În Anul Centenarului Patriarhiei
Române (2025) au fost canonizate 16 femei cu viață sfântă (monahii, mare și
soții), care au trăit pentru Hristos și credința în El. Despre unele avem
mărturii scrise, despre altele orale, toate contribuind la realizarea chipului
acestor mărturisitoare în vremuri mai îndepărtate sau mai apropiate de lumea în
care trăim.
Una din această ceată a sfintelor
este Sfânta Cuvioasă Blondina Gobjilă (1906 – 1971), despre care putem afla
citind însemnările lăsate și păstrate de Biserică, Suferințele mamei
Blondina (1906 - 1971), o martiră a Siberiei, ediția a III-a, 2010, 146 p.,
carte tipărită cu binecuvântarea IPS. Teofan, Mitropolitul Moldovei și
Bucovinei.
Sub forma unor capitole, Sfânta
Blondina își mărturisește suferințele începute prin arestarea soțului, apoi a
sa și continuă cu viața din închisoare, cea din lagăre, eliberarea și apoi
viața în libertate în Basarabia și România.
Fiica de preot, învățătoare cu
frumoase rezultate, Sfânta Blondina s-a căsătorit și a avut un fiu. Imaginea
aceasta aproape idilică a fost ruptă de invazia sovietică în Basarabia și care
a fost supusă procesului de rusificare, în care românii nu mai aveau vreun rol.
În primele pagini ale cărții, Sfânta devenită autoarea mărturisirii propriei
suferințe nota: ,,În ziua de 13 iunie, ora 4 dimineața, în casele oamenilor înstăriți
a năvălit securitatea, dând ordin ca într-o oră să se pregătească de plecare,
luând cu ei numai banii, aurul și lucrurile necesare. Așa au fost expediați și
deportați mii de oameni cu familiile lor. [...] Am întrebat: <<Sunt
arestată?>>, și fără să vrea am căzut pe scaunul care era lângă mine.
Atunci el cu un ton mulțumit îmi răspunde: <<Da, sunteți reținută>>”
(p. 18-20).
Fără prea multe cercetări asupra ,,vinovăției”
sale, împreună cu alți basarabeni a fost urcată într-un tren de marfă și
trimisă spre o destinație necunoscută cu suferință de nedescris: ,,În timpul
călătoriei, în vagonul nostru au murit trei femei și, când noi dădeam alarma, bătând
cu picioarele în ușa vagonului nostru, la oprire veneau milițienii și ne certau
că de ce îi deranjăm. Morții se descompuneau. Îi luam și-i aruncam în câmp spre
mâncarea păsărilor sau a fiarelor” (p. 21).
După două săptămâni, trenul s-a
oprit în gara din Kazan, în centrul Rusiei. Aici au fost cazați în marea
catedrală de aici, devenită peste noapte adăpost pentru basarabenii strămutați
aici. Primele semne ale vieții de aici au fost: suprapopularea și mâncarea insuficientă.
Pentru a depăși toate aceste nenorociri, credința i-a dat putere Sfintei Blondina.
Aceasta dă mărturie despre un vis pe care l-a avut: ,,Într-o noapte, am visat
ca la gemulețul acela mic a apărut Mântuitorul cu coroana de spini pe cap,
răstignit pe Sfânta Cruce. Și din cap, în jurul coroanei, șiroia sângele, iar Iisus
mișca capul la dreapta și la stânga, a durere, și atunci curgea sângele mai
mult. Eu am vrut să merg să-I șterg rănile, să-I opresc sângele, iar Iisus mi-a
zis: <<Vezi cât sufăr și Eu pe nedrept, nevinovat!?>>” (p. 25).
Au urmat anchete ,,cu revolverul pe
masă” și apoi mutarea deținuților în închisoare, la 40 de km. de Kazan. Prima
sarcină a fost lucrul la bucătăria și spălătoria închisorii. A fost martora
ultimelor zile de viață ale episcopului catolic de Ismail, Ioan Hondru care a
încurajat-o să ducă toate greutățile cu răbdare și mulțumire. Apoi ,,mi-a zis:
Pomenește-mă și pe mine în rugăciunile matale” (p. 36).
Sfânta s-a îmbolnăvit de pelagră.
Și cu toate acestea a fost trimisă împreună cu 300 de bărbați și femei în
lagărul Orlovo Rozovo. Aici a muncit în brigada de cosași pentru vitele
lagărului, apoi ca bucătăreasă pentru cei 10.000 de oameni ai lagărului. Aici a
aflat că soțul ei, Gheorghe, a murit de foame în închisoare încă din 1943. Din
însemnări aflăm că a botezat copiii din lagăr.
După opt ani de arest, a urmat alți
șapte ani de domiciliu obligatoriu, dar nu în Basarabia, ci în centrul Siberiei
într-un colhoz, unde a îngrijit de viței, iar preotul era văcar. Bucuria cea
mare a acestor ani a reprezentat-o prezența mamei, Serafima care fusese
preoteasă. Aceasta a trăit ultimii ani aici, a murit, iar crucea mormântului a
fost o dovadă vie a vieții basarabenilor în gulag.
La 21 iunie 1956, Sf. Blondina a
fost eliberată și s-a reîntors acasă, în Basarabia, mai întâi la rude, în satul
Chișla. Aici pentru prima dată a îngrijit biserica din sat, ca ajutor al dascălului.
În ianuarie 1957 Sf. Blondina a
primit pașaportul pentru a pleca în România, unde trăia fiul ajuns la rându-i
pe urmele tatălui, inginer agronom, mai întâi la București, apoi la Iași.
Suferințele însă nu s-au încheiat pentru Sfântă. Aflată fără drept de pensie,
alungată de copil care a fost căsătorit cu o persoană atee, Sfânta a trăit la
unchiul său, preot lângă Arad, apoi pe lângă Mitropolie și bisericile Iașului.
A locuit în ultimii ani în casa părinților preotului Mircea Stoleriu și a fost
înmormântată în cavoul familiei.
Toate aceste însemnări, și altele
cuprinse în acest volum, dau mărturie de speranța unui suflet, mângâiat și
miluit de Dumnezeu, prin oamenii săi.
