Biserica Ortodoxă Română şi Actul Marii Uniri

Pentru a arăta contribuţia Bisericii româneşti la Unirea cea Mare din 1918 trebuie să privim în istorie pentru a desluşi mai bine ataşamentul Bisericii faţă de poporul care era de fapt păstorit de aceasta. S-a format în jurul Bisericii o solidaritate naţională, fiindcă Biserica era şi ea naţională. Biserica era a poporului şi stătea în slujba poporului. Biserica a avut un rol istoric în pregătirea biruinţei româneşti. Preoţii propovăduiau Evanghelia libertăţii şi unirii[1].          

            Vorbind despre o perioadă apropiată actului de la 1 decembrie 1918 şi nu de contribuţia Bisericii de la începuturile ei în aceste ţinuturi la susţinerea năzuinţelor locuitorilor şi totodată păstoriţilor ei. La precedentele lupte pentru emancipare naţională Biserica a avut contribuţia sa esenţială. Astfel la 1786 la răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan au participat clerici, o altă participare a reprezentat-o contribuţia petiţionară în elaborarea celebrului Suplex Libellux Valachorum (1791). De la aceste momente se simte legătura strânsă între ierarhii ortodocşi şi cei uniţi care împreună trimit în anii 1834 şi 1842 memorii curţii vieneze. La revoluţia din 1848 alături de Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu participă şi Andrei Şaguna care a fost şi diplomatul revoluţiei. Proclamaţia elaborată la 24 martie 1848 a fost difuzată cu ajutorul preoţilor şi învăţătorilor români, prin seminarişti şi elevii poporali. Consfături revoluţioare au avut loc în casele slujitorilor altarului: a canonicului Timotei Cipariu, preotul unit din Mănăştiur şi în casa preotului Simon Balint din Câmpeni, rezultatul acestor două consfătuiri a fost convocarea în Duminca Tomii din 18/30 aprilie 1848 a unei mari Adunări Naţionale. Invitaţia a fost adresată tuturor protopopilor şi a câte doi preoţi din fiecare protopopiat. În aceste timpuri se săvârşea împreună Sfânta Liturghie, laicii, conducătorii mişcării participau la Sfânta Liturghie, cum se întâmpla în vechime în Imperiul Bizantin. Adunarea din 3/15 mai 1948 a fost prezitată de Andrei Şaguna şi Ioan Lemeni.

            În Proclamaţie printre altele se cerea libertate şi autodeterminare pentru Biserica Ortodoxă, egalitatea ei în drepturi cu celelalte confesiuni religioase. La Sibiu a luat naştere un Comitet permanent al românilor condus de mitropolitul Andrei Şaguna, care a avut în componenţă: protopopi: Moise Fulea, Ioan Moga, preoţii: Sava Popovici şi profesori: Nicolae Bălăşescu (arhiereul Nifon). S-au ales două delegaţii, prima compusă din Andrei Şaguna, Al. Sterca-Suluţiu, Timotei Cipariu, Moise Fulea, Sava Popovici-Barcianu şi Ioan Popasu şi cea de-a doua din: Ioan Lemeni, Ştefan Moldovan ş.a. care să prezinte dietei revendicările românilor. Ierarhii şi preoţii au făcut demersuri la Insbruck şi Pesta. Şaguna a declanşat o altă mişcare la Sibiu pe 16/28 decembrie 1848 în care se cerea aceleaşi lururi care sau cerut şi la Blaj. Această acţine a durat până în august 1849. În oastea lui Avram Iancu au paricipat şi clerici: Simion Balint şi Ioachim Băcilă precum şi teologul unit V. Moldovan şi alţii[2]. Alţi clerici şi teologi şi-au jertfit viaţa pentru îndeplinirea deziteratului naţional: V. Moraru, V. Turcu, Jivoin Petrovici, V. Popa[3]. Peste 40 de biserici au fost arse iar alte 300 au fost jefuite.

            În Banat la 15/17 iunie 1848 Eftimie Murgu cerea înfiinţarea unei Mitropolii Ortodoxe cu sediul la Timişoara. Au fost aleşi Ignatie Vuia vicar al Caransebeşului şi Dimitrie Stoichescu-Petrovici vicar la Timişoara. Mulţi slujitori ai Bisericii Ortodoxe din Banat au fost –ca represalii – omorâţi, alţii exilaţi (I. Vuia), iar alţii întemniţaţi (D. Stoichescu-Petrovici).

            O altă participare a Bisericii Ortodoxe la lupta naţională pentru independenţă a fost participarea sjulitorilor altarului la Războiul pentru Independenţă din 1877-1878. Mulţi transilvăneni printre care şi teologul Vicenţiu Grama au trecut munţii şi au luptat în România, iar în comisiile de ajutorare au fost consemnaţi 350 de preoţi şi 50 de preotese. În Transilvania clericii au alcătuit un Memorandum pe 20/31 ianuarie 1892 prin care se refuza unirea Transilvaniei cu Ungaria. Documentul a fost tipărit în 1892 la Sibiu. În dieta maghiară au luptat pentru drepturile românilor şi clericii Vasile Lucaciu, Dimitrie Comşa, Daniil Popovici-Barcianu şi Gheorghe Popovici. Pentru acţiunile lor unioniste mulţi clerici au fost închişi, între aceştia s-a numărat şi profesorul de teologie şi istoricul Ioan Lupaş.

            Unirea tuturor românilor într-un singur stat s-a putut realiza doar după încheierea Primului Război Mondial, în urma căruia monarhia dualistă austro-ungară s-a dezintegrat, cele trei provincii istorice Transilvania, Banatul şi Bucovina s-au putut uni cu România. În răsărit în urma revoluţiei bolşevice din octombrie 1917 care a dat popoarelor stăpânite de ruşi dreptul la autodeterminare s-a unit cu România, Basarabia. În timpul războiului, preoţimea din Regat a înaintat alături de armata română în Transilvania pe câmpurile de luptă, suferind bătăi şi schingiuiri, deportări în Germania şi Bulgaria şi chiar moartea. Călugării şi călugăriţele s-au angajat voluntari în serviciul sanitar al armatei[4].

            Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a numit ca protopop militar pe preotul profesor Constantin Nazarie de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar ca ajutor pe Vasile Pocitan (arhiereul Veniamin). În armata română au fost peste 250 de preoţi militari. Peste 200 de preoţi ardeleni şi 15 preotese au fost deportaţi în judeţul Şopron (Ungaria), câţiva au murit în exil: prot. dr. Gheorghe Dragomir de la Biserica Albă, alţi o sută de preoţi ardeleni au plecat în Regat de teama represalilor, între aceştia amintim pe teologul Nicolae Colan. Alţi clerici au activat în străinătate pentru unirea românilor: protopopul Gheorghe Opreanu la Viena, Vasile Lucaciu şi Vasile Stoica în Statele Unite ale Americii. Despre activitatea clericilor români din armata română, conducătorii lor consemnau în jurnalele de război: ,,...se ducea la datorie sub ploaia de gloanţe. În luptele de la Cleşte, Clăbucet, Dihamul şi Periş a fost un adevărat apostol” (preotul Ioan Gheorghiu-Sulina) sau ,,...a luat parte la toate luptele, fiind întotdeauna în prima linie, îngrijind răniţii şi prin exemplul lui îmbărbătând oamenii” (Cicerone Iordăchescu)[5].

            Biruinţa războiului s-a datorat legăturii între acest preot şi soldaţi: ,,S-a stabilit aşa legătură sufletească între acest preot şi soldaţi, încât ei îl numeau tătucul nostru pentru că este în tot momentul între ei, în infirmerie, îi îngrijeşte, îi împărtăşeşte, îi încurajează...”[6]. Între aceşti preoţi amintim şi pe preotul Ion Agârbiceanu, preotul Tudor Simedrea (arhiereul Tit), preotul profesor Gheorghe Leu (arhiereul Grigorie) şi preotul Vasile Vasilescu din Ploieşti, despre care s-a scris: ,,...a fost învăţat să panseze răniţii, era cel mai bun om de meserie... vagoane întregi de răniţi au fost pansaţi de el...”[7]. Un rol deosebit în angajarea în război a călugărilor şi călugăriţelor l-a avut mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei care a pregătit peste 200 de călugări şi călugăriţe pentru serviciul sanitar, punând la dispoziţia răniţilor şi câteva mănăstiri. Conducătorul monahilor şi monahiilor a fost arhim. Teoctist Stupcaru. Aproximativ  200 de preoţi au fost împuşcaţi, alţii au murit din cauza chinurilor în Moldova. A suferit surghiun şi Sofronie Vulpescu al Râmnicului. În timpul războiului peste 350 de preoţi au fost aruncaţi în temniţe, alţii nemaivăzând niciodată pământul ţării: prot. dr. Gheorghe Dragomir (Biserica-Albă), alţii au murit din cauza detenţiei: protopopul Ioan Bercan, preotul Teofil Păcurariu ş.a., alţii au fost împuşcaţi odată cu retragerea maghiară: preotul Atanasie Conceatu din Deta (j. Timiş). Prin temniţa Şopronului au trecut protopopii Sergiu Medean şi Ioan Lupaş, iar la Zambor (Serbia) au fost deportaţi alţi clerici între care şi Trandafir Scorobeţ, iar alţii la Becicherecul Mare.

            Pe fondul dezintegrării regimului dualist după înfrângerea Puterilor Centrale au fost destule voci care au dorit fie păstrarea Transilvaniei la Ungaria, fie federalizarea defunctului Imperiu. Pentru a contraataca aceste voci la 30 octombrie 1918 ia fiinţă la Arad Consiliul Naţional Român Central care l-a avut în componenţă şi pe Vasile Goldiş pe atunci secretar eparhial la Arad, iar la 31 oct. 1918 ia fiinţă la Timişoara un Consiliu Naţional Român condus de dr. Aurel Cosma. Peste tot s-au ţinut ,,adunări populare” în Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş. La 1 nov. 1918 la Caransebeş, episcopul dr. Miron Cristea a iniţiat o adunare naţională, instituindu-se o gardă naţională compusă din studenţii de la Institutul teologic din localitate. În mişcarea prounionistă au fost angrenaţi şi protopopul Andrei Ghidiu şi profesorul de teologie Petru Barbu. Secretarul eparhial, dr. Cornel Corneanu îi sfătuieşte pe românii caransebeşeni: ,,...vă sfătuiesc <<ca tot natul>> cu mic cu mare de la vlădică până la opincă să fie supus neclintit Marelui Sfat Naţional Român”[8]. Actul de la Alba-Iulia a fost pregătit şi de alţi clerici şi profesori de teologie din Transilvania şi Banat: Silviu Dragomir şi Nicolae Bălan de la Sibiu, Roman Ciorogariu (vicar la Oradea), Aurelian Magieru (Arad), Gheorghe Popovici (Lugoj), Vasile Suciu (vicar la Blaj), Al. Ciura (Blaj), cât şi de presa bisericească: ,,Telegraful român”, ,,Biserica şi Şcoala”, ,,Foaia Diecezană”, ,,Unirea”, ,,Gazeta Poporului”.

            La 15 noiembrie 1918 s-a hotărât ca la Adunarea de la Alba-Iulia să participe delegaţi din toate părţile ce se vor uni: Transilvania şi Banatul. Alegerea de deputaţi s-a săvârşit în 17 noiembrie 1918 după Sfânta Liturghie fie în clădirile bisericilor, fie în sălile şcolilor confesionale fiind aleşi cinci delegaţi din fiecare circumscripţie electorală.

            În ajunul zilei de 1 decembrie 1918 un sas sighişorean, H. Fabriţius scria: ,,Mâine se vor aduna în Valea Mureşului, la Alba-Iulia, sute de mii de români, reprezentanţi ai tuturor ţinuturilor locuite de români. Reşedinţa principelui Transilvaniei, vechiul Bălgrad, va fi martorul unei deşteptări emoţionante a unui popor viguros, trezit de ideea libertăţii... Pe pământul istoric de la Apullum, oraşul lui Traian, unde Legiunea a XIII –a îşi aducea ofrandele şi pe locul unde şi-au vărsat sângele eroii libertăţii Horea, Cloşca şi Crişan, naţiunea română îşi va proclama suveranitatea ei. [...] Visul unui viitor luminos, al unei afirmări naţionale, al unei uniri a tuturor românilor de pretutindeni într-o singură patrie se împlineşte mâine”[9].

            La acest înălţător moment al unităţii româneşti de la Alba-Iulia a participat şi Biserica românească prin cei cinci episcopi, patru vicari, 10 delegaţi ai Adunărilor eparhiale, câte un reprezenztant al şcolilor teologice, doi reprezentanţi ai studenţilor şi elevilor, au mai fost preoţi şi învăţători confesionali aleşi ai poporului românesc. Duminica lui 1 decembrie dimineaţă s-a săvârşit Sfânta Liturghie şi Te Deum în cele două biserici româneşti, servicii oficiate de Ioan Ignatie Papp al Aradului a săvâşit în biserica ortodoxă. Răspunsurile au fost date de Corul studenţilor teologi sibieni dirijaţi de Timotei Popovici. La ora 10⁰⁰ s-a deschis Marea Adunare Naţională prezidată de George Pop de Băseşti, episcopii Ioan Ignatie Papp al Aradului şi Dimitrie Radu al Oradiei. Ca for legislativ a fost ales Marele Sfat Naţional. Adunarea s-a încheiat la orel 14⁰⁰ cu alocuţiuni pe Câmpul lui Horea ţinute de episcopii Miron Cristea al Caransebeşului şi Iuliu Hossu al Gherlei.

            În cele ce urmează vom încercă să sintetizăm aportul românilor transilvăneni şi bănăţeni la înfăptuirea Unirii. Sălajul a dat marii oameni ai timpului: Alexandru Papiu-Ilarian, Iuliu Maniu şi George Pop de Băseşti. La 10 noiembrie 1918 a luat fiinţă o filială a Sfatului Naţional şi o gardă naţională condusă de dr. Alexandru Gheţie, vicarul Şimleului. La Bălan preotul Ioan Pop conduce Sfatul Naţional din localitate. Din Sălaj spre Alba-Iulia au plecat preoţii Vasile Copoş şi Ioan Iancău. De sub Mureş au participat la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, în afară însuşi de protopopul (Vasile Pop) şi ţăranii Ilie Puie (cantor), Vasile Negrean, N. Puie, preotul Cornel Oţiel din Bucium. Din Bogdana au participat doi feciori[10]. Din deputaţii Adunării de la Alba-Iulia 46 au fost sălăjeni.

            În Sătmar organizarea consililor locale s-a făcut prin Adunarea poporală română din 13 noiembrie 1918. Aici a vorbit şi protopopul Romul Buzilă. Ţăranii cer ruperea oricăror legături canonice cu Episcopia de Hajdugorog. Această adunare cerea participarea la Alba-Iulia şi unirea cu ţara, parohiile răpite de Episcopia de Hajdugorog să fie realipite episcopiei Oradiei şi diecezei Gherlei, preoţii care nu erau români să nu mai slujească, iar învăţământul să fie liber în limba română[11].

            Biserica Bănăţeană a fost prezentată la Alba-Iulia prin cei doi episcopi: Ioan Ignatie Papp al Aradului şi dr. Miron Cristea al Caransebeşului, protopopii în funcţiune şi preoţii: Ioan Oprea din Timişoara, Ioan Pepa din Buziaş, Fabriţiu Mănuilă din Lipova, Mihail Jivanga din Ciacova, George Munteanu din Lugoj, Sebastian Olaru din Făget, dr. Andrei Ghidiu din Caransebeş, dr. Lazăr Iacob din Oraviţa, Mihail Gaşpar din Bocşa Montană, dr. Laurean Luca din Arad şi dr. Ioan Sârbu din Oraviţa.

            Consistoriile eparhiale au avut ca reprezentanţi: Valeriu Giurgiu (Lugoj), dr. Gheorghe Ciuhandu (Arad), dr. Dimitrie Sârbu (Chişineu-Criş), dr. Cornel Corneanu (Caransebeş). Din partea Insitutelor teologice: prof. dr. Teodor Botiş (Arad) şi prof. Sabin Evoluţian (Caransebeş).

            Alături de protopopi, reprezentaţi ai Consistoriilor şi ai Institutelor teologice au fost şi preoţi şi profesori reprezentanţi ai comunelor bisericeşti: diac. dr. Lazăr Iacob din Arad, dr. Vasile Goldiş, dr. Gheorghe Lungu, dr. Nicolae Popovici, Traian Golumba, dr. Ioan Roşiu, alţii au trimis telegrame de adeziune: arhiereul Filaret Musta, protosinghel dr. Traian Bădescu şi dr. Iosif Olariu, dr. Dimitrie Cioloca, dr. Constantin Popasu. Din Marele Sfat Naţional au făcut parte şi bănăţenii: Ioan Ignatie Papp, Miron Cristea, Traian Frenţiu (Lugoj), dr. Andrei Ghidiu, dr. Petru Barbu, dr. Avram Imbroane.

            La 1 decembrie 1918 a fost prezentă şi preoţimea hunedoreană, protopopii dr. Cornel Popescu împreună cu ceilalţi protopopi, ai Dobrei, Geoagiului, Orăştiei şi Bradului, apoi cei uniţi din Hunedoara, Bobâlna, Orăştie, Baia de Criş, Lupeni şi Sarmisegetuza.

            La 14 decembrie 1919 o delegaţie a Marelui Sfatului Naţional a plecat la Bucureşti unde a prezentat regelui Ferdinand actul unirii. Din partea Banatului încă ocupat de maghiari au participat dr. Ioan Sârbu şi dr. Avram Imbroane care era preşedintele ,,Ligii bănăţene” pentru eliberare şi unire.

            Despre rolul preoţimii putem concluziona faptul că preoţimea românească a fost întotdeauna alături de poporul aflat nu de puţine ori în momente de răscruce sprijinindu-i aspiraţiile.

---

[1] Aurel Cosma, Biserica românească din Banat şi Unirea de la Alba-Iulia, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, 1968, nr. 10-12, p. 597. (Se va prescurta în continuare Biserica românească din Banat...)

[2] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 372.

[3] Mircea Păcurariu, op. cit., p. 372.

[4] Mircea Păcurariu, Contribuţia Bisericii la realizarea Actului Unirii de la 1 decembrie 1918, în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1978, nr. 10-12, p. 1251. (Se va prescurta în continuare Contribuţia Bisericii la realizarea Actului Unirii...).

[5] Mircea Păcurariu, Contribuţia Bisericii la realizarea Actului Unirii..., p. 1252.

[6] Mircea Păcurariu, op.cit., p. 1252.

[7] Ibidem.

[8] Aurel Cosma, Biserica românească din Banat..., p. 601.

[9] †Nicolae Mladin, 1918. Şase decenii de la unirea Transilvaniei cu România, în rev. ,,Mitropolia Ardealului”, 1978, nr. 10-12, p. 705.

[10] Graţian C. Mărcuş, V. Veţişanu, Sălăjenii în lupta pentru dezrobire şi unire în rev. ,,Mitropolia Ardealului”, 1978, nr. 10-12, p. 768.

[11] Titus L. Roşu, Sătmarul în lupta pentru libertate şi unitate naţională, în rev. ,,Mitropolia Ardealului”, 1978, nr. 10-12, p. 774.

Amintirea Apostolului Andrei în ţara lupilor

Pentru români, sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei are o importanţă aparte întrucât el este naşul de botez al poporului nostru. Misiunea lui pe pământurile fostei Dacii a fost nu de puţine ori contestată, deşi importante dovezi materiale, istorice, folclorice, arheologice etc. o confirmă din plin. În cele ce urmează vom prezenta trei asemenea exemple mai puţin cunoscute: Apostolul Andrei în memoria pustnicilor păstrători de la Râmeţi, ipoteza cercetătorului grec George Alexandrou şi declaraţia Papei Pius al II-lea.

Într-o scriere dedicată "Moşului din Carpaţi", pustnicul Neofit, din străvechea vatră eremită a Râmeţului, din Munţii Apuseni, vorbeşte despre "memorii ce nu se şterg", referitoare la momentul trecerii dacilor la creştinism, care se transmit de la un pustnic la altul, până în zilele noastre. Conform regretatului părinte Ghelasie de la Frăsinei, care a aflat şi a consemnat această tradiţie de la urmaşii pustnicului Neofit, cel care îi succeda moş-pustnicului petrecea o perioadă de timp în Sfântul Munte Athos.

"Se păstra tradiţia aceasta din vechimea traco-dacilor, când urmaşul lui Zalmoxe, şi după el al marilor preoţi, trebuia să călătorească în ţările înţelepţilor, după care se stabilea ca "înţelept divin" al neamului său şi totodată unul dintre înţelepţii lumii", explică părintele Ghelasie această tradiţie în volumul intitulat "Moşul din Carpaţi".

Preotul dac care L-a cunoscut pe Cel ce coboară din cer

Referindu-se la vatra eremită de la Râmeţi, părintele Ghelasie spune că în acest loc ar fi trăit ultimul urmaş al ultimului preot al dacilor, după cucerirea romană, care purta la piept o icoană ce o reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos în braţe.

Întors pe pământul străbun din călătoria la învăţaţii piramidelor din Egipt, acest ultim urmaş al lui Zalmoxis ar fi descoperit Dacia cucerită de romani, cu populaţia autohtonă care nu vrea să se supună decât legilor străbune. După moartea lui Decebal, marele preot-mag s-ar fi ascuns prin sihăstrii cunoscute doar de băştinaşi. În momentul în care a fost recunoscut, el le-ar fi descoperit "noua taină" geto-dacilor. Suspectat că şi-a schimbat credinţa strămoşească, punându-i-se clar într-o adunare problema alegerii între Zalmoxe şi Hristos, "moş-magul" le-ar fi spus dacilor următoarele: "Poporul meu iubit, ştiţi din moşi-strămoşi că Înţelepciunea Cerului S-a pogorât şi pe acest pământ prin chipul magului preot, al cărui nume de taină era Zalmoxe. Din neam în neam, moş-magul lăsa un altul după chipul şi asemănarea sa şi Glasul de Sus niciodată nu lipsea. Au trecut peste noi şi zile bune, şi zile rele... dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera... Lumea căzu din chipul creat, dar Ziditorul nu putea lăsa chipul cel stricat. Iată taina ce de acum lumii se arată: Însuşi El din cer pe pământ vine, ca nimeni să nu-L mai închipuie în zei şi idoli şi în înţelepţi. Iată, poporul meu, ce trebuie să vă spun: Eu, magul, urmaşul Zeului-Moş al acestui pământ, pe Cel ce este Însuşi Dumnezeu Care coboară din cer şi Se descoperă la faţă, eu L-am cunoscut şi L-am întâlnit şi I-am căzut în genunchi la picioare şi El mi-a pus mâna pe cap şi chipul meu de mag s-a prefăcut în alt chip. Aşa, poporul meu, de acum nu mai aveţi pe magul-bătrân, ci pe preotul lui Hristos."

Ultimul urmaş al lui Zalmoxe, primul mucenic creştin

După această mărturisire, preotul ar fi fost acuzat de trădare, dar el le-ar fi explicat că Zalmoxe ar fi lăsat următorul cuvânt: "Când va veni Însuşi Dumnezeu pe pământ, chipul meu va trece în alt chip Că eu sunt doar umbra acestuia. Aşteptaţi marea zi pe care s-o primiţi cu toate inimile deschise, că sufletul acestui neam are deja taina lui... Recunoaşteţi, poporul meu, chipul lui Hristos în pământul neamului nostru. Eu, magul, preotul acestui neam, am împlinit porunca lui Zalmoxe".

Întrebat de un ostaş dacă a devenit creştin şi dacă este adevărat că "un apostol al lui Hristos a venit în Dacia noastră şi tu însuţi… l-ai primit şi din peştera de taină a lui Zalmoxe ai făcut biserică", acesta ar fi recunoscut spunând: "Apostolul lui Hristos, Andrei, într-adevăr a fost la noi şi ne-a adus chipul lui Hristos în faţa Căruia eu, chipul lui Zalmoxe, am îngenuncheat şi am dezbrăcat haina de mag şi am primit haina nouă de preot al lui Hristos". Aflând acestea, soldatul i-ar fi răspuns: "Bătrânule mag, va trebui să mori pentru această schimbare de credinţă. Lasă-ne în schimb un urmaş, un alt mag, ca să nu rămână pământul nostru fără legătură cu cerul".

"Voi merge până la Zalmoxe, căruia îi voi duce haina de creştin în locul celei de mag, haina sufletului dac, care începe o nouă naştere de viaţă nemuritoare, aşa cum a crezut din moşi-strămoşi că se va împlini şi această mare zi", ar fi replicat magul, atenţionându-şi poporul că în curând va auzi "din sufletul însuşi glasul lui Hristos", după care a săvârşit "primul botez al vieţii făgăduite", numindu-l pe noul preot Andrei, "după numele apostolului ce ne-a adus pe Hristos. Eu însumi am noul nume tot de Andrei, în locul celui de Zalmoxe".

Aruncat în suliţi, de către trei ostaşi legaţi la ochi, solul mag ar fi fost primit de zeul dacilor, ca ultim urmaş al lui, preot acum al lui Hristos. Astfel, ultimul urmaş al lui Zalmoxe ar fi devenit primul mucenic dac creştin, sângele lui sfinţit ridicând acest pământ la cer, "care s-a făcut haina lui Zalmoxe, ce de acum nu va mai fi zeu şi înţelept, ci preotul lui Hristos", pentru că doar Hristos este Adevărul şi Unicul Dumnezeu al Cerului şi Pământului", după cum mărturiseşte această excepţională tradiţie.

A petrecut Sfântul Apostol Andrei 20 de ani în Dacia?

Ziaristul grec George Alexandrou, bine-cunoscut reporter internaţional, scriitor şi comentator politic, absolvent al Universităţii din Grecia, călător pasionat şi luptător pentru ecologie, este autorul uneia dintre cele mai vaste monografii dedicate Apostolului Andrei. Lucrarea lui se numeşte "El a ridicat crucea pe gheaţă", are 1.000 de pagini şi se referă la călătoriile Sfântului Andrei. Autorul explorează sursele, tradiţiile, rutele şi culturile Apostolului, şi-şi defineşte volumul ca fiind "un goblen cultural".

Într-un interviu pe care l-a acordat cu ceva timp în urmă jurnalului ortodox de credinţă şi cultură "Drumul Emausului", din America, Alexandrou ne dezvăluie un fapt uluitor: Apostolul neamului nostru ar fi folosit "cartierul general" din Scythia Minor timp de 20 de ani! Referindu-se la cercetările sale, spune în interviul pomenit: "Era ca un tren, un vagon după altul, până când am ajuns să-mi lipsească doar 20 de ani… Cel mai incredibil lucru a fost acela că, potrivit vechilor tradiţii româneşti, anii pe care i-a petrecut acolo reprezintă exact perioada care îmi lipsea".

În documentarea sa, foloseşte tradiţii scrise din secolele II şi III d.Hr. şi este convins că la acea vreme Apostolii au putut străbate teritorii vaste, dovadă în acest sens fiind, spre exemplu, călătoriile din Antichitate cunoscute sau hărţile lui Ptolemeu.

Scythia Minor, locul pe care Andrei l-a iubit cel mai mult

În urma cercetărilor sale, George Alexandrou a constatat că, din uriaşul puzzle, reprezentat de teritoriul unde se presupune că ar fi ajuns Andrei în cele patru călătorii misionare ale sale, "secvenţa" de 20 de ani care lipseşte este cuprinsă între întoarcerea Apostolului la Marea Neagră din Valaamo (Finlanda) şi plecarea spre Sinopae şi de acolo spre Patras, în Achaia, unde avea să fie martirizat. Această lungă perioadă de timp, conform celor constatate de Alexandrou, Apostolul Andrei ar fi petrecut-o în Dobrogea de astăzi, unde îşi avea "cartierul general" în peştera de care tradiţia i-a legat numele. De aici, ar fi întreprins călătorii evanghelizatoare în restul Daciei, pe Dunăre, în sudul fluviului, pe malul Mării Negre, dincolo de Prut şi chiar în teritorii mai îndepărtate. După fiecare asemenea misiuni s-ar fi întors în peştera sa.

Alexandrou explică această lungă rămânere a Apostolului în Scythia Minor prin faptul că s-ar fi "simţit foarte apropiat de daci deoarece erau monoteişti. Potrivit lui Flavius Josephus, preoţii locului erau ca esenienii: virgini, strict vegetarieni, ca asceţii din deşert. Societatea era foarte liberă, femeile aveau aceeaşi poziţie cu bărbaţii, spre deosebire de societatea greco-romană, dacii nu aveau sclavi. De fapt, erau unici în lume la acea vreme pentru că nu aveau sclavi. Potrivit tradiţiilor româneşti şi descoperirilor arheologice, dacii au devenit creştini datorită Sfântului Andrei însuşi, în primul secol. Este firesc să se fi simţit ca acasă în rândul clerului dac şi ca ei să-l fi acceptat rapid şi să fie convertiţi", mai spune jurnalistul grec în interviul amintit.

Alexandrou crede că Apostolul Andrei a iubit acest loc din Scythia Minor mai mult decât orice, după Hristos. "Cred că Dumnezeu i-a oferit asta ca o consolare deoarece a avut călătorii misionare foarte dificile. Avem descrieri ale unor locuri unde nu a fost bine-venit, de unde a fost obligat să plece. Lucrurile au fost deseori foarte dificile, mai ales când a fost la slavi, unde sacrificiul uman era încă practicat. Vă puteţi imagina: era obosit să treacă prin astfel de lucruri şi când a venit la daci... unde grecii şi evreii erau acceptaţi în aceeaşi măsură şi unde existau preoţi sihaştri asceţi, se înţelege cât de lesne s-a integrat. Putea să predice, era fericit acolo. De fapt, dacii credeau că religia pe care el a adus-o nu era numai mai bună decât a lor, ci şi o continuare a vechii religii. Au privit religia nativă ca prevestitoare pentru creştinism. Douăzeci de ani înseamnă mult şi se înţelege de ce românii îşi amintesc de el mai mult decât de alte tradiţii", mai spune cercetătorul grec.

A fost Andrei martirizat în timpul împăratului Traian?

George Alexandrou acordă o mare credibilitate tradiţiilor româneşti despre Apostolul Andrei, pe care le consideră "cele mai de nădejde". În baza lor afirmă că, la vremea martiriului, Apostolul ar fi avut 85 de ani, poate chiar 95. Totodată, cercetătorul grec este de părere că martiriul lui nu ar fi avut loc pe vremea lui Domiţian sau Nero, conform tradiţiilor greceşti, ci la începutul celui de-al doilea secol, pe vremea domniei lui Traian, între anii 95 d.Hr. şi 105 d.Hr. El ia de bază tradiţiile româneşti şi versiunea Sfântului Grigore de Tours a "Faptelor lui Andrei", în care se spune că înainte de martiriu Apostolul a avut un vis în care şi-a văzut fratele Petru şi pe Ioan Evanghelistul în Rai. Această ar putea fi o referire indirectă la faptul că Apostolii Petru şi Ioan muriseră deja. Sfântul Epiphanius spune acelaşi lucru, la fel şi Pseudo-Abdia, Episcopul Babilonului. De altfel, tradiţia greacă plasează moartea misterioasă a Sfântului Ioan Evanghelistul din Efes (cum că ar fi fost îngropat de viu până la gât şi apoi corpul lui a dispărut pur şi simplu) în anul 102 sau 103 d.Hr. "De fapt, există şi acum cântece populare (româneşti, n.n.) care vorbesc despre o întâlnire între împăratul Traian şi Sfântul Andrei", concluzionează cercetătorul.

Importanta misiune evanghelizatoare a Sfântului Apostol Andrei în teritoriile de la Istru este confirmată şi de o declaraţie oficială a Vaticanului. Referindu-se la faptul că la trei decenii după moartea poetului latin Ovidiu, la jumătatea secolului I d.Hr., Sfântul Andrei a ajuns pe malurile Dunării, Pius al II-lea, papă al Romei între 1458 şi 1464, spune că acesta a fost primit de către o uriaşă mulţime "înflăcărată de cuvintele sale".

Apostolul nostru era umil şi avea simţul umorului

Din tradiţiile studiate de George Alexandrou, s-au conturat imaginea şi caracterul omului Andrei. Aşadar, Apostolul care i-a creştinat pe străbunii noştri era un om simplu, umil, dar ciudat. Tradiţiile din Kurdistan, Valaamo, Etiopia şi Persia îl descriu la fel. Avea obiceiul de a fixa pietre mari sau cruci de fier pretutindeni. Căra un baston imens cu cruce. Era foarte modest şi nu umbla cu prea mulţi discipoli după el. Nu predica mulţimilor ca Petru sau Pavel. Aduna puţină com-panie, precum un stareţ de mănăstire. Era în schimb un om cu simţul umorului. În acest sens, unele surse spun că, atunci când a văzut pentru prima oară saunele slavilor, la Novgorod, ar fi trimis scrisori prietenilor spunându-le: "Aceşti slavi sunt nişte oameni aşa ciudaţi: se autotorturează cu crengi de mesteacăn". Râdea când se gândea la acest lucru. Ar fi călătorit alături de crescătorii de reni din Laponia, cu hunii, ar fi vorbit cu filosofii greci, comercianţii slavi, ar fi cunoscut birocraţi chinezi, ar fi vizitat triburi primitive din nordul Pakistanului şi pe berberii din deşertul Sahara. Ar fi călătorit pe jos, cu bărci şi canoe, pe cai, pe cămile, reni sau pe elefanţi. Fiind foarte modest, nu ar fi ieşit în evidenţă alături de triada Petru, Iacov şi Ioan, deşi a fost "cel dintâi chemat". El credea că fiecare persoană pe care o întâlneşte este Însuşi Hristos. Tradiţia coptă spune că a fost persecutat la antropofagi. De altfel, el a mai fost persecutat în Kurdistan, la Sinopae în Pont, la Tesalonic, în Chalandritsa, lângă Patras.

Din apocrifa "Faptele lui Andrei" reiese că era un tip înalt, puţin aplecat de spate, cu sprâncene stufoase, care se întâlneau deasupra unui nas mare. Avea părul ondulat şi o barbă căruntă, care se separa în două spre capăt. Avea ochii, probabil, albaştri.

Apostolul lui Hristos, Andrei, într-adevăr a fost la noi şi ne-a adus chipul lui Hristos în faţa Căruia eu, chipul lui Zalmoxe, am îngenuncheat şi am dezbrăcat haina de mag şi am primit haina nouă de preot al lui Hristos."

Dumitru Manolache

http://www.ziarullumina.ro/articole;1448;1;48814;0;Amintirea-Apostolului-Andrei-in-tara-lupilor.html

Ofertă de carte de la parohia Malovăţ

Am primit la redacţia revistei ,,Lumină lină" o ofertă de carte de la parohia Malovăţ, jud. Mehedinţi. Făuritorul de cărţi de la Malovăţ este nimeni altul decât părintele profesor doctor Alexandru Stănciulescu-Bârda, binecunoscut prozator, istoric, teolog, specialist în paremiologie, folclorist, ,,medievist", editor şi bibliograf. Părintele Stăciulescu-Bârda a reuşit să pună bazele unei edituri, singura din mediul rural românesc denumită ,,Cuget românesc". În decursul anilor s-a reuşit tipărirea Noului Testament, precum şi cărţi de rugăciune, formare duhovnicească şi literatură pioasă. De asemenea părintele Alexandru a reuşit imprimarea unui buletin parohial care se distribuie gratuit credincioşilor din cele două sate ale parohiei: Malovăţ şi Bârda.

Prezenta ofertă ne propune 15 titluri:

1. Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Studii și documente privind Istoria României, vol. II(Banatul), Craiova, Editura Sitech,  2010, format A5, 460 pag., tipar și hârtie offset, copertă policromă, plastifiată, 25 lei.

2. Prof. Nicolae Tomoniu, Sfântul Nicodim de la Tismana, Editura ,,Cuget Românesc”, 2010, 224 pag., dintre care 40 pagini din hartie cretată cu imagini color, hărți, tabele genealogice.

3. Pr. Prof. Alexie Buzera, Șapte cântece pe versuri de Traian Dorz, Editura ,,Cuget Românesc”, 2010, 16 pag., format A5, tipar și hârtie offset, copertă policromă, plastifiată, 5 lei

4. Artur Silvestri, Perpetuum mobile, Bucureşti, Editura ,,Carpathia”, 2009, 264 pag., format A5, hartie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 8 lei.

5. D. Bălaşa, Țara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei, Bârda, Editura ,,Cuget Romanesc”, 2009, 342 pag., format A5, hartie offset, tipar offset, coperta policroma, plastifiata, 12 lei. 

6. G. Călinescu, Aforisme si reflecții, Editura ,,Cuget Romanesc”, 2009, 148 pag., format A5, hârtie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 10,00 lei.  

7. Artur Silvestri, Apocalypsis cum figuris, Editura Carpathia, 2009, 204 pag., hârtie si tipar offset, coperta policroma, plastifiata,  7 lei. 

8. Matei al Ciprului, Șiragul  Mărgăritarului, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2009, 326 pag., cu numeroase planșe color, format A4, hârtie offset, copertă policromă, 12 lei. 

9. Coloana Infinitului, vol. II, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2009, 618 pag., format A4, hârtie offset, copertă policromă, 40 le

10.  Pr. D. Bălaşa, Dacii de-a lungul mileniilor, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2009, 286 pag., format A5, hărtie offset, copertă policromă,  12 lei. 

11. Balade din Transilvania, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2008, 300 pag., format A5, hârtie offset, copertă policromă, 12 lei. 

12. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, vol.III, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2008, 430 pag. şi numeroase planşe color, format A5, hârtie offeset, copertă policromă, 20 lei. 

13. Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda şi Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-2004), vol. III(format A5, 930 pag., copertă policromă, carton lucios, 40 lei).

14. Grigore Maerean, Chemări la Domnul, vol.VII(format A5, 206 pag., coperta policromă, hârtie offset, 12 lei.

15. Nifon Criveanu, Cugetări şi maxime pentru viaţă, 2o lei.

Cărţile pot fi comandate la tel. 0724.99.80.86, în scris la adresa: Malovăţ, Mehedinţi sau la e-mail: stanciulescubarda@gmail.com

O carte cât o revistă

A apărut la editura Mirton din Timişoara o carte inedită atât prin tematică cât şi prin conţinut, Revista Lumina satului (Giroc, Timiş). Repere monografice, 2010, 65 p.. Autorul acestei reuşite este nimeni altul decât profesorul Ion Murariu, veritabil cărturar din urbea giroceană.

            Până astăzi –cred eu- nu au mai apărut astfel de monografii care nu fac altceva decât să marcheze festiv împlinirea unui număr de ani sau al unui număr de numere. Şi revista ,,Lumina satului” nu face rabat de la această cutumă, astfel că publicaţia mai sus amintită împlineşte 17 ani de apariţie neîntreruptă şi 70 de numere publicate.

            Sprijinit pe o tradiţie publicistică reprezentată de preoţii David Voniga şi Horia Vişoiu, Ion Murariu a reuşit să adune în jurul revistei valorile limbii, literaturii, istoriei şi religiei locale care au reuşit prin scrisul lor să creeze la Giroc o adevărată şcoală de presă care a dat publicului  o revistă cu caracter apolitic, pusă în slujba culturii, a redescoperirii valorilor spirituale din trecut şi a promovării celor contemporane, locale, naţionale, universale, a informării şi educaţiei cititorilor. (p. 12).

            Revista ,,Lumina satului” a fost considerată –cronologic – a doua gazetă fondată în mediul rural al Banatului  o publicaţie trimestrială  care cunoaşte două etape istorice în devenirea sa: 1993-1996 când a apărut sub egida Primăriei comunei Giroc, numerele 1-15 şi 1996-2010 când apare sub auspiciile Şcolii din localitate, numerele 16-70. Ca format publicaţia foloseşte unul clasic: A4, iar ca număr de pagini: 8. Există deja un şablon al revistei: pe prima pagină apare articolul de fond (editorialul), rubrica ,,În actualitate” se întinde în cea de-a doua pagină. În pagina a treia este ilustrată ,,Viaţa spirituală”, iar următoarele trei pagini sunt reunite sub titlul: ,,Pagini pentru minte, inimă şi literatură”. Ultimele două pagini cuprind informaţii sportive, fapte de limbă (Şodzănii), anunţuri şi sponsorizări.

            Colaboratorii care au onorat prin scris revista au contribuit la creşterea valorică a articolelor, amintim aici pe regretaţii: Damian Ureche, G. I. Tohăneanu, Dumitru Craşoveanu, Florin Medeleţ, Ion Drăgan şi Ştefan Pătruţ. Revista dezvoltă fapte de limbă română, istorie locală, aniversări, semnificaţii ale sărbătorilor religioase, poezie locală şi naţională ş.a.

Felicitări neobositului truditor al literelor, Ion Murariu cunoscut prin activitatea sa multilaterală: scriitor – condeier, editor, ziarist, iar revistei ,,Lumina satului” doriri de continuare în luminrea cititorilor cu fapte şi momente vrednice de a fi reţinute.

OUL DE CUC. Un film de IOAN CĂRMĂZAN

Realizat cu sprijinul
CENTRULUI NAŢIONAL AL CINEMATOGRAFIEI

Scenariul: TITI POPESCU
după romanul „FUGA” de Rodica Ojog-Braşoveanu

Cu:

ANDI VASLUIANU
BOGDAN DUMITRACHE
Cu participarea extraordinară:
RUDY ROSENFELD, GEORGE ALEXANDRU
MARILENA CHELARU, GABRIEL SPAHIU

Genul: politist Durata: 98 min.

 alte roluri:
SABINA BĂLĂUŢĂ, NICOLAE BUNEA, SENDILE MAXER, CRISTINA CABEL, GHEORGHE BĂNETE, VIOREL COMŞA, CORNEL IOANOVICI,
GHEORGHE IORDAN, ROBERT BUNEA, TINA SAMOILĂ, RALUCA PANTIŞ,
ILIE STELEA, MIHĂIŢĂ STAVILĂ

Machiaj: MIHAI IONESCU

Muzica:
ENE GELU SERGIU, BUZOIANU ANDREI, BADIU SEBASTIAN MIRCEA

Decor şi costume: CRISTINA MITITELU

Director de film: SENDILE MAXER Producător executiv: DOINA DRAGNEA

Montaj: CORINA STAVILĂ Sunet: MIHAI BOGOS

Producător: FILMEX FILM

Imaginea: MARIAN STANCIU

Regia: IOAN CĂRMĂZAN
Regizori secunzi: DEAN CĂRMĂZAN, DRAGOŞ SILIVESTRU
Operator secund: ZORAN CĂRMĂZAN

Asistenţi:
Imagine: AVRAM POMPILIU, CONSTANTIN TERENCHE
Costume: RALUCA PANTIŞ, ELENA BUNEA
Decor: GHEORGHE BĂNETE
Sunet: MIHNEA BOGOS, FILIP DINU
Producţia: MIHAELA IŞTOC , DUMITRU NICOLAESCU
MARIANA COSTEA, IOAN NECULA, TINA SAMOILĂ, CORNEL IOANOVICI
EUGENIA MARDALE, VIOREL COMŞA
Şef electrician: SĂNDEL BACALU
Maşinişti: NICOLAE BUNEA, ROBERT BUNEA
Costumieră: NINA IACOB
Secretar platou: GABRIEL STĂNCIUC

Distribuit de Asociatia Film Romania

SINOPSIS

   Două destine, parcă împotriva voinţei lor, sunt puse în situaţia de a traversa toată ţara, unul alături de celălalt în dorinţa nebună de a nu fi prinşi de organele legii. Doi paria, doi evadaţi, ca două cremene încărcate de energie, caută să se strecoare spre o libertate ce nu poate fi reală.
   Vasile Dragu, profesor, pe care viaţa l-a încercat cu o nenorocire nemeritată – dublă crimă şi o condamnare pe măsură, pe de o parte, şi, Mitu Suveică, un notoriu criminal trecut prin toate probele mizeriei şi decăderii umane, prin toate spaimele şi urâţeniile unei vieţi nenorocite, pe de altă parte

Vor încerca – aproape tot filmul – să scape de urmăritori. Vor fugi, se vor ascunde, se vor furişa – totul într-un ritm ameţitor, în speranţa că şi pentru ei Dumnezeu a lăsat o dâră de lumină, o speranţă neticăloşită.

  Mitu Suveică, zis Litruţă, şi-a omorât cu sânge rece camarazii de tâlhărie şi a ascuns prada (o mare, foarte mare sumă în dolari americani).
   Ei se feresc de toată lumea, se suspectează şi se urmăresc chiar între ei, sunt fugăriţi şi hăituiţi de lege, de ceilalţi din tagmă, de viaţă, de soartă, de destin.

Finalul poveştii – neaşteptat poate – încearcă să urmărească numai Dumnezeu ştie ce. Oare avem dreptul de a judeca pe alţii, de a ne judeca pe noi înşine?
   Suntem noi, oare, mai presus de lege, de alţi oameni, de soartă?
   Toate poveştile pot fi frumoase, triste, amare sau nu pot fi. Totul depinde din ce tabără faci parte!

http://stiri.lacasuriortodoxe.ro/fdfac-balcanii-2010/4976-oul-de-cuc-un-film-de-ioan-carmazan.html

Hristos împărtăşit copiilor

În cadrul orei de cateheză duminicală ,,Hristos împărtăşit copiilor se desfăşoară un Cerc de desen religios. Primele realizării ale copiilor au fost grupate sub tema Naşterii Domnului.

Veşminte noi bisericeşti

Prin ajutorul bunului Dumnezeu şi a unor fii ai satului au fost dăruite bisericii cu hramul ,,Sfântul Ierarh Nicolae" din parohia Colonia Gătaia un nou set de veşminte bisericeşti necesare oficierii cultului divin. Mulţumiri speciale fam. Melania Balosin împreună cu fraţii şi surorile.

Dumnezeu să le răsplătească fapta cea bună!