Pastorala Sfântului Sinod la Duminica Ortodoxiei

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2011 

Preaiubitului cler, cinului monahal 

şi dreptmăritorilor creştini 

din cuprinsul Patriarhiei Române, 

Har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl 

şi de la Iisus Hristos, Domnul nostru, 

iar de la noi arhiereşti binecuvântări! 

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, iubiţi credincioşi şi credincioase,

Dăm slavă bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să începem urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti, în care ne străduim, fiecare după putere, să-L însoţim pe Mântuitorul Hristos pe drumul Crucii pentru a muri şi a învia împreună cu El, adică pentru a muri faţă de păcat şi a învia pentru sfinţenie şi fapte bune. Toată viaţa noastră creştină este, de fapt, o moarte şi o înviere împreună cu Hristos Domnul, un efort continuu de a împlini făgăduinţa făcută la Botezul nostru, şi anume că ne lepădăm de Satana şi de toate lucrările lui şi ne unim cu Hristos spre a-I sluji Lui, ca unui Domn şi Împărat, pentru a deveni asemenea Lui în smerenie şi milostivire. Posturile de peste an şi, cu deosebire, Postul cel Mare, al Sfintelor Paşti, sunt prilejuri deosebite în care ne întărim în credinţă şi sporim în iubire milostivă, pe de o parte prin lupta cu patimile egoiste, prin înfrânare de la mâncare şi băutură, de la plăcerile trupeşti şi de la toată fapta cea rea, iar pe de altă parte, prin rugăciune mai multă şi mai curată, prin împăcarea cu semenii noştri, prin înmulţirea binelui faţă de toţi oamenii şi prin împărtăşirea mai deasă cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. 

Duminica de astăzi, numită Duminica Ortodoxiei, are pentru noi, creştinii ortodocşi, o semnificaţie aparte şi o istorie care urcă până în secolul al IX-lea, când Biserica a biruit erezia iconoclastă, care lupta împotriva Sfintelor Icoane. 

După mai bine de o sută de ani de controverse şi de lupte împotriva Sfintelor Icoane, provocate de unii împăraţi bizantini, începând cu anul 726, cultul Sfintelor Icoane, al Sfintei Cruci şi al Sfintelor Moaşte a fost restabilit, cu autoritate, de Sinodul VII Ecumenic de la Niceea, din anul 787, iar apoi, cu solemnitate, de Sinodul de la Constantinopol din anul 843, care a hotărât ca, în prima duminică din Postul Mare, să se sărbătorească biruinţa Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor sau abaterilor de la dreapta credinţă. Tot atunci, s-a stabilit ca această duminică să se numească Duminica Ortodoxiei, adică Duminica dreptei credinţe în singurul Dumnezeu adevărat Care ne-a fost descoperit nouă în Iisus Hristos (cf. Ioan 17, 3). Prin urmare, Adevărul este de la Dumnezeu şi Dumnezeu este Adevărul. În acest sens, Însuşi Mântuitorul a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Deci Adevărul nu este un concept abstract, o teorie sau un produs al raţiunii, ci o Persoană veşnic vie, Iisus Hristos, Care S-a făcut Om pentru a descoperi oamenilor adevărul mântuirii şi a le dărui viaţa veşnică, prin credinţa în Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. 

Sfinţii Părinţi de la Sinoadele ecumenice, inspiraţi de Duhul Sfânt, au apărat şi au definit adevărul credinţei mântuitoare privind unitatea de fiinţă sau deofiinţimea, egalitatea, distincţia şi conlucrarea Persoanelor Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; precum şi adevărul credinţei privind Taina Bisericii, a Sfântului Botez, a învierii morţilor şi a vieţii veşnice – aşa cum sunt mărturisite în Crezul ortodox, formulat de primele două Sinoade ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381). În lupta lor cu ereziile, care sunt abateri de la dreapta credinţă, Sfinţii Părinţi, adunaţi în Sinoade ecumenice, au definit şi adevărul credinţei privind dumnezeirea şi omenitatea Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos, calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului, a pururea Fecioarei Maria, dar şiadevărul privind cinstirea Sfinţilor, a Sfintelor Icoane şi a Sfintelor Moaşte, deoarece adevărul credinţei este baza adevăratei comuniuni de viaţă cu Dumnezeu. De aceea, adevărul dogmelor de credinţă este mărturisit în viaţa liturgică a Bisericii, ca mister sau taină a mântuirii, adică a unirii omului cu Dumnezeu prin har, pentru a dobândi viaţa veşnică. 

Astfel, Ortodoxia este prin excelenţă mistică. Pentru noi, ortodocşii, taina credinţei nu este simplu obiect de speculaţie intelectuală, ci ea se trăieşte în stare de rugăciune, de închinare lui Dumnezeu şi de cinstire a Sfinţilor Lui în Sfânta Biserică. Întrucât credem în Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, ne închinăm Preasfintei Treimi, mărturisim pe Mântuitorul Iisus Hristos ca fiind Dumnezeu adevărat şi Om adevărat; preacinstim pe Maica Domnului ca fiind, în acelaşi timp, Mamă şi Fecioară; cinstim (venerăm) pe Sfinţii lui Dumnezeu şi Sfintele lor Icoane, precum cinstim Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie, care nu sunt simplă materie, ci materie sfinţită sau purtătoare de har, aflându-se în legătură spirituală cu Hristos şi cu Sfinţii Lui. Cinstim şi Sfintele Moaşte ale Sfinţilor, întrucât acestea sunt arvuna învierii trupului şi a transfigurării sau înnoirii universului actual în cer nou şi pământ nou, la venirea întru slavă a lui Hristos (cf. Apocalipsa 21). 

Însă Ortodoxia nu este numai dreapta credinţă, ci şi dreapta trăire în Hristos. După cum ştim, în limba greacă „orthodox” înseamnă atât „dreptcredincios”, cât şi „dreptmăritor”. Ortodox este deci cel care-L preamăreşte cu adevărat pe Dumnezeu prin mărturisirea dreptei credinţe, dar şi prin participarea la sfintele slujbe ale Bisericii şi prin trăirea dreaptă şi faptele bune săvârşite după poruncile Lui. 

Iubiţi credincioşi şi credincioase, 

Aşa cum am spus, în Duminica Ortodoxiei prăznuim biruinţa dreptei credinţe asupra ereziilor care au pus la încercare viaţa credincioşilor din primul mileniu al Bisericii creştine. În acele vremuri, mulţi ierarhi, monahi şi preoţi, ca şi foarte mulţi credincioşi au suferit nenumărate persecuţii, bătăi, închisori, exiluri şi chiar moartea pentru curajul de a cinsti şi apăra Sfintele Icoane. 

Slujbele Vecerniei şi Utreniei din Duminica Ortodoxiei sunt alcătuite din cântări referitoare la icoana Mântuitorului Iisus Hristos, Care, aşa cum au arătat Sfinţii Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic, este prototipul şi justificarea tuturor Sfintelor Icoane. Prin urmare, Sfintele Icoane sunt parte integrantă din Tradiţia vie a Bisericii, întrucât prin ele se mărturiseşte adevărul că Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut S-a făcut văzut, adică Om, pentru a uni pe oameni cu Dumnezeu. De aceea, nu ne putem imagina o biserică ortodoxă fără icoane; nu putem sluji Sfânta Liturghie sau orice altă slujbă fără să avem în faţa noastră cel puţin icoana Mântuitorului şi icoana Maicii Domnului. Frumuseţea şi atmosfera de taină sau mistică ale unei biserici ortodoxe se datorează mai ales Sfintelor Icoane şi frescelor care o împodobesc. Aceasta se explică prin faptul că Sfânta Icoană nu este un simplu tablou de inspiraţie religioasă, ci o artă sacră sau sfântă şi o prezenţă harică a Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor, prezenţă pe care o simt credincioşii când se roagă Sfinţilor reprezentaţi pe Sfintele Icoane. 

În Ortodoxie însă, nu numai locaşul bisericii este împodobit cu Sfinte Icoane, ci şi casa familiei creştine, numită simbolic biserica de acasă, unde ar trebui să se adune zilnic la rugăciune toată familia: părinţii, împreună cu toţi copiii şi cu bunicii. Rugăciunea în faţa Sfintelor Icoane este mai intimă şi mai profundă. Făcută cu smerenie şi concentrare deplină, rugăciunea în faţa Sfintelor Icoane ne aprinde inima de dragoste şi evlavie faţă de Dumnezeu, de Maica Domnului şi de Sfinţi, care ne ajută să iubim pe toţi oamenii, întrucât toţi sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu. 

Iubiţi credincioşi şi credincioase, 

Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, suflând în faţa lui suflare de viaţă. Aşa a devenit omul „fiinţă vie“ (Facerea 1, 26; 2, 7). Apoi primii oameni, Adam şi Eva, au primit porunca: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Facerea 1, 28). Prin urmare, tot omul care vine în lume poartă în el pecetea chipului lui Dumnezeu, care face din el o persoană unică şi irepetabilă, plină de mister, o fiinţă ireductibilă la lumea materială şi având un destin veşnic. Viaţa persoanei umane este cel mai mare dar al lui Dumnezeu, iar această viaţă începe în momentul conceperii, al apariţiei embrionului viu. Din acel moment, omul este „suflet viu”, adică persoană care poartă în sine chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu şi este chemată la viaţa veşnică. De la concepere până la naştere şi apoi până la sfârşitul vieţii pământeşti, omul creşte, se maturizează şi se împlineşte în comuniune cu Dumnezeu şi cu se-menii săi, iar după moartea trupului, sufletul omului rămâne viu, având conştiinţă şi memorie spirituală, întrucât este chemat la viaţa veşnică. 

Prin urmare, dacă suntem creştini, trebuie să afirmăm mereu că viaţa omului, ca dar sfânt al lui Dumnezeu, îşi are începutul în momentul conceperii sau al apariţiei embrionului viu. Ca atare, dreptul la viaţă începe cu dreptul embrionului de a se dezvolta în pântecele mamei sale şi dreptul fătului de a se naşte. Cine ucide viaţa embrionului sau a fătului săvârşeşte păcatul omuciderii. Din nefericire, crima avortului, fie că este provocat prin medicamente, fie prin operaţie chirurgicală, este astăzi foarte răspândită în lume, iar România se află, din păcate, pe lista primelor ţări din lume în ceea ce priveşte rata avorturilor. Păcatul acesta înfricoşător nu rămâne fără urmări asupra sănătăţii celor ce-l săvârşesc, asupra familiei şi asupra societăţii umane. Fericirea întemeiată pe crimă nu poate fi binecuvântată de Dumnezeu, deoarece prin crimă asupra omului este ucisă iubirea de oameni. 

Cele mai multe suferinţe în lumea de astăzi vin tocmai din lipsa iubirii milostive şi mărinimoase dintre oameni şi din lipsa de întrajutorare. Mulţi oameni se simt singuri, părăsiţi, descurajaţi, neînţeleşi; îşi caută scăpare în alcool, în desfrâu, în droguri sau în patimi egoiste, care îi distrug treptat sufleteşte şi trupeşte. De aceea, ei au nevoie de ajutorul Bisericii, pe care Sfinţii Părinţi o numesc „spital duhovnicesc”. În Biserică, în starea de comuniune cu Dumnezeu, cu Sfinţii Lui şi cu ceilalţi credincioşi, oamenii trăiesc intens viaţa ca dar al lui Dumnezeu, care trebuie apărat, cultivat şi sfinţit. Desigur, astăzi multe suferinţe vin şi din starea de sărăcie materială, care se adânceşte mereu în ţara noastră şi în lume, pentru că a crescut lăcomia celor ce vor să se îmbogăţească rapid şi cu orice preţ. Din acest motiv, Biserica încearcă să organizeze o asistenţă social-caritabilă cât mai extinsă, îndemnând pe cei ce au mai multe bunuri materiale să ofere celor care au mai puţin sau nu au nimic. Astfel, prin contribuţia credincioşilor săi, în primul rând, dar şi prin alte contribuţii, Biserica noastră a dezvoltat până acum numeroase programe de asistenţă socială, filantropică sau caritabilă, ca de pildă: cantine pentru săraci, cămine pentru copii, case pentru bătrâni, unităţi medicale pentru bolnavi ş.a. 

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul, 

Tocmai pentru a continua aceste programe şi pentru iniţierea altora noi a devenit deja o tradiţie ca, în Duminica Ortodoxiei, să se realizeze în toate bisericile din ţară, iar începând cu anul acesta, 2011, şi în parohiile ortodoxe din Diaspora românească, o colectă pentru Fondul Central Misionar al Bisericii Ortodoxe Române. De aceea, vă îndemnăm să oferiţi, cu inimă bună, ajutorul frăţiilor voastre, arătând astfel solidaritatea cu cei mai lipsiţi semeni ai noştri. Să nu uităm niciodată că în chipul omului flămând, al celui gol, al celui bolnav, al celui din închisoare, al celui trist şi suferind vine tainic, spre noi, Hristos Însuşi. Prin urmare, tot binele, spiritual sau material, pe care-l facem semenilor noştri, îl facem lui Hristos Însuşi, Care ne va binecuvânta cu darurile Sale aici, pe pământ, şi la Judecata de Apoi (cf. Matei 25). Întrucât Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne asigură că „mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35), nimeni nu va sărăci pentru că a ajutat pe cei aflaţi în nevoi, ci orice om sărăceşte cu adevărat numai când devine suflet mic şi rece, deoarece împiedică lucrarea iubirii milostive a lui Dumnezeu în lume şi uită porunca Mântuitorului: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36). 

Cu nădejdea că îndemnul nostru pastoral va fi o întărire în credinţă şi o chemare la fapta cea bună, ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvinteze cu darurile Sale cele bogate, să petreceţi vremea Postului Mare cu mult folos duhovnicesc şi să ajungeţi cu pace, sănătate şi bucurie la Slăvitul Praznic al Învierii Domnului! 

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (2 Corinteni 13, 13). 

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, 

† D a n i e l 

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 

şi 

Locţiitor de Mitropolit al Clujului, 

Albei, Crişanei şi Maramureşului 

† Teofan 

Arhiepiscopul Iaşilor şi 

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei 

† Laurenţiu 

Arhiepiscopul Sibiului şi 

Mitropolitul Ardealului 

† Irineu 

Arhiepiscopul Craiovei şi 

Mitropolitul Olteniei 

† Nicolae 

Arhiepiscopul Timişoarei şi 

Mitropolitul Banatului 

† Petru 

Arhiepiscopul Chişinăului, 

Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor 

† Serafim 

Arhiepiscopul Ortodox Român al 

Germaniei, Austriei şi Luxemburgului 

Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord 

† Iosif 

Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei 

Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român 

al Europei Occidentale şi Meridionale 

† Nifon 

Mitropolit onorific, 

Arhiepiscop al Târgoviştei şi Exarh Patriarhal 

† Teodosie 

Arhiepiscopul Tomisului 

† Pimen 

Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor 

† Andrei 

Arhiepiscopul Alba Iuliei 

† Gherasim 

Arhiepiscopul Râmnicului 

† Epifanie 

Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei 

† Eftimie 

Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului 

† Calinic 

Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului 

† Casian 

Arhiepiscopul Dunării de Jos 

† Timotei 

Arhiepiscopul Aradului 

† Nicolae 

Arhiepiscopul Ortodox Român al 

celor două Americi 

† Justinian 

Arhiepiscop onorific, 

Episcopul Ortodox Român al 

Maramureşului şi Sătmarului 

† Ioan 

Arhiepiscop onorific, 

Episcopul Covasnei şi Harghitei 

† Corneliu 

Episcopul Huşilor 

† Lucian 

Episcopul Caransebeşului 

† Sofronie 

Episcopul Ortodox Român al Oradiei 

† Nicodim 

Episcopul Severinului şi Strehaiei 

† Vincenţiu 

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor 

† Galaction 

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului 

† Ambrozie 

Episcopul Giurgiului 

† Sebastian 

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor 

† Visarion 

Episcopul Tulcii 

† Petroniu 

Episcopul Sălajului 

† Gurie 

Episcopul Devei şi Hunedoarei 

† Daniil 

Episcop-locţiitor (administrator) al 

Episcopiei Daciei Felix 

† Siluan 

Episcopul Ortodox Român al Ungariei 

† Siluan 

Episcopul Ortodox Român al Italiei 

† Timotei 

Episcopul Ortodox Român al 

Spaniei şi Portugaliei 

† Macarie 

Episcopul Ortodox Român 

al Europei de Nord 

† Mihail 

Episcopul Ortodox Român 

al Australiei şi Noii Zeelande 

† Ciprian Câmpineanul 

Episcop-vicar patriarhal 

† Varlaam Ploieşteanul 

Episcop-vicar patriarhal 

† Varsanufie Prahoveanul 

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor 

† Calinic Botoşăneanul 

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor 

† Andrei Făgărăşeanul 

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului 

† Irineu Bistriţeanul 

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, 

Feleacului şi Clujului 

† Vasile Someşeanul 

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, 

Feleacului şi Clujului 

† Paisie Lugojeanul 

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei 

† Marc Nemţeanul 

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe 

Române a Europei Occidentale 

† Sofian Braşoveanul 

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe 

Române a Germaniei, Austriei şi 

Luxemburgului 

† Emilian Lovişteanul 

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului 

† Ioachim Băcăuanul 

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei 

Romanului şi Bacăului 

† Ioan Casian de Vicina 

Episcop-vicar Arhiepiscopiei Ortodoxe 

Române a celor două Americi 

† Iustin Sigheteanul 

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe 

Române a Maramureşului şi Sătmarului

Postul Mare, terapie sfântă a învierii sufletului

În aşteptarea Postului Mare, nu puţini dintre noi cunoaştem frica. În înţelegerea seculară, urmează o perioadă de restricţii alimentare aspre, de oprire a consumului de programe tv, de limitare a navigării pe internet. În ordinea duhovnicească a lucrurilor, postul nu este nici doar obligaţie, nici dietă, ci o "terapie sfântă" prin care se urmăreşte restaurarea comuniunii harice a omului cu Dumnezeu prin intermediul hranei şi a lumii create.

Trăim ca şi cum Hristos n-ar fi înviat din morţi", comenta Alexander Schmemann, "ca şi când El nu ar fi venit niciodată". Într-adevăr, se vede acest fapt şi din modul în care prăznuiesc unii Învierea Domnului, prin ospeţii şi beţii, care nu au nici o legătură cu rostul postirii; sau din modul în care călătorim spre Înviere, pe nava unei postiri făţarnice, pentru slavă deşartă, în care este implicat numai trupul, nu şi sufletul, prin smerenie şi înfrânarea de la rele.

În Biserica primelor secole creştine, scopul principal al Postului Mare era să pregătească pe catehumeni (nou convertiţii) printr-o serie de cateheze, pentru primirea Botezului, a Mirungerii şi a Sfintei Euharistii în noaptea Sfintelor Paşti. Pentru noi însă, sublinia părintele Alexander Schmemann, "Postul este întoarcerea noastră anuală la propriul nostru botez, pe când Paştele este pregătirea noastră printr-un efort încet şi susţinut pentru a realiza, la sfârşit, propria noastră "trecere" sau "pascha" (paşte) către viaţa cea nouă în Hristos". Acest dublu caracter baptismal şi catehetic se păstrează şi astăzi, pe parcursul Postului Mare fiind citite în totalitate trei Cărţi: "Facerea", "Proorocia lui Isaia" şi "Pildele lui Solomon".

Postul euharistic şi postul ascetic

Împreună cu Alexander Schmemann putem distinge un post "nedeplin" sau euharistic ce constă în abţinerea totală de la băutură şi mâncare pentru o zi sau o parte a zilei. Scopul acestui post este cuminecarea, şi el este strict obligatoriu. Un al doilea tip de post este cel ascetic, ce constă în abţinerea de la anumite mâncăruri şi în reducerea regimului alimentar. Postul acesta nu este obligatoriu, în sensul că permite o anumită adaptare la posibilităţile şi treapta duhovnicească a fiecăruia. "Scopul postirii este acela de a elibera omul de sub stăpânirea nefirească a cărnii, de această supunere a duhului de către trup şi poftele sale."

"Cele două posturi nu se contrazic, preciza şi monahul Makarios Simonopetritul, ci, dimpotrivă, trebuie să se completeze şi să coexiste în chip necesar în viaţa fiecăruia." Astfel, în practică, distincţia nu este atât de strictă. Postul Mare este o "sinteză" a celor două tipuri de post, prin care postul euharistic este integrat în postul ascetic, devenit el însuşi "obligatoriu". Scopul celor patruzeci de zile de post propriu-zis este, deci, pregătirea credinciosului în vederea împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului în ziua Paştelui. Chiar dacă nu se împărtăşesc toţi de praznicul Învierii, toţi îşi asumă postul ascetic ca un post euharistic obligatoriu. Majoritatea credincioşilor nu mănâncă şi nu beau aproape nimic în Vinerea şi Sâmbăta Mare, ţin postul euharistic, deşi nu au toţi dezlegare să se împărtăşească.

Postul propriu-zis sau ascetic este imitarea, după putinţă, a celor patruzeci de zile de post ale Mântuitorului din pustiu. Totodată este armă împotriva puterilor demonice, care nu pot fi biruite decât prin post şi rugăciune. Rostul postirii este să tămăduiască patima lăcomiei prin care a intrat păcatul în lume.

Regula înfrânării

Putem distinge între o lăcomie a pântecelui, care, după avva Dorotei din Gaza, este "nebunia umplerii pântecelui" cu mâncăruri preţioase mai ales prin cantitate decât prin delicateţe şi o "nebunie a gâtlejului", care este lăcomia gurmandului. Acesta nu consumă neapărat mult, dar are o preferinţă spre preparatele rafinate şi plăcerile gustului. Chiar şi în post, gurmandul va căuta să mănânce bine şi să savureze alimentele atent alese.

"Când un asemenea gurmand mănâncă ceva ce-i place, spunea avva Dorotei, e până într-acolo stăpânit de plăcerea sa, încât o ţine mult în gură, o plimbă încoace şi încolo şi n-o înghite decât cu greu din pricina plăcerii pe care o încearcă". Tot de această plăcere a gâtlejului ţine şi lăcomia care devansează ora prânzului, patimă identificată de Sfântul Ioan Casian, şi care îl zoreşte pe monah să mănânce mai devreme de ora stabilită.

În vederea tămăduirii acestei "duble idolatrii a lăcomiei", Postul Paştelui vine cu două remedii. Unul constă în restrângerea cantitativă a hranei şi în rărirea numărului meselor, fiind îndreptat împotriva "nebuniei umplerii pântecelui". Cel de-al doilea remediu vizează abţinerea de la anumite categorii de alimente pentru vindecarea "nebuniei gâtlejului".

Regula înfrânării - învăţa Sfântul Vasile cel Mare - este să "ne folosim după nevoi de lucrurile cele mai simple necesare vieţii, evitând orice saturare, iar pe de altă parte, ne abţinem de la tot ceea ce nu e decât pentru plăcere". În ceea ce priveşte alegerea mâncărurilor, se recomandă să le preferăm pe cele mai uşor de procurat şi mai ieftine: "Nu trebuie ca, sub pretextul abstinenţei, să cheltuim multă grijă cu mâncărurile cele mai căutate şi mai scumpe gătind alimentele cu cele mai bune ingrediente. Dimpotrivă, se vor alege lucrurile ce se găsesc cel mai uşor pe piaţă, care costă puţin şi sunt de obşte (...)".

Hrana ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu

Tragedia acestei idolatrii alimentare şi, implicit, a lumii create a început odată cu neascultarea lui Adam, care a mâncat "de dragul său", "separat" de Dumnezeu. Protopărintele nostru "a crezut că hrana are viaţă în sine şi că el, prin împărtăşirea din această hrană, poate deveni Dumnezeu, adică să aibă viaţă în sine". Hristos este noul Adam ce vine să restaureze omul şi lumea prin postire: "Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit" (Mt. 4, 2). Foamea, subliniază părintele Schmemann, ne aduce în starea în care realizăm dependenţa noastră de o sursă de alimentare exterioară nouă.

În ultimă instanţă, foamea este "o stare spirituală", fiind "foame după Dumnezeu", Părintele care ne dă toate bunătăţile acestei lumi şi viaţa veşnică numai prin milostivirea Sa. Postirea are darul de a ne arăta că dependenţa noastră de materie şi hrană nu este absolută. Îngemănată cu rugăciunea şi harul, postirea ne transpune în starea în care contactul cu materia şi mâncarea devine o comuniune cu Dumnezeu pe care îl preaslăvim pentru darurile Sale.

Postul ca jertfă şi mulţumire

Pe parcursul celor şase săptămâni de post, credinciosul posteşte pentru a primi ceva de la Dumnezeu pentru el însuşi sau pentru altul (biruinţă asupra unei rele deprinderi, ajutor în viaţa de zi cu zi). Căci, dacă cerem ceva de la Dumnezeu fără să jertfim şi noi ceva, rugăciunile nu ne sunt ascultate. Acest principiu este ilustrat în multe locuri în imnografia Triodului, de unde reiese că ai îndrăzneală să ceri pentru altul numai acea mângâiere pe care ţi-o refuzi ţie. "Răbdat-au dureri prealăudaţii mucenici, aducând lui Hristos durerile trupului lor; şi acum cer credincioşilor, celor ce s-au mutat, odihna cea fără de durere şi desfătările raiului" (irmos, sâmbătă dimineaţa, în a doua săptămână a Postului).

Odată cu intrarea în Săptămâna Mare, credinciosul posteşte însă pentru a dărui lui Hristos iubirea şi jertfa sa, în efortul de a se elibera de măruntul interes omenesc. El nu mai cere nimic, doar se dăruieşte participând, prin nevoinţă, la Pătimirile Domnului. La sfârşitul Postului, credinciosul culege roadele lui, care, după Sfântul Ioan Scărarul, sunt: "curăţia rugăciunii, luminarea sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpungerii, (...) începutul isihiei, (...) călăuza spre nepătimire, iertarea păcatelor, uşa şi desfătarea raiului". Ne mărturisim şi suntem iertaţi, apoi ne împărtăşim din bucuria Învierii lui Hristos şi în inimile noastre. Căci numai acolo unde există iertare există şi bucurie tainică, şi comuniune cu semenii în Hristos.

Constantin Ghiţă

http://www.ziarullumina.ro/articole;1536;1;53370;0;Postul-Mare-terapie-sfanta-a-invierii-sufletului.html

Taina Sfântului Maslu în parohia Berecuţa

Duminică, 6. 03. 2011 la ,,echinocţiul" zilei a fost oficiată Taina Sfântului Maslu în parohia Berecuţa, filia Mănăstire din protopopiatul Deta. Sfânta Taină a fost oficiată în capela cu hramul ,,Pogorârea Duhului Sfânt" de C. Păr. Zoran Milovanov, parohul locului, Viorel Burdan, fostul paroh şi Valentin Bugariu de la parohia Colonia Gătaia. La momentul potrivit a fost rostit cuvântul de învăţătură cu tema: Izgonirea din Rai şi dobândirea Împărăţiei cerurilor pregătit de părintele Valentin Bugariu. 

Un mărţişor artistic pentru credincioasele din parohia Colonia Gătaia

Cu prilejul aniversării Zilei internaţionale a Femeii, la început de Mărţişor a fost  sărbătorită şi în biserica noastră femeia în întreită ipostază: fetiţă, soţie şi mamă. A fost montată piesa Sărbătoarea de 8 martie în prima parte, în cea de-a doua a fost împărţit tuturor credincioaselor prezente la Sfânta Liturghie câte un mărţişor dulce. Tuturor credincioaselor un sincer: LA MULŢI ANI! 

,,Vatră nouă", nr. 126/2011

A apărut un nou număr al revistei ,,Vatră nouă" din Giarmata Vii. Aşa cum am fost obişnuiţi şi în acest număr putem citi informaţii legate de viaţa cotidiană a locuitorilor din Giarmata Vii. Sunt dezbătute teme religioase, de educaţie agrară şi cetăţenească, ştiri sportive, viaţa administrativă locală şi cronica satului. Din acest număr spicuim pentru Dvs: editorialul Vizită în Ţara Haţegului la Prislop-Densuş semnat de Acad. Păun Ion Otiman (p. 2). Din acest material avem informaţii despre mănăstirea Prislop şi figura părintelui Arsenie Boca, stareţul de altădată al mănăstirii. Specialistul locului, prof. univ. dr. Aurel Lăzureanu semnează articolul Fertilizarea suplimentară a grâului (p. 5). Lăcrimiora Tomiuc face o cronică culturală în materialul Adunarea generală a Asociaţiei publiciştilor presei rurale în Banat (p.11). Din acest articol aflăm că Asociaţia şi-a ales un nou for de conducere compus din: părintele Vasile Suciu (preşedinte), ing. dipl. Traian Trifu Căta (vicepreşedinte), Ioan Traia (secretar general), Sevastian Bălescu (trezorier). Tot la această întâlnire a publiciştilor au mai fost lansate trei cărţi între care amintim monografia Giroc-Arc peste timp semnată de prof. Octavian Gruiţa, prof. Ion Murariu şi muzeograf Marius Matei. Totodată au fost propuse şi câteva acţiuni culturale pe 2011.

Revista poate fi consultată la biblioteca parohială.

O nouă publicaţie: ,,Banatul", nr. 2/2011

În peisajul presei rurale semnalăm apariţia unei noi publicaţii intitulată ,,Banatul". Revista este editată de câteva Primării din jud. Timiş, Caraş-Severin şi Arad (Brestovăţ, Remetea Mare, Jimbolia, Grădinari, Vinga şi Păuliş). Truda pentru apariţia acestui jurnal este dusă de Vasile Todi, preşedintele Uniunii presei rurale din Banatul istoric şi prof. Ana Maria Cotoşpan, directorul publicaţiei.

Din cuprins avem: scurte prezentări a localităţilor, principalele atracţii turistice: biserica catolică de la Vinga, fabrica de ciocolată din aceeaşi localitate, conacul baronului Ambrozie din Remetea Mare; instituţii cultural-educative: Muzeul presei ,,Sever Bocu" din Jimbolia, Şcoala cu clasele I-VIII din Remetea Mare. Alături de aceste câteva rubrici mai găsim un articol care adânceşte cunoaşterea trecutului istoric La pas prin capitala Banatului semnat de istoricul Ioan Haţegan şi un interviu cu Petrică Moise, cunoscutul şi îndrăgitul interpret bănăţean realizat de Ana Maria Cotoşpan.

Dincolo de formatul atractiv, calitatea articolelor remarcăm şi grafica deosebită, aşezarea în pagină şi colaborarea între oamenii de presă şi edilii Banatului.

Sincere felicitări!