Sânzienele și ia, două sărbători ale sufletului românesc

   La sărbătoarea Nașterii Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul sărbătorim și Sânzienele și ia românească. Dacă privim calendarul creștin-ortodox vedem că după numirea sărbătorii creștine, între paranteze avem o mențiune (Sânzienele sau Drăgaica) care se înscriu sacralității. Etnologul Ioan Viorel Boldureanu a realizat o astfel de schemă în care înăuntrul sacrului stă religiosul cu cele două componente: magicul cu acces la imanent și misticul cu aspirație la transcendență[1].

  Creștinismul a dat o nouă existență momentelor sacre din trecutul umanității. Sânziana este o zeiță a fecundității și maternității, numită așa în Oltenia, Banat, Transilvania, Maramureș și Bucovina și Drăgaică în Muntenia, Dobrogea și sudul Moldovei. Ea se naște pe 9 martie, la moartea Babei Dochia, crește miraculos până la Sânziene (24 iunie), ziua solstițiului de vară, când înflorește planta ce-i poartă numele. Sânziana sau Drăgaica bagă bob spicului de grâu, dă miros plantelor de leac, vindecă bolile și suferințele oamenilor, în special bolilor copiilor, apără holdele de grindină, furtuni și vijelie. Când i se nesocotește ziua, stârnește vârtejuri și vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus și îi îmbolnăvește, lasă florile fără leac și miros. După Sânziene scade lungimea zilelor și se măresc nopțile, se usucă rădăcina grâului paralel cu coacerea bobului de spic, cucul încetează să mai cânte și apar licuricii în păduri[2].

   Sărbătoarea Nașterii Sf. Prooroc Ioan Botezătorul este numită ,,cap de vară” pentru că acum soarele ajunge la apogeu, strălucind cel mai frumos. Din Evanghelia de la Sfântul Luca aflăm că Sfântul Ioan este un Înaintemergător al Domnului Iisus Hristos care va pregăti poporul pentru vederea Mântuitorului: ,,Ca să lumineze pe cei care șed în întuneric și în umbra morții și să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii” (Luca 1, 79). Soarele și lumina credinței se află la intensitatea cea mai mare, omul pregătește calea lui Dumnezeu pe pământ. ,,Luceafărul” propovăduiește nașterea ,,Soarelui” Iisus Hristos, pregătindu-i pe oameni să-L primească cu dragoste și cu bucurie[3].

  Floarea de sânziene este numită în Banat, floarea Sfântului Ioan. Din ea se fac cununi. Cele împletite de bărbați sunt în formă de cruce, iar cele realizate de femei sunt rotunde[4]. Floarea culeasă în zorii zilei este socotită vindecătoare pentru bolile sufletești și alungarea răului, de aceea ea este așezată la poarta casei, troiței, fereastrei casei.

   S-a păstrat mărturia unei sătence Elena Radomir (67 de ani în 1967, data interviului) din Macoviște, jud. Caraș-Severin care amintește ce se făcea odinioară de ziua de Sânziene:

    ,,-Dar la Sânziene ieșeați pe câmp afară?

   -Am ieșit. Cum am fost io când am fost fată… Ne strângeam cătră două – tri fete în ziua de Sânziană, dimineața, când ne-am sculat, păi, așa cum pe la răsărit de soare. Ne duceam după sânziene și-aduceam acasă și făceam cunună de sânziene și-o puneam la poartă. Am mai pus în fereastră, într-un par și cununa am pus-o în poartă.

     -Și nu spunea nimic?

     -Nu s-o spus nimic, numa știu că unde se află cunună de sânziană nu se poate-apropia Sătana de casă”[5].

    Tot în ziua cinstirii Nașterii Sf. Ioan Botezătorul sărbătorim și ziua iei românești. O zi specială când ne amintim de unul din simbolurile valorice ale poporului român. Supus tăvălugului modernizării, universalizării, satul românesc își pierde vechea structură tradițională de organizare și sărbătoare. Tocmai din această pricină a fost marcată și Ziua Internațională sau Universală a Iei.

    Ia românească are ceva maiestos, ceva regesc, și în același timp… ceva misterios. E ca un spectacol în care aștepți cu sufletul la gură, deznodământul din ultimul act.

     Broderiile când doar sugerate, ca niște atingeri delicate de libelulă, când dense și stufoase ca un roman în desfășurare țes în jurul purtătoarei fel și fel de povești. În plus e una din emblemele remarcabile ale unui mod de viață tradițional, oricând ușor de adaptat exigențelor contemporaneității[6].

           

           

---

[1] Ioan Viorel Boldureanu, Antropologie culturală. Dreapta credință. Curs, Tipografia Universității de Vest, Timișoara, 1997, p. 11.

[2] Ion Ghinoiu, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2017, p. 218-219.

[3] Gelu Furdui, Credințe, datini, obiceiuri și superstiții la români, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2016, p. 119.

[4] Tudor Pamfilie, Sărbătorile la români, Ediție și introducere de Iordan Datcu, Editura Saeculum I. O., București, 2018, p. 67.

[5] Otilia Hedeșan, Lecții despre Calendar. Curs de Folclor, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2005, p. 307.

[6] Povestea Iei, istorisită de Doina Berchina, Editura Paideia, București, 2013, p. 9.

Sărbătorirea Iei românești la biserica din Birda

   Miercuri, 24 iunie la sărbătoarea Nașterii Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, a fost cinstită Ziua Universală a Iei. Rugăciunea liturgică a debutat în Ajun cu Slujba Privegherii (Vecernia unită cu Litia și Utrenia) și a continuat cu Sfânta Liturghie în ziua sărbătorii.

      Cuvântul de învățătură a aparținut părintelui Valentin Bugariu care a pregătit și susținut meditația ,,Sânzienele și ia, două sărbători ale neamului românesc”. Pornind de la cuvintele Evangheliei, vorbitorul a expus rolul Sfântului Ioan Botezătorul din cărțile populare, care debutează cu textul scripturistic de la Luca 1, 79: ,,Luceafărul” –mărturisește Gelu Furdui – propovăduiește nașterea ,,Soarelui” Iisus Hristos, pregătindu-i pe oameni să-L primească cu dragoste și cu bucurie.

     Floarea de sânziene este numită în Banat, floarea Sfântului Ioan Botezătorul. Din credința populară aflăm că ea este socotită tămăduitoare de boli și alungătoare a răului, de aceea ea este așezată la poarta și fereastra casei.

        La momentul potrivit credincioșii pregătiți s-au împărtășit cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos.

        Sărbătoarea Universală a Iei a fost realizată prin contribuția elevei Denisa Scrofan care a expus 12 costume din colecția personală.

În curând...Ziua Internațională a Iei

Moșii de Vară

    Ziua de sâmbătă dinaintea Rusaliilor dedicată morților, moșilor și strămoșilor este numită Moșii de Vară în Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia și Banatul de est. Denumirile zonale ale Moșilor de Vară sublinează importanța zilei (Moșii cei Mari) sau locul acesteia în Calendarul popular (Moșii Duminicii Mari, Moșii Rusaliilor). Se credea că sufletele morților, după ce au părăsit mormintele la Joimari și s-au plimbat nestingherite printre cei vii, se întorc supărate la lăcașurile lor subpământene în ziua Moșilor de Vară. Pentru a fi îmbunate li se dădeau de pomană vase din lemn sau din lut, cumpărate de la Târgurile Moșilor în care puneau vin, apă, lapte, mâncare gătită, pâine, flori și lumânări aprinse. Pomenile se făceau după un ritual respectat cu strictețe: pronunțarea unor formule consacrate, împărțirea mâncării și băuturilor cu vase cu tot, înainte ca vreun membru al familiei să guste din aceasta ș. a.. La Moșii de Vară se primeau și se împărțeau atât de multe vase, încât gospodinele nu mai aveau nevoie să procure pentru uz propriu altele noi. În această zi se efectuau și alte practici dedicate morților: curățirea și udarea mormintelor, bocirea morților. Oamenii erau convinși că de modul cum împlinea ritualul cerut de tradiție și de abundența ofrandelor date sub formă de pomană depindeau împăcarea și întoarcerea morților fără incidente în lumea lor subpămâneană.

            Ion Ghinoiu, Calendarul țăranului români. Zile și mituri, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2017, p. 184-185.  

Semnificația Tratatului de la Trianon pentru români și România

Sărbătoririle și comemorările fac parte din viața cotidiană a popoarelor civilizate. Ne gândim și la înfrângeri, așa cum ne gândim și la victorii, le readucem pe toate, din când în când, în memorie, fiindcă din toate avem de învățat. Sunt regimuri politice și popoare care accentuează tragediile, precum sunt altele care glorifică împlinirile. Statul ungar a găsit cu cale să facă din marile înfrângeri situate de-a lungul istoriei sale evenimente importante sau chiar sărbători naționale: epoca modernă a Ungariei începe la 1526, odată cu „catastrofa” de la Mohács; 15 martie 1848 (când s-a decis, între altele „unirea Transilvaniei cu Ungaria) marchează gloria unei revoluții pierdute; 23 octombrie 1956 este ziua altei revoluții înăbușite în sânge, de tancurile sovietice; 4 iunie 1920 este ziua „dezastrului” de la Trianon etc. Faptul aceasta are mare importanță pentru psihologia poporului maghiar, înverșunat luptător fatalist. Aud că anumite organizații cer ca clopotele să bată ferm, preț de 100 de secunde, în 4 iunie 2020, în toate bisericile din Bazinul Carpatic (adică și din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș), ca să marcheze adâncul doliu din sufletele maghiare.

Tratatul de la Trianon este prezentat de propaganda maghiară drept „cea mai mare nedreptate istorică făcută de către marile puteri occidentale Ungariei eterne, stăpâna Bazinului Carpatic”. De aceea, mulți maghiari văd în Tratatul de la Trianon momentul destrămării Ungariei, în urma „răpirii” de către marile puteri a „provinciilor sale istorice”, anume Transilvania, Slovacia, Croația etc. Las deoparte faptul că Ungaria nu a mai fost, de la finele Evului Mediu (adică din 1541 și până după Primul Război Mondial), o țară independentă, ci a făcut parte din Imperiul Otoman și din Imperiul Habsburgic (devenit, de la 1867, pentru 51 de ani, Austro-Ungar).

Pentru români, cehi, slovaci, polonezi, croați etc., Trianonul are doar importanță secundară, fiindcă, în viziunea acestor popoare, nu marile puteri au creat România Întregită, Cehoslovacia, Croația (în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor), Polonia renăscută, ci chiar popoarele respective, prin elitele lor, în urma mișcărilor de emancipare națională. Pentru aceste popoare, nu Trianonul a hotărât destrămarea imperiilor multinaționale, ci chiar națiunile care nu au mai vrut să trăiască în acele „închisori ale popoarelor”.

Pentru români, supralicitarea importanței Tratatului de la Trianon este contraproductivă, din câteva motive. Unirea provinciilor românești sau doar a Transilvaniei cu România nu s-a făcut în urma Tratatului de la Trianon, ci în urma mișcării de emancipare națională, culminate cu deciziile luate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia. Tratatul de la Trianon nu a hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfințit în plan internațional actul înfăptuit de români în 1918. Frontierele României Întregite nu au fost recunoscute doar la Trianon, ci și la Saint-Germain (granița noastră de nord-est, cu Polonia), Neuilly-sur-Seine (granița de sud-est, cu Bulgaria; astfel, pentru români, Trianonul este doar un episod juridic, legat de granița noastră de vest (este drept, extrem de importantă), din epopeea Marii Uniri. Nici cehii, slovacii, croații, polonezii și alții nu dau Tratatului de la Trianon importanța pe care o dau ungurii; cu alte cuvinte, românii au aliați care împărtășesc aceeași viziune despre actele de la finele Primului Război Mondial.

În consecință, acțiunile organizate de România la cei o sută de ani trecuți de la semnarea Tratatului de la Trianon, trebuie corelate cu acelea ale țărilor și popoarelor eliberate la 1918 de sub dominația austro-ungară. Este bine ca aceste acțiuni să se refere la recunoașterea internațională ale deciziilor popoarelor, la noua arhitectură europeană de după Marele Război, care nu este decizia Marilor Puteri; marile puteri nu au făcut decât să recunoască actele popoarelor eliberate. Aceste popoare din vecinătatea României au învățat să nu fie la remorca ofensivei ungare, să nu răspundă mereu și punctual provocărilor venite de la Budapesta. Partea ungară urmărește să se întâmple tocmai acest lucru și, din păcate, mulți români cad în această capcană.

Argumentele principale ale Ungariei împotriva Trianonului sunt bazate pe dreptul istoric, pe dreptul sabiei, pe „misiunea civilizatoare a maghiarilor în Bazinul Carpatic”. Argumentele României, Slovaciei, Croației etc. se centrează pe etnia majorității populației, pe decizia majorității populației, pe dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta (dreptul popoarelor la autodeterminare, susținut și impus de SUA președintelui Woodrow Wilson). Prin urmare, este vorba despre două viziuni complet diferite. În dreptul internațional, nici la 1919-1920 și nici acum, argumentele Ungariei nu au validitate, nu fac parte din arsenalul democrației și nu au fost recunoscute de către comunitatea internațională. Poziția Ungariei este singulară, izolată, pe când poziția României este împărtășită de mai mulți actori în cadrul configurației internaționale.

Deciziile de recunoaștere a noilor state și a celor întregite la 1918 au fost revalidate (în mare măsură) după Al Doilea Război Mondial, apoi la Conferința de la Helsinki (1975) și apoi după căderea Cortinei de Fier. Pentru noi, pentru români, este dureros că au rămas în vigoare urmările Pactului Ribbentrop-Molotov (încheiat la 23 august 1939), care, deși a fost denunțat, produce, în continuare, efecte. Dar acest fapt grav nu are legătură cu Trianonul. Granița de vest a României cu Ungaria, cu excepția episodului din 1940-1944 (petrecută în timpul unui regim totalitar fascist, condamnat de toate instanțele internaționale), a rămas de un secol neschimbată, fiind considerată expresia relațiilor democratice și a principiilor internaționale de conviețuire pașnică.

Unirea Transilvaniei cu România nu a fost actul unei elite (deși elita l-a votat), ci un act democratic cu caracter plebiscitar: 1228 de delegați, aleși și numiți din partea unităților administrativ-teritoriale, partidelor politice, bisericilor, asociațiilor profesionale, femeilor, studenților etc., au votat la 1 Decembrie 1918 nu doar în numele lor individual, ci și al milioanelor de români care le-au delegat dreptul de vot, prin documente de încredințare, numite „credenționale” (publicate recent, în cele opt volume ale lucrării monumentale numite „Construind Unirea cea Mare”, elaborate de Universitatea „Babeș-Bolyai”). Prin urmare, un vot exprimat la Alba Iulia, este votul a zeci și sute de români. Conform recensămintelor austro-ungare, românii reprezentau majoritatea absolută a Transilvaniei (cu Banatul, Crișana și Maramureșul).

După orice război, oriunde și oricând în lume, au fost învinși și învingători. Întotdeauna, învinșii au fost pedepsiți, iar învingătorii au decis soarta țărilor din zona lor de acțiune. Însă, pentru prima oară în istorie, învingătorii din Primul Război Mondial au fost obligați să țină seama, în proporție covârșitoare, de voința popoarelor implicate. Învinșii, ca întotdeauna, au avut frustrările și suferințele lor, dar, în cazul special al poporului maghiar, o parte din elită (cea de extracție nobiliară) a cultivat mentalitatea de victimă obligată să se răzbune. În consecință, tot ceea ce face România legat de centenarul Trianonului trebuie să fie detașat de contingent, trebuie tratat fără înverșunare și încadrat în contextul general de recunoaștere a noii arhitecturi a Europei prin sistemul de tratate de la Paris (Versailles, Saint Germain, Neuilly-sur-Seine, Trianon și Sèvres) din 1919-1920. România de la 1918 s-a legitimat în lume, iar legitimarea au făcut-o instanțele internaționale de atunci și au repetat-o mereu cele care au urmat, până astăzi.

Evident, Tratatul de la Trianon are importanța sa internațională și națională greu de estimat și imposibil de minimalizat: el a legitimat voința dreaptă a poporului român și ne-a întărit în plan internațional o moștenire scumpă. Că nu suntem noi, epigonii, vrednici de această moștenire, lăsată nu de marile puteri, ci de românii vrednici de atunci, aceasta este o altă chestiune. Este, însă, bine să medităm asupra ei și să nu ne întrebăm atât – ca să parafrazez o mare conștiință a lumii – ce ne-a dat nouă țara, cât ce i-am dat noi țării.

Acad Ioan-Aurel Pop

https://www.piatafinanciara.ro/semnificatia-tratatului-de-la-trianon-pentru-romani-si-romania/?fbclid=IwAR14H3Bb4gP2k_ubhLWWW55TzilAJYNhyYbwRGEiDpWc27Iqrz6oxjZFU_o, accesat în 4. 06. 2020

,,Arhanghelul”, nr. 34 / 2020

       A apărut cel de-al doilea număr pe 2020 al revistei de cultură și religie rurală ,,Arhanghelul” din Birda. În sumar se regăsesc mai multe articole fiecare reliefând activitatea Bisericii.

            Editorialul ,,Misiune din vremea pandemiei” dezvăluie inițiativele religioase, catehetice și culturale ale parohiei Birda în timpul a două luni, vremea în care candela rugăciunii nu s-a stins (p. 1-2).

            Rubrica ,,Documentar” ilustrează contribuția unei zile la cinstirea unei localități: ,,Gânduri la sărbătorirea satului Sângeorge” trăite și mărturisite de preotul Valentin Bugariu, autorul acestor rânduri (p. 3-5).

            Semnificația prăznuirii Zilei Eroilor la Înălțarea Domnului este expusă în rubrica ,,Restituiri” de către prof. Octavian Gruița din Giroc în articolul: ,,Povestea eroului necunoscut” (p. 5).

            Anul comemorativ din Patriarhia Română este prezent printr-un medalion închinat celui mai însemnat filantrop bănățean: ,,Emanuil Ungurianu – un filantrop bănățean” (p. 6-8).

            Cronica parohială pe parcursul a cinci pagini încheie acest număr.

            Revista poate fi consultată accesând link-ul: https://www.scribd.com/document/464309096/Arhanghelul-Nr-2-2020-Color.

,,Sfeșnicul” nr. 1 / 2020

           De curând a apărut un nou număr al revistei semestriale ,,Sfeșnicul” din Mașloc, jud. Timiș. Editată de Parohia Ortodoxă și Școala Gimnazială din Mașloc în coordonarea prof. Maria Pavlovici-Pătruț și pr. ic. stavr. Iliia Pavlovici-Pătruț, revista în cuprinsul a 36 de pagini oferă cititorilor articole de specialitate, poezie, cronica activităților culturale desfășurate în parteneriat între Biserică și Școală, fotografii.

            Din sumar am reținut materialul ,,Recuperarea elevilor cu nevoi speciale în context european” de psiholog Mariana Heber. În cadrul expunerii, autorul prezintă principalele deficiențe (fizice, de dezvoltare, comportamentale, senzoriale) dar oferă și două posibilități de îndreptare: Brain Gym (,,Gimnastica Minții”) și metoda Team Teach (strategii de comunicare).

            Tot din această categorie a învățământului special pomenim alte două articole: ,,Principii de educație integrate” (p. 11-12) de prof. Maria Pavlovici-Pătruț și ,,Ce este frica?” iscălit de prof. Denisa Fuiorea.

            Profesorul Ovidiu Răzvan Pecican debutează în acest număr poetic cu câteva realizări în stihuri.

            Religia creștin-ortodoxă este prezentă prin mai multe materiale din sfera spritualității și istoriei bisericești. Amintim câteva titluri: ,,Obiceiuri și tradiții în Postul Mare din Banat” de Maria și Mariana Martin; ,,Viața în Duhul” de Bogdan Pavlovici-Pătruț și ,,Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la cucerirea Indepentenței României” de preot Valentin Bugariu.

            Revista poate fi consultată accesând site-ul: https://www.scribd.com/document/464210060/Sfesnicul.