ slobod şi al nostru", se arată în prefaţa "Triodului" de la Buzău din 1700. De aceea, ştiind neputinţa neamului românesc, Brâncoveanu împreună cu înţeleptul mitropolit Antim Ivireanul au tipărit cărţi pentru toate nevoile lor: cărţi pentru şcoli, precum şcoala "Sfântul Sava", reorganizată de către Constantin Brâncoveanu, unde se preda un învăţământ cu caracter filosofic (logica, retorica, psihologia şi metafizica), cu caracter filologic-istoric (se interpretau texte din Sofocle, Plutarch, Tucidide, Demosthenes şi alţii), cu caracter ştiinţific (cursuri de astronomie, fizică, matematică), dar şi religios (prevedea între materiile de învăţământ Sfintele Evanghelii, Faptele Apostolilor, Cuvântările Sfântului Grigorie Teologul şi altele), dar şi cărţi pentru trebuinţa spirituală a poporului.

• • 
    

Introducerea în cult a limbii române

Fraţii Radu şi Şerban Greceanu, folosindu-se de această perioadă propice culturii, au început a da la tipar diferite cărţi necesare poporului român, precum "Mărgăritarele Sfântul Ioan Gură de Aur" care au apărut la Bucureşti în 1691. "Măria Ta, mult silindu-te şi nevoindu ori cu ce mijlocu de a aduce învăţătură şi ştiiinţă în sufletele omeneşti, lucru iubit de Dumnezău şi folos de obşte, mai vrătos Rodului nostru Rumănescu, văzându-l atâta scăzut şi lipsit de multe şi ales den învăţătură... pentru aceia dară ca să poată avia fieşte carele cunoştiinţa celora şi ar citi". Episcopul Mitrofan al Buzăului, cu ajutorul lui Constantin Brâncoveanu, a înfiinţat o tipografie, unde au apărut mai multe cărţi în limba română, sprijinind, astfel, mişcarea culturală a vremii. Dar munca de traducere a fost anevoioasă, mai ales că tradiţia slavonă încă era puternică şi, astfel, episcopul Mitrofan a urmat exemplul mitropolitului Teodosie de a traduce în româneşte numai îndrumările tipiconale, sinaxarele, paremiile, Apostolul, Evanghelia, precum şi unele ectenii, lăsând cântările şi rugăciunile în slavoneşte. "Prin ascuţita socotela a cunoştiinţii Mării Tale nu numai lipsa den besericile noastre au plinitu cu Canoanele cele ce cântă ale sfinţilor, ci şi turburare ce era mai înainte la beserici au potolitu pentru că era învăţăturile tipicului şi ale orânduialelor la Minei scrise cu mâna pre limba slovenescă, iara preoţii noştri de pre la sate nici de cumu înţelegând limba aceia, orânduialele beserecii nu să făce deplinu vieţile sfinţiloru să citiia, ascultătorii neînţelegându şi proroceştile citanii aramă sunându era au ţinbale strigându să auziia" (Mineiul, Buzău, 1698). "M-am îndemnat de am tipărit aciasta de suflete folositoare Psaltire a Proorocului şi Împăratului David pre limba ce obicinuită a să ceti prin Beserecile rumâneşti sloveniasca, fiindu şi lipsă de aciasta pre la Besereci de aciasta dată şi pre la Şcoale pentru învăţătura copiilor" (Psaltire, Buzău, 1701). Episcopul Mitrofan are meritul că prin continuarea tradiţiei de traducere şi tipărire a cărţilor de cult în limba română a contribuit la ridicarea culturală a românilor, fiind socotit un precursor al introducerii definitive a limbii române în biserică.

Cartea, hrană a vieţii sufleteşti

Mitropolitul Antim Ivireanul s-a preocupat foarte mult de ridicarea nivelului de cultură al clerului. Cu această ocazie, mitropolitul Antim s-a preocupat şi de introducerea limbii române în cult. "Şi după câtu ne-au fostu putinţa şi întru înţălesu şi întru rânduiale amu aşăzatu pre alocuri amu şi adaosu în tălmăcire pentru scurtare limbii rumâneşti, aşijdere şi la învăţături şi la rânduiale pentru prostime Preoţiloru şi pentru mai lesnele loru" (Molitvenic, Târgovişte, 1713). Antim Ivireanul în prefaţa "Învăţăturii besereceşti" de la Târgovişte, din 1710, se plânge de neştiinţa lor de carte: "Că între celelalte scârbe ce am de mă rănesc la inimă, iaste aciasta cea mai grea de mă întristez şi mă mâhnesc mai mult, că văz între preoţii miei atâta prostie, atâta neînvăţătură şi atâta nedumireală, cât cunosc că nu puteţi face vreun ajutoriu ticăloasei turme. Şi pentru aceea multă prostie a voastră şi neştiinţă la sfântă carte, m-a îndemnat fiind cuprins de frica dumnezeiască a vă înştiinţa cu această unică cărticea." Prin cărţile tipărite, mitropolitul Antim Ivireanul urmărea luminarea minţii cititorilor prin "adăparea lor cu învăţăturile credinţei creştine... precum acelu înţeleptu Iosifu au umplutu eghypteneştile jitniţe de harna vieţii trupeşti, aşa şi iubirea ta de Dumnezeu ai umplutu sfintele şi dumnezeeştile besereci ale ţării noastre de hrana vieţii sufleteşti" (Molitvelnic, Râmnic, 1706). În timpul mitropolitului Antim Ivireanul s-au tipărit 63 de cărţi, dintre care 39 au fost lucrate de el. După locul de apariţie, aceste cărţi se împart aşa: la Bucureşti s-au tipărit 21 de cărţi, în trei perioade, 1691-1694, 1701-1705, 1715-1716; la Mănăstirea Snagov, între anii 1696-1701, 15 cărţi; la Râmnic, între anii 1705-1707, 9 cărţi; la Târgovişte, între anii 1709-1715, 18 cărţi şi o carte la tipografia Mănăstirii Tuturor Sfinţilor din Bucureşti, în 1716.

În societatea românească de atunci s-a simţit nevoia unui progres în cadrul vieţii sociale, conform mentalităţii timpului. Omul era îndemnat să se încreadă în puterile sale creatoare, era îndemnat spre cugetare şi stimulare a ştiinţei, spre libertatea socială, deoarece se dorea eliberarea de sub jugul străin a neamului românesc, cel puţin în planul spiritual şi cultural.

Ioan BUŞAGĂ

http://www.ziarullumina.ro/articole;1457;1;49354;0;Educarea-poporului-roman-prin-cartea-de-cult.html

Taina Sfântului Maslu în parohia Folea

Duminică, 5.12. 2010 cu începere de la orele 15,00 a fost oficiată Taina Sfântului Maslu în biserica parohială cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae. La invitaţia C. Păr. Ioan Sălvan, parohul locului, au poposit în parohie: On. Păr. Ioan Prisăcean, protopopul Detei, C. Păr. Zaharia George de la parohia Voiteg, Ionel Maftei de la parohia Birda, Cristian Popovici de la parohia ucraineană din Timişoara şi Valentin Bugariu de la parohia Colonia Gătaia. Cuvântul de învăţătură a aparţinut Prea Onoratului Părinte Protopop Ioan Prisăcean. De remarcat a fost frumosul cor al credincioşilor din Folea condus de părintele Ioan Sălvan.

Parastas

Duminică, 5.12.2010 după oficierea Sfintei Liturghii a fost săvârşită slujba parastasului de şase săptămâni pentru credinciosul Ioan Sas din Macea (Jud. Arad), fiu al satului nostru. Dumnezeu să-l ierte!

Veşti bune din Suedia

Avem bucuria unor cuvinte de apreciere a revistei parohiale ,,Lumină lină". De astă dată, preotul Gheorghe Borca din Stockholm ne trimite câteva gânduri ale Sfinţiei Sale. Ne bucurăm de ecoul revistei noastre care iată că nu numai a trecut graniţele parohiei căreia îi este adresată dar iată că trece şi graniţele ţării. Preţuirea dăruită obligă pe membrii redacţiei la muncă spornică pe viitor.

Dragă Părinte Valentin,

            Îmi cer iertare că n-am ajuns să ţinem legătura aşa cum mi-aş fi dorit.[...] Avem o situaţie grea cu ridicarea sfintei biserici. Iată au trecut atâţia ani cu aprobările primite dar fără niciun ajutor financiar de la cineva. De asta n-am mai scris nimănui, ne chinuim cum putem şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne deschidă calea spre biruinţă. Am primit ajutor de la firmele suedeze care înţeleg situaţia grea şi fără ieşire uneori, a celor care lucrează pentru împlinirea acestei Sfinte Lucrări care sperăm că o vom începe anul viitor. [...]

            Vă felicit pentru frumoasele articole pe care le scrieţi împreună cu redacţia revistei ,,Lumină lină” şi vă dorim în continuare multă putere de muncă şi realizări frumoase în tot ceea ce puneţi suflet spre izbânda şi păstrarea Credinţei. Dumnezeu să vă binecuvinteze.

            În tot iureşul durerilor prin care trecem, dorim şi noi să începem aici publicarea unei reviste religioase şi doresc din inimă să avem o colaborare în acest sens dacă se poate prin articole pe care să le publicaţi în revista dumneavoastră, noutăţi sau propuneri, pe care Cucernicia Voastră Părinte Valentin şi cei din redacţia revistei doresc să le dezvoltăm împreună.

            Din păcate nu avem posibilitatea să plătim articolele dar vor rămîne plătite înaintea lui Dumnezeu strădaniile fiecăruia.

            Dorim familiei Cucerniciei Voastre şi tuturor enoriaşilor parohiei Colonia Gătaia multă sănătate de la bunul Dumnezeu, pace şi linişte sufletească, un sfârşit de an cu speranţa de mai bine şi multă răbdare.

            Cu dragoste şi preţuire frăţească,

Preot Gheorghe BORCA şi familia

Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului”, Stockholm

                                    Suedia

Sfânta Liturghie în parohia Berecuţa, filia Mănăstire

Vineri, 3.12. 2010 la invitaţia C. Păr. Zoran Milovanov s-a oficiat Sfânta Liturghie în capela cu hramul ,,Pogorârea Duhului Sfânt" din localitatea Mănăstire, parohia Berecuţa, protopopiatul Deta. Scopul oficierii Sfintei Liturghii l-a reprezentat împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului a copiilor de la şcolile cu clasele I-IV din satele: Berecuţa, Mănăstire şi Sângeorge. La timpul potrivit C. Păr. Valentin Bugariu de la parohia Colonia Gătaia a ţinut cuvântul de învăţătură cu tema: Jertfa credincioşilor şi jertfa Mântuitorului. Gânduri de Crăciun. După încheierea Sfintei Liturghii s-a făcut un scurt popas la Mănăstirea Sfântul Gheorghe unde copiii s-au rugat în biserică însoţiţi de preoţi şi dascălii lor lui Dumnezeu şi Sfântului Mare Mucenic Gheorghe trecându-se prin lanţurile sfântului Mucenic.

Biserica Ortodoxă Română şi Actul Marii Uniri

Pentru a arăta contribuţia Bisericii româneşti la Unirea cea Mare din 1918 trebuie să privim în istorie pentru a desluşi mai bine ataşamentul Bisericii faţă de poporul care era de fapt păstorit de aceasta. S-a format în jurul Bisericii o solidaritate naţională, fiindcă Biserica era şi ea naţională. Biserica era a poporului şi stătea în slujba poporului. Biserica a avut un rol istoric în pregătirea biruinţei româneşti. Preoţii propovăduiau Evanghelia libertăţii şi unirii[1].          

            Vorbind despre o perioadă apropiată actului de la 1 decembrie 1918 şi nu de contribuţia Bisericii de la începuturile ei în aceste ţinuturi la susţinerea năzuinţelor locuitorilor şi totodată păstoriţilor ei. La precedentele lupte pentru emancipare naţională Biserica a avut contribuţia sa esenţială. Astfel la 1786 la răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan au participat clerici, o altă participare a reprezentat-o contribuţia petiţionară în elaborarea celebrului Suplex Libellux Valachorum (1791). De la aceste momente se simte legătura strânsă între ierarhii ortodocşi şi cei uniţi care împreună trimit în anii 1834 şi 1842 memorii curţii vieneze. La revoluţia din 1848 alături de Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu participă şi Andrei Şaguna care a fost şi diplomatul revoluţiei. Proclamaţia elaborată la 24 martie 1848 a fost difuzată cu ajutorul preoţilor şi învăţătorilor români, prin seminarişti şi elevii poporali. Consfături revoluţioare au avut loc în casele slujitorilor altarului: a canonicului Timotei Cipariu, preotul unit din Mănăştiur şi în casa preotului Simon Balint din Câmpeni, rezultatul acestor două consfătuiri a fost convocarea în Duminca Tomii din 18/30 aprilie 1848 a unei mari Adunări Naţionale. Invitaţia a fost adresată tuturor protopopilor şi a câte doi preoţi din fiecare protopopiat. În aceste timpuri se săvârşea împreună Sfânta Liturghie, laicii, conducătorii mişcării participau la Sfânta Liturghie, cum se întâmpla în vechime în Imperiul Bizantin. Adunarea din 3/15 mai 1948 a fost prezitată de Andrei Şaguna şi Ioan Lemeni.

            În Proclamaţie printre altele se cerea libertate şi autodeterminare pentru Biserica Ortodoxă, egalitatea ei în drepturi cu celelalte confesiuni religioase. La Sibiu a luat naştere un Comitet permanent al românilor condus de mitropolitul Andrei Şaguna, care a avut în componenţă: protopopi: Moise Fulea, Ioan Moga, preoţii: Sava Popovici şi profesori: Nicolae Bălăşescu (arhiereul Nifon). S-au ales două delegaţii, prima compusă din Andrei Şaguna, Al. Sterca-Suluţiu, Timotei Cipariu, Moise Fulea, Sava Popovici-Barcianu şi Ioan Popasu şi cea de-a doua din: Ioan Lemeni, Ştefan Moldovan ş.a. care să prezinte dietei revendicările românilor. Ierarhii şi preoţii au făcut demersuri la Insbruck şi Pesta. Şaguna a declanşat o altă mişcare la Sibiu pe 16/28 decembrie 1848 în care se cerea aceleaşi lururi care sau cerut şi la Blaj. Această acţine a durat până în august 1849. În oastea lui Avram Iancu au paricipat şi clerici: Simion Balint şi Ioachim Băcilă precum şi teologul unit V. Moldovan şi alţii[2]. Alţi clerici şi teologi şi-au jertfit viaţa pentru îndeplinirea deziteratului naţional: V. Moraru, V. Turcu, Jivoin Petrovici, V. Popa[3]. Peste 40 de biserici au fost arse iar alte 300 au fost jefuite.

            În Banat la 15/17 iunie 1848 Eftimie Murgu cerea înfiinţarea unei Mitropolii Ortodoxe cu sediul la Timişoara. Au fost aleşi Ignatie Vuia vicar al Caransebeşului şi Dimitrie Stoichescu-Petrovici vicar la Timişoara. Mulţi slujitori ai Bisericii Ortodoxe din Banat au fost –ca represalii – omorâţi, alţii exilaţi (I. Vuia), iar alţii întemniţaţi (D. Stoichescu-Petrovici).

            O altă participare a Bisericii Ortodoxe la lupta naţională pentru independenţă a fost participarea sjulitorilor altarului la Războiul pentru Independenţă din 1877-1878. Mulţi transilvăneni printre care şi teologul Vicenţiu Grama au trecut munţii şi au luptat în România, iar în comisiile de ajutorare au fost consemnaţi 350 de preoţi şi 50 de preotese. În Transilvania clericii au alcătuit un Memorandum pe 20/31 ianuarie 1892 prin care se refuza unirea Transilvaniei cu Ungaria. Documentul a fost tipărit în 1892 la Sibiu. În dieta maghiară au luptat pentru drepturile românilor şi clericii Vasile Lucaciu, Dimitrie Comşa, Daniil Popovici-Barcianu şi Gheorghe Popovici. Pentru acţiunile lor unioniste mulţi clerici au fost închişi, între aceştia s-a numărat şi profesorul de teologie şi istoricul Ioan Lupaş.

            Unirea tuturor românilor într-un singur stat s-a putut realiza doar după încheierea Primului Război Mondial, în urma căruia monarhia dualistă austro-ungară s-a dezintegrat, cele trei provincii istorice Transilvania, Banatul şi Bucovina s-au putut uni cu România. În răsărit în urma revoluţiei bolşevice din octombrie 1917 care a dat popoarelor stăpânite de ruşi dreptul la autodeterminare s-a unit cu România, Basarabia. În timpul războiului, preoţimea din Regat a înaintat alături de armata română în Transilvania pe câmpurile de luptă, suferind bătăi şi schingiuiri, deportări în Germania şi Bulgaria şi chiar moartea. Călugării şi călugăriţele s-au angajat voluntari în serviciul sanitar al armatei[4].

            Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a numit ca protopop militar pe preotul profesor Constantin Nazarie de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar ca ajutor pe Vasile Pocitan (arhiereul Veniamin). În armata română au fost peste 250 de preoţi militari. Peste 200 de preoţi ardeleni şi 15 preotese au fost deportaţi în judeţul Şopron (Ungaria), câţiva au murit în exil: prot. dr. Gheorghe Dragomir de la Biserica Albă, alţi o sută de preoţi ardeleni au plecat în Regat de teama represalilor, între aceştia amintim pe teologul Nicolae Colan. Alţi clerici au activat în străinătate pentru unirea românilor: protopopul Gheorghe Opreanu la Viena, Vasile Lucaciu şi Vasile Stoica în Statele Unite ale Americii. Despre activitatea clericilor români din armata română, conducătorii lor consemnau în jurnalele de război: ,,...se ducea la datorie sub ploaia de gloanţe. În luptele de la Cleşte, Clăbucet, Dihamul şi Periş a fost un adevărat apostol” (preotul Ioan Gheorghiu-Sulina) sau ,,...a luat parte la toate luptele, fiind întotdeauna în prima linie, îngrijind răniţii şi prin exemplul lui îmbărbătând oamenii” (Cicerone Iordăchescu)[5].

            Biruinţa războiului s-a datorat legăturii între acest preot şi soldaţi: ,,S-a stabilit aşa legătură sufletească între acest preot şi soldaţi, încât ei îl numeau tătucul nostru pentru că este în tot momentul între ei, în infirmerie, îi îngrijeşte, îi împărtăşeşte, îi încurajează...”[6]. Între aceşti preoţi amintim şi pe preotul Ion Agârbiceanu, preotul Tudor Simedrea (arhiereul Tit), preotul profesor Gheorghe Leu (arhiereul Grigorie) şi preotul Vasile Vasilescu din Ploieşti, despre care s-a scris: ,,...a fost învăţat să panseze răniţii, era cel mai bun om de meserie... vagoane întregi de răniţi au fost pansaţi de el...”[7]. Un rol deosebit în angajarea în război a călugărilor şi călugăriţelor l-a avut mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei care a pregătit peste 200 de călugări şi călugăriţe pentru serviciul sanitar, punând la dispoziţia răniţilor şi câteva mănăstiri. Conducătorul monahilor şi monahiilor a fost arhim. Teoctist Stupcaru. Aproximativ  200 de preoţi au fost împuşcaţi, alţii au murit din cauza chinurilor în Moldova. A suferit surghiun şi Sofronie Vulpescu al Râmnicului. În timpul războiului peste 350 de preoţi au fost aruncaţi în temniţe, alţii nemaivăzând niciodată pământul ţării: prot. dr. Gheorghe Dragomir (Biserica-Albă), alţii au murit din cauza detenţiei: protopopul Ioan Bercan, preotul Teofil Păcurariu ş.a., alţii au fost împuşcaţi odată cu retragerea maghiară: preotul Atanasie Conceatu din Deta (j. Timiş). Prin temniţa Şopronului au trecut protopopii Sergiu Medean şi Ioan Lupaş, iar la Zambor (Serbia) au fost deportaţi alţi clerici între care şi Trandafir Scorobeţ, iar alţii la Becicherecul Mare.

            Pe fondul dezintegrării regimului dualist după înfrângerea Puterilor Centrale au fost destule voci care au dorit fie păstrarea Transilvaniei la Ungaria, fie federalizarea defunctului Imperiu. Pentru a contraataca aceste voci la 30 octombrie 1918 ia fiinţă la Arad Consiliul Naţional Român Central care l-a avut în componenţă şi pe Vasile Goldiş pe atunci secretar eparhial la Arad, iar la 31 oct. 1918 ia fiinţă la Timişoara un Consiliu Naţional Român condus de dr. Aurel Cosma. Peste tot s-au ţinut ,,adunări populare” în Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş. La 1 nov. 1918 la Caransebeş, episcopul dr. Miron Cristea a iniţiat o adunare naţională, instituindu-se o gardă naţională compusă din studenţii de la Institutul teologic din localitate. În mişcarea prounionistă au fost angrenaţi şi protopopul Andrei Ghidiu şi profesorul de teologie Petru Barbu. Secretarul eparhial, dr. Cornel Corneanu îi sfătuieşte pe românii caransebeşeni: ,,...vă sfătuiesc <<ca tot natul>> cu mic cu mare de la vlădică până la opincă să fie supus neclintit Marelui Sfat Naţional Român”[8]. Actul de la Alba-Iulia a fost pregătit şi de alţi clerici şi profesori de teologie din Transilvania şi Banat: Silviu Dragomir şi Nicolae Bălan de la Sibiu, Roman Ciorogariu (vicar la Oradea), Aurelian Magieru (Arad), Gheorghe Popovici (Lugoj), Vasile Suciu (vicar la Blaj), Al. Ciura (Blaj), cât şi de presa bisericească: ,,Telegraful român”, ,,Biserica şi Şcoala”, ,,Foaia Diecezană”, ,,Unirea”, ,,Gazeta Poporului”.

            La 15 noiembrie 1918 s-a hotărât ca la Adunarea de la Alba-Iulia să participe delegaţi din toate părţile ce se vor uni: Transilvania şi Banatul. Alegerea de deputaţi s-a săvârşit în 17 noiembrie 1918 după Sfânta Liturghie fie în clădirile bisericilor, fie în sălile şcolilor confesionale fiind aleşi cinci delegaţi din fiecare circumscripţie electorală.

            În ajunul zilei de 1 decembrie 1918 un sas sighişorean, H. Fabriţius scria: ,,Mâine se vor aduna în Valea Mureşului, la Alba-Iulia, sute de mii de români, reprezentanţi ai tuturor ţinuturilor locuite de români. Reşedinţa principelui Transilvaniei, vechiul Bălgrad, va fi martorul unei deşteptări emoţionante a unui popor viguros, trezit de ideea libertăţii... Pe pământul istoric de la Apullum, oraşul lui Traian, unde Legiunea a XIII –a îşi aducea ofrandele şi pe locul unde şi-au vărsat sângele eroii libertăţii Horea, Cloşca şi Crişan, naţiunea română îşi va proclama suveranitatea ei. [...] Visul unui viitor luminos, al unei afirmări naţionale, al unei uniri a tuturor românilor de pretutindeni într-o singură patrie se împlineşte mâine”[9].

            La acest înălţător moment al unităţii româneşti de la Alba-Iulia a participat şi Biserica românească prin cei cinci episcopi, patru vicari, 10 delegaţi ai Adunărilor eparhiale, câte un reprezenztant al şcolilor teologice, doi reprezentanţi ai studenţilor şi elevilor, au mai fost preoţi şi învăţători confesionali aleşi ai poporului românesc. Duminica lui 1 decembrie dimineaţă s-a săvârşit Sfânta Liturghie şi Te Deum în cele două biserici româneşti, servicii oficiate de Ioan Ignatie Papp al Aradului a săvâşit în biserica ortodoxă. Răspunsurile au fost date de Corul studenţilor teologi sibieni dirijaţi de Timotei Popovici. La ora 10⁰⁰ s-a deschis Marea Adunare Naţională prezidată de George Pop de Băseşti, episcopii Ioan Ignatie Papp al Aradului şi Dimitrie Radu al Oradiei. Ca for legislativ a fost ales Marele Sfat Naţional. Adunarea s-a încheiat la orel 14⁰⁰ cu alocuţiuni pe Câmpul lui Horea ţinute de episcopii Miron Cristea al Caransebeşului şi Iuliu Hossu al Gherlei.

            În cele ce urmează vom încercă să sintetizăm aportul românilor transilvăneni şi bănăţeni la înfăptuirea Unirii. Sălajul a dat marii oameni ai timpului: Alexandru Papiu-Ilarian, Iuliu Maniu şi George Pop de Băseşti. La 10 noiembrie 1918 a luat fiinţă o filială a Sfatului Naţional şi o gardă naţională condusă de dr. Alexandru Gheţie, vicarul Şimleului. La Bălan preotul Ioan Pop conduce Sfatul Naţional din localitate. Din Sălaj spre Alba-Iulia au plecat preoţii Vasile Copoş şi Ioan Iancău. De sub Mureş au participat la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, în afară însuşi de protopopul (Vasile Pop) şi ţăranii Ilie Puie (cantor), Vasile Negrean, N. Puie, preotul Cornel Oţiel din Bucium. Din Bogdana au participat doi feciori[10]. Din deputaţii Adunării de la Alba-Iulia 46 au fost sălăjeni.

            În Sătmar organizarea consililor locale s-a făcut prin Adunarea poporală română din 13 noiembrie 1918. Aici a vorbit şi protopopul Romul Buzilă. Ţăranii cer ruperea oricăror legături canonice cu Episcopia de Hajdugorog. Această adunare cerea participarea la Alba-Iulia şi unirea cu ţara, parohiile răpite de Episcopia de Hajdugorog să fie realipite episcopiei Oradiei şi diecezei Gherlei, preoţii care nu erau români să nu mai slujească, iar învăţământul să fie liber în limba română[11].

            Biserica Bănăţeană a fost prezentată la Alba-Iulia prin cei doi episcopi: Ioan Ignatie Papp al Aradului şi dr. Miron Cristea al Caransebeşului, protopopii în funcţiune şi preoţii: Ioan Oprea din Timişoara, Ioan Pepa din Buziaş, Fabriţiu Mănuilă din Lipova, Mihail Jivanga din Ciacova, George Munteanu din Lugoj, Sebastian Olaru din Făget, dr. Andrei Ghidiu din Caransebeş, dr. Lazăr Iacob din Oraviţa, Mihail Gaşpar din Bocşa Montană, dr. Laurean Luca din Arad şi dr. Ioan Sârbu din Oraviţa.

            Consistoriile eparhiale au avut ca reprezentanţi: Valeriu Giurgiu (Lugoj), dr. Gheorghe Ciuhandu (Arad), dr. Dimitrie Sârbu (Chişineu-Criş), dr. Cornel Corneanu (Caransebeş). Din partea Insitutelor teologice: prof. dr. Teodor Botiş (Arad) şi prof. Sabin Evoluţian (Caransebeş).

            Alături de protopopi, reprezentaţi ai Consistoriilor şi ai Institutelor teologice au fost şi preoţi şi profesori reprezentanţi ai comunelor bisericeşti: diac. dr. Lazăr Iacob din Arad, dr. Vasile Goldiş, dr. Gheorghe Lungu, dr. Nicolae Popovici, Traian Golumba, dr. Ioan Roşiu, alţii au trimis telegrame de adeziune: arhiereul Filaret Musta, protosinghel dr. Traian Bădescu şi dr. Iosif Olariu, dr. Dimitrie Cioloca, dr. Constantin Popasu. Din Marele Sfat Naţional au făcut parte şi bănăţenii: Ioan Ignatie Papp, Miron Cristea, Traian Frenţiu (Lugoj), dr. Andrei Ghidiu, dr. Petru Barbu, dr. Avram Imbroane.

            La 1 decembrie 1918 a fost prezentă şi preoţimea hunedoreană, protopopii dr. Cornel Popescu împreună cu ceilalţi protopopi, ai Dobrei, Geoagiului, Orăştiei şi Bradului, apoi cei uniţi din Hunedoara, Bobâlna, Orăştie, Baia de Criş, Lupeni şi Sarmisegetuza.

            La 14 decembrie 1919 o delegaţie a Marelui Sfatului Naţional a plecat la Bucureşti unde a prezentat regelui Ferdinand actul unirii. Din partea Banatului încă ocupat de maghiari au participat dr. Ioan Sârbu şi dr. Avram Imbroane care era preşedintele ,,Ligii bănăţene” pentru eliberare şi unire.

            Despre rolul preoţimii putem concluziona faptul că preoţimea românească a fost întotdeauna alături de poporul aflat nu de puţine ori în momente de răscruce sprijinindu-i aspiraţiile.

---

[1] Aurel Cosma, Biserica românească din Banat şi Unirea de la Alba-Iulia, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, 1968, nr. 10-12, p. 597. (Se va prescurta în continuare Biserica românească din Banat...)

[2] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 372.

[3] Mircea Păcurariu, op. cit., p. 372.

[4] Mircea Păcurariu, Contribuţia Bisericii la realizarea Actului Unirii de la 1 decembrie 1918, în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1978, nr. 10-12, p. 1251. (Se va prescurta în continuare Contribuţia Bisericii la realizarea Actului Unirii...).

[5] Mircea Păcurariu, Contribuţia Bisericii la realizarea Actului Unirii..., p. 1252.

[6] Mircea Păcurariu, op.cit., p. 1252.

[7] Ibidem.

[8] Aurel Cosma, Biserica românească din Banat..., p. 601.

[9] †Nicolae Mladin, 1918. Şase decenii de la unirea Transilvaniei cu România, în rev. ,,Mitropolia Ardealului”, 1978, nr. 10-12, p. 705.

[10] Graţian C. Mărcuş, V. Veţişanu, Sălăjenii în lupta pentru dezrobire şi unire în rev. ,,Mitropolia Ardealului”, 1978, nr. 10-12, p. 768.

[11] Titus L. Roşu, Sătmarul în lupta pentru libertate şi unitate naţională, în rev. ,,Mitropolia Ardealului”, 1978, nr. 10-12, p. 774.