Sărbătorim din nou praznicul înomenirii lui Hristos. Încă o dată ni se
vădeşte taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Iar din adâncul
iconomiei lui Dumnezeu se revarsă peste noi zorii mântuirii şi focul cel
nemistuit al dragostei de om şi de făptură. Nici un praznic al creştinătăţii nu
are purcedere atât de înaltă ca Întruparea şi Naşterea lui Hristos. Iată ce
spune despre acest praznic Evanghelistul Ioan, prietenul şi ucenicul preaiubit
al Domnului: "Şi Cuvântul S-a făcut Trup şi a locuit între noi şi am văzut
mărirea Lui, mărire ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr"
(Ioan 1, 14).
Înomenirea Mântuitorului nostru
Hristos este actul de neistovită dragoste a lui Dumnezeu, pătruns de milă
pentru făptura mâinilor Sale. Coroană a facerii dumnezeieşti şi flacără din
Duhul lui Dumnezeu, omul căzuse pradă neascultării şi devenise chip al
mândriei. Din mărire şi din întrebuinţarea greşită a libertăţii, Adam - care
înseamnă "om" - şi Eva, care se tâlcuieşte "viaţă", se
prăbuşesc întocmai ca fulgerul în adâncul păcatului şi în ruşinea neascultării.
Încetează, de îndată, de la ei frumuseţea cea dintâi şi izvorul cunoaşterii.
Încetează, apoi, starea de nemurire şi piere Edenul fericirii, în care se
bucurau de îndulcirea feţei lui Dumnezeu.
Astfel începe pentru omul cel
dintâi şi pentru urmaşii lui durerea căderii în păcatul strămoşesc. Primul
fruct al căderii şi plata de îndată a păcatului a fost moartea. "Frumos
era la vedere şi bun la mâncare rodul ce m-a omorât", zice o cântare
bisericească despre fructul neascultării. Iar despre pătrunderea morţii în
lume, Apostolul Pavel scrie că ea "a venit printr-un om" (I Corinteni
15, 21) şi că "este plata păcatului" (Romani 6, 29).
Căderea în umbra morţii este
asemănată de Sfânta Scriptură cu o "ţară de întunecime şi de haos, unde
lumina este totuna cu bezna" (Iov 10, 22). Această stare este egală cu
lepădarea de la faţa lui Dumnezeu şi cu apusul luminii care purcede de la Tatăl
luminii. În ea stăpâneşte moartea veşnică, ce se mai numeşte şi înviere pentru
osândire sau înviere pentru ruşinea şi necinstea veşnică. Alungat din sânul lui
Dumnezeu şi coborât din mărire şi frumuseţe, omul a atras după sine şi răzvrătirea
firii, ca urmare a răzvrătirii sale. Stingându-se pentru el luminile
cunoaşterii, iar porţile vieţii fiind zăvorâte, pământul l-a întâmpinat cu
"spini şi pălămidă" (Facerea 3, 18).
Au început atunci căutările după
Dumnezeu. Aceste căutări au fost dureroase şi pline de ruşine. Ele au trecut
prin capiştele idolilor, prin peştera sângeroasă a jertfelor de oameni şi de
animale, prin templele de închinare la făpturi necuvântătoare. Solzii grei ai
păcatului şi ai putrejunii morale au acoperit şi cel din urmă licăr al
lăuntrului omenesc. Dorul după adevăratul Dumnezeu şi tânjirea după viaţa
sufletului s-au mai păstrat, doar ca un ochi de candelă, la un popor de păstori
din care urma să odrăslească, la plinirea vremii, "toiag şi floare din
rădăcina lui Iesei". Dar cine, dintre oameni, putea să întrebe ca Sfântul
Ioan Gură de Aur: "Unde îţi este, moarte, boldul?" Şi cine, dintre
pământeni, putea să zică: "Unde îţi este, iadule, biruinţa?" Nimeni,
fără numai Fiul lui Dumnezeu, care S-a născut din pântece fecioresc, a luat
trup adevărat omenesc şi a avut şi suflet omenesc. Venirea Mântuitorului în
lume a fost însoţită de întreită solie: preamărirea lui Dumnezeu, pacea pe
pământ şi bunăvoirea între oameni. Fiind înfăţişată de îngeri, această solie
purcede din voia lui Dumnezeu şi este calea împărătească pe care va merge
Domnul nostru Iisus Hristos în viaţa Sa lumească şi în împlinirile trimiterii
Sale pe pământ. Între alcătuirile soliei mesianice este o strânsă legătură ca
între alcătuirile trupului nostru. Nu se poate aduce "mărire întru cei de
sus, lui Dumnezeu", fără pace pe pământ şi fără înţelegere între oameni.
Viforul duşmăniilor pământene şi al lăcomiilor omeneşti este văzduhul în care
nu vieţuieşte Dumnezeu. Nici pacea nu poate trăi fără înţelegere şi dragoste
între pământeni. După cum, bunăvoirea este pârgă şi rod numai al păcii.
Pentru aceea, pacea de care ţin
celelalte alcătuiri ale soliei de la Naşterea Domnului este plinătatea
darurilor lui Dumnezeu, a dragostei şi a harului Său, a iertării şi a faptului
că s-au făcut asemenea cu noi. Ea este, în primul rând, testamentul lui Iisus
Hristos, Domnul şi Stăpânul vieţii noastre. Ea duce la unirea sufletelor, aşa
cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: "Bucuraţi-vă dar, fraţilor,
desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget şi paşnici, iar Dumnezeul
dragostei şi al păcii va fi cu voi" (II Corinteni 13, 11). Pacea este
pâinea şi bucuria vieţii, după cuvântul Apostolului Petru: "Cel ce voieşte
să iubească viaţa şi să vadă zile bune… să caute pacea şi s-o urmeze" (I
Petru 3, 10-11).
Troparul Naşterii Domnului
numeşte pe Hristos "Soarele dreptăţii" şi "Răsăritul cel de
sus". Doresc ca acest soare dumnezeiesc să lumineze paşii fiecăruia dintre
noi în toate clipele vieţii şi să ne călăuzească spre tot lucrul bun şi bine
plăcut lui Dumnezeu.
Darul păcii, al dragostei, al
înţelegerii şi al bunei voiri să coboare în sufletul nostru ca o ploaie deasă
şi ca o mireasmă a Duhului Sfânt. Să odrăslească în cugetul nostru sămânţa
faptelor bune şi să rodească însutit. Iar păşunea duhovnicească a Sfintei
noastre Biserici să ne îndestuleze pe toţi. Praznicul Naşterii Domnului, al
Anului Nou şi Bobotezei să ne fie tuturor spre folosul sufletesc şi trupesc.
"La mulţi şi binecuvântaţi
ani!"
Al vostru de tot binele doritor
şi către Dumnezeu pururea rugător,
† Nicolae, Arhiepiscopul
Timişoarei şi Mitropolitul Banatului
http://www.ziarullumina.ro/articole;2173;1;78046;0;Praznicul-inomenirii-lui-Hristos.html
