Sărbătoririle
și comemorările fac parte din viața cotidiană a popoarelor civilizate. Ne
gândim și la înfrângeri, așa cum ne gândim și la victorii, le readucem pe
toate, din când în când, în memorie, fiindcă din toate avem de învățat. Sunt
regimuri politice și popoare care accentuează tragediile, precum sunt altele
care glorifică împlinirile. Statul ungar a găsit cu cale să facă din marile
înfrângeri situate de-a lungul istoriei sale evenimente importante sau chiar
sărbători naționale: epoca modernă a Ungariei începe la 1526, odată cu
„catastrofa” de la Mohács; 15 martie 1848 (când s-a decis, între altele „unirea
Transilvaniei cu Ungaria) marchează gloria unei revoluții pierdute; 23
octombrie 1956 este ziua altei revoluții înăbușite în sânge, de tancurile sovietice;
4 iunie 1920 este ziua „dezastrului” de la Trianon etc. Faptul aceasta are mare
importanță pentru psihologia poporului maghiar, înverșunat luptător fatalist.
Aud că anumite organizații cer ca clopotele să bată ferm, preț de 100 de
secunde, în 4 iunie 2020, în toate bisericile din Bazinul Carpatic (adică și
din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș), ca să marcheze adâncul doliu din
sufletele maghiare.
Tratatul de la
Trianon este prezentat de propaganda maghiară drept „cea mai mare nedreptate
istorică făcută de către marile puteri occidentale Ungariei eterne, stăpâna
Bazinului Carpatic”. De aceea, mulți maghiari văd în Tratatul de la Trianon
momentul destrămării Ungariei, în urma „răpirii” de către marile puteri a
„provinciilor sale istorice”, anume Transilvania, Slovacia, Croația etc. Las
deoparte faptul că Ungaria nu a mai fost, de la finele Evului Mediu (adică din
1541 și până după Primul Război Mondial), o țară independentă, ci a făcut parte
din Imperiul Otoman și din Imperiul Habsburgic (devenit, de la 1867, pentru 51
de ani, Austro-Ungar).
Pentru români, cehi, slovaci,
polonezi, croați etc., Trianonul are doar importanță secundară, fiindcă, în
viziunea acestor popoare, nu marile puteri au creat România Întregită,
Cehoslovacia, Croația (în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor),
Polonia renăscută, ci chiar popoarele respective, prin elitele lor, în urma
mișcărilor de emancipare națională. Pentru aceste popoare, nu Trianonul a
hotărât destrămarea imperiilor multinaționale, ci chiar națiunile care nu au
mai vrut să trăiască în acele „închisori ale popoarelor”.
Pentru români,
supralicitarea importanței Tratatului de la Trianon este contraproductivă, din
câteva motive. Unirea provinciilor românești sau doar a Transilvaniei cu
România nu s-a făcut în urma Tratatului de la Trianon, ci în urma mișcării de
emancipare națională, culminate cu deciziile luate la Chișinău, Cernăuți și
Alba Iulia. Tratatul de la Trianon nu a hotărât unirea Transilvaniei cu
România, ci doar a consfințit în plan internațional actul înfăptuit de români
în 1918. Frontierele României Întregite nu au fost recunoscute doar la Trianon,
ci și la Saint-Germain (granița noastră de nord-est, cu Polonia),
Neuilly-sur-Seine (granița de sud-est, cu Bulgaria; astfel, pentru români, Trianonul
este doar un episod juridic, legat de granița noastră de vest (este drept,
extrem de importantă), din epopeea Marii Uniri. Nici cehii, slovacii, croații,
polonezii și alții nu dau Tratatului de la Trianon importanța pe care o dau
ungurii; cu alte cuvinte, românii au aliați care împărtășesc aceeași viziune
despre actele de la finele Primului Război Mondial.
În consecință,
acțiunile organizate de România la cei o sută de ani trecuți de la semnarea
Tratatului de la Trianon, trebuie corelate cu acelea ale țărilor și popoarelor
eliberate la 1918 de sub dominația austro-ungară. Este bine ca aceste acțiuni
să se refere la recunoașterea internațională ale deciziilor popoarelor, la noua
arhitectură europeană de după Marele Război, care nu este decizia Marilor
Puteri; marile puteri nu au făcut decât să recunoască actele popoarelor
eliberate. Aceste popoare din vecinătatea României au învățat să nu fie la
remorca ofensivei ungare, să nu răspundă mereu și punctual provocărilor venite
de la Budapesta. Partea ungară urmărește să se întâmple tocmai acest lucru și,
din păcate, mulți români cad în această capcană.
Argumentele
principale ale Ungariei împotriva Trianonului sunt bazate pe dreptul istoric,
pe dreptul sabiei, pe „misiunea civilizatoare a maghiarilor în Bazinul
Carpatic”. Argumentele României, Slovaciei, Croației etc. se centrează pe etnia
majorității populației, pe decizia majorității populației, pe dreptul
popoarelor de a-și hotărî singure soarta (dreptul popoarelor la
autodeterminare, susținut și impus de SUA președintelui Woodrow Wilson). Prin
urmare, este vorba despre două viziuni complet diferite. În dreptul
internațional, nici la 1919-1920 și nici acum, argumentele Ungariei nu au
validitate, nu fac parte din arsenalul democrației și nu au fost recunoscute de
către comunitatea internațională. Poziția Ungariei este singulară, izolată, pe
când poziția României este împărtășită de mai mulți actori în cadrul
configurației internaționale.
Deciziile de
recunoaștere a noilor state și a celor întregite la 1918 au fost revalidate (în
mare măsură) după Al Doilea Război Mondial, apoi la Conferința de la Helsinki
(1975) și apoi după căderea Cortinei de Fier. Pentru noi, pentru români, este
dureros că au rămas în vigoare urmările Pactului Ribbentrop-Molotov (încheiat
la 23 august 1939), care, deși a fost denunțat, produce, în continuare, efecte.
Dar acest fapt grav nu are legătură cu Trianonul. Granița de vest a României cu
Ungaria, cu excepția episodului din 1940-1944 (petrecută în timpul unui regim
totalitar fascist, condamnat de toate instanțele internaționale), a rămas de un
secol neschimbată, fiind considerată expresia relațiilor democratice și a
principiilor internaționale de conviețuire pașnică.
Unirea
Transilvaniei cu România nu a fost actul unei elite (deși elita l-a votat), ci
un act democratic cu caracter plebiscitar: 1228 de delegați, aleși și numiți
din partea unităților administrativ-teritoriale, partidelor politice,
bisericilor, asociațiilor profesionale, femeilor, studenților etc., au votat la
1 Decembrie 1918 nu doar în numele lor individual, ci și al milioanelor de
români care le-au delegat dreptul de vot, prin documente de încredințare,
numite „credenționale” (publicate recent, în cele opt volume ale lucrării
monumentale numite „Construind Unirea cea Mare”, elaborate de Universitatea
„Babeș-Bolyai”). Prin urmare, un vot exprimat la Alba Iulia, este votul a zeci
și sute de români. Conform recensămintelor austro-ungare, românii reprezentau
majoritatea absolută a Transilvaniei (cu Banatul, Crișana și Maramureșul).
După orice
război, oriunde și oricând în lume, au fost învinși și învingători.
Întotdeauna, învinșii au fost pedepsiți, iar învingătorii au decis soarta
țărilor din zona lor de acțiune. Însă, pentru prima oară în istorie,
învingătorii din Primul Război Mondial au fost obligați să țină seama, în
proporție covârșitoare, de voința popoarelor implicate. Învinșii, ca
întotdeauna, au avut frustrările și suferințele lor, dar, în cazul special al
poporului maghiar, o parte din elită (cea de extracție nobiliară) a cultivat
mentalitatea de victimă obligată să se răzbune. În consecință, tot ceea ce face
România legat de centenarul Trianonului trebuie să fie detașat de contingent,
trebuie tratat fără înverșunare și încadrat în contextul general de recunoaștere
a noii arhitecturi a Europei prin sistemul de tratate de la Paris (Versailles,
Saint Germain, Neuilly-sur-Seine, Trianon și Sèvres) din 1919-1920. România de
la 1918 s-a legitimat în lume, iar legitimarea au făcut-o instanțele
internaționale de atunci și au repetat-o mereu cele care au urmat, până astăzi.
Evident,
Tratatul de la Trianon are importanța sa internațională și națională greu de
estimat și imposibil de minimalizat: el a legitimat voința dreaptă a poporului
român și ne-a întărit în plan internațional o moștenire scumpă. Că nu suntem
noi, epigonii, vrednici de această moștenire, lăsată nu de marile puteri, ci de
românii vrednici de atunci, aceasta este o altă chestiune. Este, însă, bine să
medităm asupra ei și să nu ne întrebăm atât – ca să parafrazez o mare
conștiință a lumii – ce ne-a dat nouă țara, cât ce i-am dat noi țării.
Acad Ioan-Aurel Pop
https://www.piatafinanciara.ro/semnificatia-tratatului-de-la-trianon-pentru-romani-si-romania/?fbclid=IwAR14H3Bb4gP2k_ubhLWWW55TzilAJYNhyYbwRGEiDpWc27Iqrz6oxjZFU_o,
accesat în 4. 06. 2020
