La sărbătoarea Nașterii Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul sărbătorim și
Sânzienele și ia românească. Dacă privim calendarul creștin-ortodox vedem că
după numirea sărbătorii creștine, între paranteze avem o mențiune (Sânzienele
sau Drăgaica) care se înscriu sacralității. Etnologul Ioan Viorel Boldureanu a
realizat o astfel de schemă în care înăuntrul sacrului stă religiosul cu cele
două componente: magicul cu acces la imanent și misticul cu aspirație la
transcendență[1].
Creștinismul a dat o nouă
existență momentelor sacre din trecutul umanității. Sânziana este o zeiță a fecundității
și maternității, numită așa în Oltenia, Banat, Transilvania, Maramureș și
Bucovina și Drăgaică în Muntenia, Dobrogea și sudul Moldovei. Ea se naște pe 9
martie, la moartea Babei Dochia, crește miraculos până la Sânziene (24 iunie), ziua
solstițiului de vară, când înflorește planta ce-i poartă numele. Sânziana
sau Drăgaica bagă bob spicului de grâu, dă miros plantelor de leac, vindecă
bolile și suferințele oamenilor, în special bolilor copiilor, apără holdele de
grindină, furtuni și vijelie. Când i se nesocotește ziua, stârnește vârtejuri
și vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus și îi îmbolnăvește, lasă florile
fără leac și miros. După Sânziene scade
lungimea zilelor și se măresc nopțile, se usucă rădăcina grâului paralel cu
coacerea bobului de spic, cucul încetează să mai cânte și apar licuricii în
păduri[2].
Sărbătoarea Nașterii Sf.
Prooroc Ioan Botezătorul este numită ,,cap de vară” pentru că acum soarele
ajunge la apogeu, strălucind cel mai frumos. Din Evanghelia de la Sfântul Luca
aflăm că Sfântul Ioan este un
Înaintemergător al Domnului Iisus Hristos care va pregăti poporul pentru
vederea Mântuitorului: ,,Ca să lumineze
pe cei care șed în întuneric și în umbra morții și să îndrepte picioarele
noastre pe calea păcii” (Luca 1, 79). Soarele și lumina credinței se află la
intensitatea cea mai mare, omul pregătește calea lui Dumnezeu pe pământ. ,,Luceafărul” propovăduiește nașterea
,,Soarelui” Iisus Hristos, pregătindu-i pe oameni să-L primească cu dragoste și
cu bucurie[3].
Floarea de sânziene este
numită în Banat, floarea Sfântului Ioan. Din ea se fac cununi. Cele împletite
de bărbați sunt în formă de cruce, iar cele realizate de femei sunt rotunde[4].
Floarea culeasă în zorii zilei este socotită vindecătoare pentru bolile
sufletești și alungarea răului, de aceea ea este așezată la poarta casei,
troiței, fereastrei casei.
S-a păstrat mărturia unei
sătence Elena Radomir (67 de ani în 1967, data interviului) din Macoviște, jud.
Caraș-Severin care amintește ce se făcea odinioară de ziua de Sânziene:
,,-Dar la Sânziene ieșeați
pe câmp afară?
-Am ieșit. Cum am fost io
când am fost fată… Ne strângeam cătră două – tri fete în ziua de Sânziană,
dimineața, când ne-am sculat, păi, așa cum pe la răsărit de soare. Ne duceam după sânziene și-aduceam acasă și
făceam cunună de sânziene și-o
puneam la poartă. Am mai pus în fereastră, într-un par și cununa am pus-o
în poartă.
-Și nu spunea nimic?
-Nu s-o spus nimic, numa știu că unde se află cunună de
sânziană nu se poate-apropia Sătana de casă”[5].
Tot în ziua cinstirii
Nașterii Sf. Ioan Botezătorul sărbătorim și ziua iei românești. O zi specială
când ne amintim de unul din simbolurile valorice ale poporului român. Supus
tăvălugului modernizării, universalizării, satul românesc își pierde vechea
structură tradițională de organizare și sărbătoare. Tocmai din această pricină
a fost marcată și Ziua Internațională sau Universală a Iei.
Ia românească are ceva maiestos, ceva regesc, și
în același timp… ceva misterios. E ca un spectacol în care aștepți cu sufletul
la gură, deznodământul din ultimul act.
Broderiile când doar sugerate, ca niște atingeri
delicate de libelulă, când dense și stufoase ca un roman în desfășurare țes în
jurul purtătoarei fel și fel de povești. În plus e una din emblemele
remarcabile ale unui mod de viață tradițional, oricând ușor de adaptat
exigențelor contemporaneității[6].
[1] Ioan Viorel Boldureanu, Antropologie culturală. Dreapta credință.
Curs, Tipografia Universității de Vest, Timișoara, 1997, p. 11.
[2] Ion Ghinoiu, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Editura Univers
Enciclopedic Gold, București, 2017, p. 218-219.
[3] Gelu Furdui, Credințe, datini, obiceiuri și superstiții la români, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2016, p. 119.
[4] Tudor Pamfilie, Sărbătorile la români, Ediție și introducere de Iordan Datcu,
Editura Saeculum I. O., București, 2018, p. 67.
[5] Otilia Hedeșan, Lecții despre Calendar. Curs de Folclor, Editura Universității de
Vest, Timișoara, 2005, p. 307.
