Taina Sfântului Maslu la Sângeorge

 

   În Duminica a 22-a după Rusalii a fost oficiată Taina Sfântului Maslu de obște în biserica cu hramul ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, filia parohiei Birda din localitatea Sângeorge.

  Au slujit cu acest prilej P. C. Părinți Zoran Milovanov de la parohia Berecuța, Călin Negrea de la parohia Gătaia și Valentin Bugariu, parohul locului.

  Cuvântul de învățătură cu tema: ,,Vindecare trupească și sufletească prin Sfintele Taine” a fost pregătit și susținut de către preotul Valentin Bugariu care a tâlcuit prima pericopă evanghelică de la Taina Sfântului Maslu ( Luca V. 25-37).

    Taina Sfântului Maslu pregătește și în anul acesta sărbătorirea hramului bisericii din Sângeorge aducând binecuvântare în viața celor prezenți.

,,Bocșa Culturală”, nr. 114 / 2021

 

 

        Cu bucurie am primit prin intermediul poștei electronice revista ,,Bocșa Culturală”, editată de Biblioteca Orășenească ,,Tata Oancea”, din localitatea de pe Bârzavă.

            Editorialul acestui număr, iscălit de Gabriela Șerban, ,,La 60 de ani de la înființare, orașul Bocșa este în sărbătoare!” amintește de sărbătorirea orașului prin diferite activități în cadrul Zilelor Orașului Bocșa (19-24 iulie 2021): slujbe religioase cu prilejul hramului Mănăstirii Vasiova, montarea unei piese din dramaturgia rusă (Cehov) dar și muzică și festival de film românesc.

            Rubrica ,,Evenimente” amintește cititorilor de un eveniment cultural din urbe, aniversarea a 140 de ani de la nașterea condeierului Tata Oancea. Poetul, a fost omagiat prin Sfânta Liturghie și slujba parastasului, oficiate de Preasfințitul Lucian al Caransebeșului, înconjurat de preoții din localitate. Cu acest prilej, Doamna Gabriela Șerban, a primit Diploma de Excelență ,,Episcop Emilian Birdaș” din partea ierarhului caransebeșan. Personalitatea poetului Tata Oancea, a fost creionată prin câteva cărți apărute și prin contribuțiile participanților.

            Sumarul revistei, diversificat, oferă cititorilor fideli pagini de literatură (proză, jurnal, cronică), pagini care amintesc de personalități locale și județene, portrete ale unor dascăli, creații literare ale elevilor, recenzii dar și rubrici de cultivare a limbii române.

Regele Mihai I, un model de credință în Dumnezeu și în neamul său

         Pe 25 octombrie, s-au împlinit o sută de ani de la nașterea la Sinaia, a Regelui Mihai I al României (1921-2017). Copilul a fost botezat Mihai, în amintirea marelui erou din istoria României, și anume voievodul Mihai Viteazul[1].

Monarhia a fost pentru România un drum fără întoarcere, pe calea modernizării țării. Alegerea unui prinț străin în persoana prințului Carol I (1839-1914) de Hohenzollern – Sigmaringen în 1866 a fost la vremea aceea modalitatea cea mai eficientă de a asigura stabilitate socială și politică[2].

            Principatele Române devenite Regatul României au cunoscut o perioadă de dezvoltare politică, socială și culturală în această perioadă. Carol I a obținut Independența țării în luptele cu Imperiul Otoman și în alianță cu Rusia țaristă. Prin Tratatul de Pace de la San Stefano (1878) România a primit din partea Rusiei, Dobrogea și Delta Dunării, și a pierdut sudul Basarabiei. Prin Congresul de la Berlin țara a mai primit Insula Șerpilor, iar în cazul Dobrogei au fost trasate și hotarele între Silistra și Mangalia[3].

            După cucerirea Independenței, România a fost proclamată Regat, și a fost înscăunat primul Rege Carol I la 14 / 26 martie 1881. Nepotul de frate, Ferdinand, devenit al doilea rege (1914–1927),  a obținut România cea Mare prin revenirea la patria mamă a celor trei provincii istorice: Basarabia, Bucovina și Transilvania în 1918.

            Regele Mihai I a primit la urcarea pe tron, o situație dramatică a țării. În anul 1940 România a pierdut trei provincii, în 28 iunie 1940 Basarabia și Bucovina de Nord în favoarea Uniunii Sovietice și la 7 septembrie 1940, Cadrilaterul în favoarea Bulgariei[4]. Prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) România a pierdut Ardealul de Nord.

 Așadar, ,,moștenirea” a fost deosebit de grea. Dacă sub ceilalți trei regi, România a făcut pași spre modernizare care au transformat țara dintr-una proeminent agricolă, într-una bine dezvoltată și industrial și din punct de vedere al rețelei de căi ferate, realizate în mare parte prin dezvoltarea sistemului bancar, Regele Mihai I a primit o țară care a pierdut o suprafață de 97.790 km² și din populație 6.161.317 persoane[5].

Actul de la 23 August 1944, care scotea România din alianța cu Germania, a contribuit la scurtarea războiului în Europa cu 200 de zile, cifră importantă având în vedere marile distrugeri și pierderi umane înregistrate în fiecare zi, pe parcursul celui de-al doilea război mondial[6]. Dincolo de măsuri energice și medalii, soarta României a fost hotărâtă ,,în conformitate cu obiectivele aliate (…) și interesele de securitate ale Uniunii Sovietice de-a lungul frontierei sale vestice”[7].

Chiar și în această situație, la 9 martie 1945, Ardealul de Nord s-a reîntors la România.

Peste ani, Regele Mihai I a mărturisit: ,,După ce am plecat din țară, atunci mi-am dat seama cu adevărat. Noi încă speram la o redresare a lucrurilor. Nimeni în țară, dintre cei ce-și iubeau istoria, nu-și puteau imagina ca țări civilizate, care apărau drepturile popoarelor, vor servi interesele lui Stalin, că ne lasă în mâna rușilor. Altminteri ar fi trecut granița în masă. Nici nu pot să spun că ne-au vândut! Când vinzi ceva, primești ceva în schimb. Mă întreb ce-ar fi fost de primit în schimbul vânzării unei țări. Nu e termenul cel mai potrivit. Ne-au părăsit poate în schimbul liniștii”[8].

Ultimul act solemn la care a participat Regele Mihai I înaintea plecării în Exil, a fost târnosirea Catedralei Mitropolitane din Timișoara, în 6 octombrie 1946. La acest act, Regele a participat activ la sfințire[9].

Instaurarea regimului comunist în România și abdicarea silită a Regelui Mihai, în 30 decembrie 1947, a deschis acestuia drumul spre Exil. La cincisprezece ani de la proclamarea Republicii Populare, Gheorghe Gheorghiu-Dej a făcut o confesiune cu privire la abdicarea Regelui: ,,… Tov. Chivu Stoica: Actul de abdicare pașnică. Tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej: Da. Numai că noi am luat măsuri, am înconjurat Palatul cu trei – patru rânduri de oameni înarmați, am tăiat toate legăturile Palatului cu exteriorul și atunci am intrat înăuntru. Fiecare din noi aveam câte un pistolet”[10].

Regele Mihai I însoțit de Regina Mamă Elena au luat drumul Exilului. Tânărul Rege s-a căsătorit în 10 iunie 1948 la Atena cu prințesa Ana de Bourbon – Parma cu care a avut cinci fete: Margareta (1949) devenită astăzi custodele Coroanei României, Elena (1950), Irina (1953), Sofia (1957) și Maria (1962).

Aflat în Exil, tânara familie a voiajat între Lausanne, Copenhaga și Florența, în cel din urmă oraș Regina Elena a deținut o vilă care a servit drept reședință regală. Familia Regelui Mihai a avut mai multe locuințe la Laussane, Bramshill, Ayot Saint Lawrence, Versoix, Aubonne. Rând pe rând, monarhul român a fost pilot de încercare, broker, fermier, patron de firmă din care a asigurat traiul de zi cu zi al familiei. Indiferent de reședința avută, familia regală a României a avut un ritual: De fiecare dată când se mutau într-o casă nouă, Regele Mihai și Regina Ana aveau un ritual: înainte de orice ascultau Poema română compusă de George Enescu[11].

Regele Mihai I a fost și o voce a Exilului românesc. Printr-o proclamație citită la radio, tânărul Rege a anunțat formarea Comitetului Național Român, în 10 mai 1949 ,,care își va închina toate puterile sale luptei pentru eliberarea patriei”[12]. Acest Comitet, a continuat editarea ziarului ,,Națiunea română” care a apărut din 1948. Pe lângă ziar, Comitetul a organizat întruniri, conferințe, emisiuni ocazionale la posturile de radio, declarații și memorii. În anul 1971 acest organism s-a desființat, iar în ianuarie 1977, a fost constituit un nou Comitet Național Român, care a fost aprobat de Regele Mihai în audiența pe care inițiatorii au cerut-o la reședința din Versoix la 29 martie 1980[13].

După Revoluția din 1989, privirile Regelui Mihai I s-au îndreptat spre țara sa. Au existat și după căderea regimului comunist destule opreliști în drumul Regelui în România. Autoritățile politice, fie nu au acordat viza de intrare în țară, fie că au expulzat familia regală sub pază militară.

În anul 1992 Regele Mihai I și Regina Ana au participat la Slujba Învierii la Mănăstirea Putna fiind invitați de Arhiepiscopul Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților. La slujba celei De-a doua Învierii de la București, a fost așteptat în stradă de un milion de români. Tot Biserica Ortodoxă Română, L-a primit și a doua oară de astă dată la Timișoara, de Mitropolitul Nicolae Corneanu în 1997. Pe drumul dintre aeroport și oraș, Majestățile Lor au fost primite de oficialități județene și locale, tineri îmbrăcați în costume naționale, cu pâine și cu sare, dar și de numeroși timișoreni. După 51 de ani de la târnosire, Regele Mihai I a participat la Slujba Prohodului și a Învierii în Catedrala Mitropolitană.

La Slujba Învierii, Înaltpreasfințitul Mitropolit Nicolae l-a invitat pe Rege să se adreseze credincioșilor: ,,Majestatea Sa a înțeles să vorbească într-un singur sens: omagiindu-i și pomenindu-i pe eroii martiri uciși la Timișoara în timpul Revoluției din decembrie 1989, cei fără a căror jertfă un asemenea Paște petrecut alături de Majestățile Lor, ar fi fost cu neputință. Prezența Majestăților Lor printre noi ar putea fi o lectio divina grație căreia să putem redescoperi scara valorilor atât de necesară reașezării pe temelii durabile a societății românești actuale, de prea multe ori zguduită și oprită în evoluția ei de sechelele comunismului”[14].

Pe 21 ianuarie 2001 Regele Mihai a primit din partea Institutului Cultural Român, Marele Premiu al Institutului Cultural Român pentru eforturi excepționale în sprijinul integrării României în structurile euro-atlantice și a culturii române în circuitul mondial al valorilor.

Într-o conferință dedicată Monarhiei, Acad. Dan Berindei a afirmat: Adevărat erou de tragedie antică, departe de ţara sa, regele Mihai i-a rămas credincios timp de o jumătate de veac, păstrându-şi limba şi având-o necontenit în suflet. Revenit în mijlocul nostru la vârsta senectuţii, ca un sfătuitor înţelept şi patriot, el reprezintă un model demn de deosebit respect[15].

Prin întreaga sa viață Majestatea Sa Mihai I al României a dat dovadă de credință în Dumnezeu și iubire față de neamul românesc pe care l-a slujit.

 

,,Nihil Sine Deo”!

 

---

[1] Adrian Cioroianu, Mihaela Simina, Mihai I al României. Un rege cu onoare, loialitate și credință, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2016, p. 9 (Se va prescurta în continuare Mihai I al României…).

[2] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 384.

[3] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, p. 388-389.

[4] Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol IV, Mihai I, Editura Enciclopedică, București, 2004, p. 20 (Se ca prescurta în continuare Istoria românilor…).

[5] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, p. 451.

[6] Ioan Scurtu, Istoria românilor..., p. 96.

[7] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, p. 464.

[8] Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas, București, 2004, p. 174.

[9] Arhiepiscopia Timișoarei, Catedrala mitropolitană din Timișoara. 70 de ani de la târnosire (1946-2016), Editura Partoș / Astra Museum, 2016, p. 17.

[10] Paul Sfetcu, 13 ani în antecamera lui Dej, ediție îngrijită de Lavinia Betea, Editura Curtea Veche, București, 2008, p. 31 și urm.

[11] Adrian Cioroianu, Mihaela Simina, Mihai I al României…, p. 64.

[12] Andrei Lucaci, ,,Exilul românesc după al II-lea Război Mondial”, https://biblioteca-digitala.ro, accesat în 18. 09. 2021, p. 211.

[13] Andrei Lucaci, ,,Exilul românesc după al II-lea Război Mondial”, p. 215.

[14] Nicolae Corneanu, Pe aripile cuvântului, Editura Învierea, Timișoara, 2009, p. 184-185.

[15] Dan Berindei, ,,Rolul monarhiei în modernizarea României”, https://acad.ro/com2013/pag_com13_0510.htm, accesat în 20. 10. 2021. 

  

Ritualul ortodox al înmormântării pe înțelesul tuturor

 

Unei astfel de teme îi răspunde părintele Mihail Adeodatus Ungureanu, doctor în Teologie (2006) și paroh la biserica din Cucuteni, com. Lețcani din județul Iași, în 135 de pagini ale volumului Ritualul ortodox al înmormântării pe înțelesul tuturor, Editura Doxologia, Iași, 2011.

Conținutul acestei cărți, de popularizare își propune să scoată în evidență slujba înmormântării însoțită de toate momentele liturgice care o însoțesc.

Prima etapă o reprezită pregătirea trupului celui adormit, pentru viața de dincolo de momânt: spălarea trupului, așezarea în coșciug, lumânarea care luminează la capul celui adormit. Apoi slujba Panehidei și a procurării celor necesare slujbei de înmormântare (coliva, colacul, vinul).

Următorul capitol, este destinat Slujbei înmomântării propriu-zise tălmăcită pas cu pas (rugăciuni, cântări, citiri biblice, cuvânt de învățătură). Tot aici sunt prezentate alte slujbe de înmormântare care sunt făcute la timpuri speciale (Sf. Paști), unor membri ai Bisericii (clerici) sau slujba de înmormântare a copiilor.

Pentru a da forță explicării Slujbei înmormântării și a pomenirilor, părintele dr. Mihail Ungureanu face trimitere la temeiurile de pomenire din Vechiul și Noul Testament și cărțile de cult.  

Toate aceste momente liturgice pregătesc pe cel adormit și cei prezenți de vederea Împărăției lui Dumnezeu. Prefața acestei ,,Viu va fi sufletul meu” este iscălită de cunoscutul liturgist ieșean pr. prof. univ. dr. Vasile Nechita, care întărește prezentarea acestor momente cu prilejul înmormântării cu bucuria Învierii: ,,Viața omenească a creștinului ortodox este un permanent ritm liturgic nou și înnoitor, în care omul primește lumină din lumina lui Hristos, intră în sensul și în lumina de har a sărbătorilor Bisericii, așteptând învierea morților și viața veacului ce va să fie. Prin taina prezenței lui Hristos în ea și prin taina rugăciunii, Biserica devine întreagă o inimă care bate în ritmul inimii lui Dumnezeu, devine Trupul Lui eclezial, frânt pentru iertarea păcatelor și înviat din morți prin slava Tatălui” (p. 13-14).

Mihai I al României. Un rege cu onoare, loialitate și credință

 

   Trei calități tratate într-un volum de 93 p. de prof. univ. Adrian Cioroianu și istoricul Mihaela Simina și care îl are ca erou, pe Regele Mihai I al României. Scrisă în maniera unei frumoase povești și ilustrată de Răzvan Dumitru, cartea, apărută la Editura Curtea Veche Publishing din București, în 2016 oferă celor mai tineri cititori o frumoasă pagină din istoria Monarhiei românești.

    Tratată secvențial, cartea oferă informații din toate ciclurile vieții începând cu copilăria și încheind cu senectutea unei vieți trăite la scutul celor trei valori umane, prea puțin folosite de către diriguitorii de astăzi ai societății.

       După moartea Regelui Ferdinand, principele Mihai I a urcat pe tron, pe când nu împlinise șase ani. A rămas timp de trei ani (1927-1930) Rege. Fiind însă minor a fost formată o regență care  a condus treburile țării (p. 18).

    Reîntors în țară, tatăl Carol al II-lea (1930-1940) a devenit Rege, iar Mihai I, Mare Voievod de Alba Iulia, fiind surprins de memoria aparatului fotografic în diferitele ipostaze oficiale ale Casei Regale.

     În septembrie 1940, după importante pierderi teritoriale (Transilvania de Nord, Bucovina de Nord, Basarabia, Cadrilaterul), Carol al II-lea a numit prim ministru pe generalul Ion Antonescu care a devenit în scurt timp ,,Conducătorul Statului”. În hotărârile ce priveau politica României, Regele nu a fost consultat. Astfel că declarația de război împotriva Uniunii Sovietice, tânărul monarh a primit-o la reședința regală fără o consultare prealabilă (p. 36-37).

     Tot în cuprins este dezvoltată viața familiei regale în Exil (1948-1989), precum și încercările de revenire în țară de după 1990 și contribuția Casei Regale la dezvoltarea vieții românești de după 2000.

Taina Sfântului Maslu în parohia Livezile

 

   În Duminica a 21 după Rusalii, a fost oficiată Taina Sfântului Maslu de obște, în biserica parohială cu hramul ,,Sfinții Arhangheli Mihail Și Gavriil”, din parohia Livezile, protopopiatul Deta.

  La invitația P. C. Părinte Daniel Rusan, parohul locului, au slujit P. C. Părinți Valentin Bugariu de la parohia Birda și Călin Negrea de la parohia Gătaia.

   Cuvântul de învățătură a fost susținut de părintele Valentin Bugariu care a tâlcuit textul Evangheliei a cincea de la Taina Sfântului Maslu (Matei 25, 1-13) și a vorbit despre însemnătatea faptelor bune făcute astăzi.

     S-au bucurat de părtășia comuniunii și de darul eleoungerii mai mulți credincioși din parohie.

Otto Erich Benedict (1898-1961)

 

    Colonelul Otto Erich Benedict s-a născut în 26 septembrie 1898, în localitatea Vârșeț, într-o familie cu origini multietnice. Părinții lui au fost Adolf Benedict și Maria Benedict, născută Vâlceanu (Velicsek).

    Înaintașii paterni au părăsit în anul 1755 Silezia Superioară pentru orașul Graz din Austria. În anul 1799, stră-stră-bunicul colonelului Benedict a fost înnobilat de Francisc al II-lea. Fiul acestuia, Adolf a fost la rându-i colonel în armata Austro-Ungară. Pe linie paternă, Adolf Benedict descindea din nobila și înstărita familie Bielitzky. Așadar, tatăl viitorului colonel a fost german după tată și polonez după mamă. Adolf Benedict a trecut la cele veșnice în 1922, la vârsta de 62 de ani la Gătaia unde a și fost înmormântat. Mama sa, Maria Benedict, s-a născut în anul 1870, la Șemlacu Mare. A absolvit studii liceale și universitare la Linz și a activat ca profesoară de franceză și engleză la Timișoara. A decedat în 1958 și a fost înmormântată alături de soțul ei, la Gătaia.

            După mamă, colonelul Otto Erich Benedict provenea dintr-o familie de intelectuali, cu vechi și nobile rădăcini românești și aromâne. Bunicul colonelului, a fost medicul Augustin Vâlceanu, al cărui nume a fost schimbat forțat în cadrul procesului de maghiarizare, în Velicsek, nume ceh des întâlnit. Medicul Velicsek a absolvit Medicina la Viena și a activat la Vârșeț, Timișoara și Bocșa. La Bocșa a ridicat un spital (sanatoriu) privat, destinat în principal tratării bolilor de plămâni, dar și a afecțiunilor psihice, de anemie, de inimă și de ficat.

            Familia Adolf și Maria Benedict au avut doi copii, pe Otto Erich și Herta. Aceasta din urmă, s-a căsătorit cu maistrul Victor Hochesmann care a lucrat la fosta fabrică de produse alimentare ,,Lica”, ulterior ,,Victoria” din Sibiu. După 1948 și până la pensionare, Victor Hochesmann a fost directorul intreprinderii.

            Otto Erich Benedict și-a petrecut copilăria la Vârșeț, unde a urmat cursurile școlii primare ,,Sankt Polten” din localitate. În anul 1907 s-a înscris la Școala de cadeți din Marburg (azi în Slovenia). După reușita de la Bacalaureat a urmat între 1914-1915 cursurile Academiei Militare Tereziene din Wienner Neustadt. La absolvire a fost înaintat la gradul de sublocotenent în armata austro-ungară. După trecerea în armata română a urmat cursuri pentru obținerea gradului de maior (1924), Cursul de pentru unități blindate la Versailles (1940) și Cursul de conducere a marilor unități blindate în 1943. O perioadă de 2 ani (1937-1939) a activat la Școala de Subofițeri și Administrație din Odobești.

            Colonelul Benedict a urcat gradele militare corespunzătoare pregătirii și zelului avut. În Armata Austro-Ungară a participat la luptele de pe frontul italian și la luptele din Polonia, Albania și Macedonia fiind rănit de șase ori. După Unirea din 1919 tânărul sublocotenent s-a înrolat în armata română cu gradul de locotenent și comandant de companie în Regimentul 92 Infanterie din Orăștie. Acest regiment a participat la asediul Odessei și bătălia de la Stalingrad în Est și luptele din Ungaria și Cehoslovacia în Vest.

            Foaia calificativă din 1919-1920 îi dă o caracterizare succintă: ,,Este un bun român” și a fost înaintat la gradul de căpitan în 1920. A instruit și condus apoi Compania 12 Mitraliere. În această perioadă a inventat un trepied și un samar pentru transportul mitralierei rusești. În anul 1928 a fost înaintat la gradul de maior și a activat la Regimentul 10 Vânători din Tighina și Brigada 15 Infanterie.

            Gradul militar de colonel l-a primit pe front în toamna anului 1942, când comanda Divizia 1 Blindată din zona Cotului Donului. A fost propus de șefii ierarhici la înaintarea gradului de general de brigadă, lucru care nu s-a împlinit din pricina schimbării regimului politic în România. La 29 martie 1945 colonelul Otto Erich Benedict a fost trecut în rezervă. Timp de doi ani (1945-1947) s-a alăturat mișcării de rezistență împotriva regimului comunist din Munții Apuseni. Această acțiune a urmat alteia din 1936 când a fost membru în completul de judecată intentat unui număr de opt intelectuali conduși de Petre Constantinescu-Iași. După instaurarea regimului comunist din România a fost supravegheat operativ în perioada din 1951 și până la moartea sa în 1961. În perioada în care a avut domiciliul obligatoriu la Sebeș, colonelul (r) Otto Erich Benedict a lucrat ca muncitor necalificat la Intreprinderea de Exploatare, Industrializare și Prelucrare a lemnului de aici. A fost un apropiat al lui Dănilă Pamfilie, unchiul lui Lucian Blaga și l-a ajutat în câteva rânduri la munca din gospodărie.

            Otto Erich Benedict a fost căsătorit cu Margareta Winklehner, fiica unui bogat inginer geolog bănățean. În anul 1925 s-a născut fiul Johan care după Război a absolvit studii universitare și a fost directorul Televiziunii de Stat din Austria. Ajuns ofițer la Tighina, Benedict a rămas singur, soția nu l-a urmat, ci a divorțat și s-a stabilit la Innsbruck. La Tighina a cunoscut-o pe tânăra învățătoare Lidia Topolius care i-a devenit soție pentru 19 zile, aceasta trecând în urma unei boli în lumea drepților. Aflat cantonat la Odobești, Otto Benedict s-a căsătorit cu Florica Vrabie, fiica unor podgoreni din localitate. Din această căsătorie au apărut doi copii: Victor Ioan[1] (n. 1941) și Ana Maria (n. 1944). Victor Ioan Benedict a fost inginer constructor de nave la Șantierul naval din Mangalia și apoi a lucrat în Ministerul Transporturilor.

            Colonelul Otto Erich Benedict a trecut la cele veșnice în 30 noiembrie 1961 fiind înhumat la Odobești[2].

            Generalul maior Ștefan Țarălungă nota: ,,«mucenic și martir»: un om sever, cinstit la gradul superlativ, un mare iubitor al țăranului român și, în consecință, al ostașului român și foarte modest în obținerea aprecierilor ce i se cuveneau, un caracter integru, nobil de viță, dar și de comportament”[3].

 

---

[1] Pe urmele tatălui său a făcut multe vizite la Gătaia în dorința de a aduce rămășițele pământești ale tatălui său aici. În anul 2006 ing. Victor Ioan Benedict a fost și la Parohia Colonia Gătaia când a înmânat preotului de atunci mai multe fotografii și fotocopii  ale unor documente care au fost folosite la întocmirea  lucrării: Gătaia. Monografie, 2018.

[2] Adrian Stroea, Colonelul Otto Erich Benedict, un om al războiului, Editura Militară, București, 2018, p. 11-14; 16-17; 20; 23; 26; 29; 32; 36-37; 56-57; 59; 70; 75-77; 79; 96-97; 122; 150.

[3] Adrian Stroea, op. cit., p. 73-74.