O zi minunată: 27 martie 1918

Copleșiți de panica ce s-a așternut peste țara noastră, peste întreaga lume cauzată de noul virus suntem pe cale de a uita semnificația zilei. Astăzi, 27 martie în urmă cu 102 ani Basarabia s-a unit prin voință națională cu Țara. Pentru a evidenția acest lucru ne-am rugat lui Dumnezeu în biserica din Birda la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite și apoi în rugăciunea specială a Tedeumului. La orele 12,00 vor răsuna clopotele atât pentru rugăciunea comună pentru încetarea pandemiei, cât și pentru a vesti importanța acestei zile pentru toți românii.

Pe fondul prăbușirii Imperiului Țarist în 27 februarie (12 martie) 1917, popoarele care formau acest imperiu și-au cerut drepturi naționale. Biserica Ortodoxă din Basarabia într-o Adunare extraordinară a cerut: slujitori autohnoni, slujba în limba cunoscută de popor și cântarea în aceeași limbă. Au fost primii muguri ai luptei pentru libertate și independență. Ziarul bisericesc ,,Luminătorul” din 18 aprilie 1917 cerea libertate pentru Biserică: ,,Biserica noastră moldovenească din Basarabia trebuie să fie de sine stătătoare”[1].

Chiar Sfatul Țării, parlamentul basarabean al vremii s-a constituit în ziua sărbătorii Intrării în Biserică a Maicii Domnului.

La 27 martie 1918 Sfatul Țării, exprimând voința poporului din Basarabia, a adoptat Hotărârea unirii Republicii Moldovenești cu România: ,,Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hoarele ei dintre Prut și Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria – se arată în Declarația oficială de unire – ruptă de Rusia, acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa – România”[2].

La mulți ani frați basarabeni! La mulți ani români!

---

[1] Boris Buzilă, Din istoria vieții bisericești din Bararabia (1812-1918; 1918-1944), Editura Fundației Culturale Române, București, 1996, p. 86.

[2] Boris Buzilă, op. cit., p. 96.

Emanuil Ungurianu – un filantrop bănățean

   

    

   Anul 2020 a fost proclamat în Patriarhia Română Anul Comemorativ al filantropilor ortodocși români. Pentru a evidenția acest lucru ne vom aminti de marele filantrop bănățean Emanuil Ungurianu (1845-1929).

            Această scoatere dintr-o nedreaptă uitatare are la temelie o poruncă dată de Sfântul Apostol Pavel: ,,Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evrei 13, 7). Contemporanii săi au dat mărturie despre sprijinul dat culturii bănățene în diferitele ei ipostaze. Nicolae Iorga îl considera Patriarhul bănățenilor: ,,Emanoil Ungureanu, patriarhul bănățenilor, reprezintă unul din cele mai interesante tipuri din acele ținuturi sub stăpânirea maghiară. Făcea parte dintre aceia cari aduceau și cele mai mari servicii poporului lor fără să arate aceasta cu o vorbă, cu un gest, cu o atitudine”[1]. Valeriu Braniște, cunoscutul ziarist al presei românești din Banat, cel care a lucrat direct la periodicul timișorean ,,Dreptatea” i-a făcut un portret: ,,Holtei era în Timișoara avocatul Emanuil Ungurianu, pe atunci directorul Timișanei (acum e din nou!). Și-a testat întreaga avere, de aproape o jumătate de milion de coroane, diecezei Aradului pentru scopuri culturale. Era unic în felul său. Bun la inimă, dar aspru la vorbă. Ne dicta să fim zilnic după masă în cafeneaua «Kranpriz», la masa lui, unde își luă cafeaua neagră”[2].  

            Emanuel Ungurianu s-a născut în urmă cu 175 de ani, în 21 decembrie 1845 la Satchinez și a trecut în veșnicie în ziua de Bunavestire a anului 1929 la Timișoara. Avocatul, bancherul și filantropul bănățean s-a născut în casa părinților Jivan și Roxa Ungurianu din Satchinez. În localitatea natală a făcut școala primară, apoi Gimnaziul la Timișoara (1860-1868) și Dreptul la Budapesta între 1869 și 1872. După doi ani de practică în capitala Ungariei a promovat examenul de avocat în 1874 la Tabla regească din Budapesta. A revenit la Timișoara unde a practicat avocatura timp de 35 de ani până în 1910 când s-a retras, pentru ca din 1926 să fie reînscris la cerere, în Baroul din Timișoara[3]. A deținut funcția de director executiv al Băncii ,,Timișana” din Timișoara în două mandate: 11 ani (1885-1897) și 3 ani și jumătate (1915-1918). În ultimul mandat a fost și președintele instituției.

            Avocatul Emanuil Ungurianu a participat la Marea Adunare Națională din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. A fost membru al Partidului Național Român, apoi Național - Țărănesc în deceniul al treilea al secolului trecut. A candidat și a fost ales senator în primul Parlament al României Mari[4]. După 1918 Emanuil Ungurianu a fost și inspector cultural în cadrul județului Timiș-Torontal.

            Emanuil Ungurianu a sprijinit cultura românească, Școala și Biserica Ortodoxă Română din Banat. A oferit sprijin juridic și financiar în cele trei inițiative.

            A fost ales director al Despărțământului Astra din Timișoara (1898-1906). În această calitate a ținut diverse întruniri organizatorice și conferințe de popularizare în diferite localități: Ciacova, Buziaș (1902), Oravița, Giroc (1904) și Chevereșu Mare (1907).

            A contribuit la dotarea celor 10 biblioteci existente în 1901 cu 64 de tomuri (lucrări de istorie, igienă, agricultră și literatură). Pentru scopuri culturale a donat 400 de coroane.

            Prin grija sa au fost înființate noi biblioteci poporale în satele Dragșina, Sinersig, Vucova, Cerna (1901), Lucareț, Topolovățu Mic, Belinț, Ictar (1903), Chevereșu Mare (bibliotecă parohială, 1907).

            În 1905 au funcționat în cadrul despărțământului 20 de biblioteci cu 1772 opuri, fondul cultural fiind de 5000 coroane, către școli au mers 280 de coroane și 1150 de volume destinate premierii elevilor la sfârșit de an școlar în 108 localități[5].  

            Emanuil Ungurianu a fost preocupat de apariția unor ziare românești în Banat sprijinindu-le financiar pentru a supraviețui. Așa au apărut: ,,Luminătoriul” (1880), ,,Dreptatea”, ,,Duminica” și ,,Banatul”. E de reținut că în cazul ,,Dreptății” a trebuit să ofere o garanție de 5.000 de florini pentru corectitudinea politică a articolelor. Tot el a sprijinit publicarea unor articole culturale și economice despre românii din Imperiu în ziarul francez ,,Lʼ Europé”[6].

            După 1918 Ungurianu a sprijinit la restaurarea Scocietății Istorice și arheologice din Timișoara (1922), s-a preocupat de soarta Muzeului Banatului, a inițiat apariția Societății pentru cultivarea Științelor Naturale (1928) pentru care a donat și o sumă de bani. A fost membru fondator al Casei Naționale din Timișoara care și-a început activitatea în 1921. Datorită intervențiilor sale Ministerul Agriculturii a acordat acestor instituții spre folosință pe o perioadă de 3 ani, câte 2 jugăre de pământ pentru a-și aduna capital. Până în 1927 au fost organizate astfel de așezăminte în 96 de sate românești din județul Timiș-Torontal[7].

            O atenție deosebită în viziunea socială a lui Emanuil Ungurianu a avut-o Școala cunoscându-i îndeaproape rolul educator: ,,«Al cui este pământul a aceluia este țara» enunța el cu autoritatea unui apostol cuvântător peste multe generații, iar cum «sărăcia și prosia locuiesc împreună», numai școala cu învățătura ei –adăuga dânsul cu mult îndemn– poate păstra Românului averea moștenită”[8].

            Situația Școlii românești din Banat în timpul dualismului austro-ungar a fost deosebit de grea. În întreaga provincie nu exista nici un gimnaziu ori liceu românesc. Ba mai mult parte din școlile confesionale au fost transformate în școli comunale sau de stat cu limba de predare maghiară. În cele rămase a existat presiunea exercitată de cele două legi inițiate de ministrul Învățământului, contele Albert Apponyi în 1907.

            În suburbia Fabric a funcționat pe lângă parohie, Alumneul, un institut de ajutorare al tinerilor care a fost condus timp de 12 ani (1872-1884) de Emanuil Ungurianu. Statistica acestui institut demonstrează faptul că președintele lui era bun chivernisitor. În timpul conducerii sale fondurile au crescut de la 200 de florini în 1875 la 22.000 florini în 1884. A donat personal pentru aceste fonduri 500 de florini.

            O mare realizare a reprezentat-o sprijinul acordat învățătorilor pentru formarea lor profesională. A inițiat ,,Statutele Reuniunii învățătorilor de la școlile poporale gr. ort. române confesionale din protopopiatele Timișoara, Belinț, Comloșu Mare și Lipova” care în 1901 au fost aprobate de Ministerul Învățământului. De acum dascălii români au primit dreptul de a se perfecționa în specialitate și de a-și ameliora astfel starea materială[9].

            Ca răspuns al legilor inițiate de Apponyi, Ungurianu într-o conferință a propus și apoi s-a și apropat susținerea materială a școlii de către Biserică prin introducerea dării de cult cu următoarele clase:

a). clasa I. cu contribuire anuală de 40 coroane;

b). clasa a II-a … 28 coroane;

c). clasa a III-a …. 20 coroane;

d). clasa a IV-a …. 12 coroane;

e) clasa a V-a… 8 coroane;

f). clasa VI…. 4 coroane;

g). clasa a VII-a… 2 coroane[10].

În 1908 a contribuit la crearea de către Episcopia Aradului a unui fond de ajutorare al școlilor confesionale și a depus pentru acesta suma de 10.000 coroane.

După Marea Unire a sprijinit Școala Reală din Timișoara căreia i-a dăruit 280 de opuri în 342 de volume, Școala de Băieți cu 71 volume. A propus înființarea învățământului superior prin Institutul Politehnic, Academia Comercială și Universitate[11].

Cea de-a treia contritribuție notabilă a fost sprijinul acordat Bisericii Ortodoxe Române din Banat. După o luptă de 15 ani, Sfântul Andrei Șaguna a reușit reînființarea Mitropoliei Ardealului cu două eparhii sufragane: Aradul și Caransebeșul. Parohiile bănățene au intrat în componența celor două episcopii. Ideea reînființării Episcopiei Timișorei l-a însoțit permanent pe marele filantrop. În 1875 a fost notarul unei mari reuniuni a românilor din comitatele Timiș și Torontal. Tot el a redactat și moțiunea adresată Mitropoliei de la Sibiu pentru reînființarea eparhiei timișene.

            L-a convins pe episcopul Ioan Ignatie Papp al Aradului care a dat o circulară în vederea strângerii de fonduri pentru reînființrea episcopiei. Episcopia aradului și-a dat acordul în 1898 pentru apariția episcopiei și cedarea a patru protopopiate (Timișoara, Belinț, Comloșu Mare și Lipova) către aceasta[12].

            A creat și a susținut constituirea ,,Reuniunii pentru crearea unui fond pe seama înființândei episcopii greco-ortodoxe din Timișoara”. Fondul a fost destinat construirii catedralei precum și a instituțiilor eparhiale și a fost alimentat de ctitorul lui cu suma de 10.000 coroane.

            A participat în Comitetul de inițiativă la apariția a două parohii timișorene: Cetate și Iosefin, fiind ,,president” al ambelor Consilii Parohiale[13]. După cinci ani (1920-1925) de corespondență între Emanuil Ungurianu și Primăria Timișoarei s-a obținut din partea Primăriei o suprafață de 5 jugăre pătrați în centrul orașului (Cetate) destinată construirii catedralei și a edificilor administrative, precum și un milionde lei plus 250.000 lei dobânzi. Terenul a fost transcris în Cartea Funduară ca proprietate a viitoarei Episcopii[14].

             Prin memoriile adresate Ministerului Cultelor și Artelor de către Emanuil Ungurianu cele două parohii Cetate și Iosefin au primit 2.000 jugăre cadastrale, teren agricol pentru susținere financiară[15].

            Emanuil Ungurianu poate fi considerat cel mai mare filantrop al Banatului, cu inițiative culturale, școlare și bisericești la care a contribuit atât financiar cât și juridic. La plecarea sa din această lume, într-o zi de Buna Vestire a anului 1929, fruntașul bănățean Sever Bocu nota: ,,Cu dispariția lui Emanuil Ungurianu înmormântăm nu numai un om, ci și o epocă. Nimeni n-a putut să-l întreacă în strălucirea ce-i era proprie, în autoritatea sa morală”[16].

---

[1] Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, Ediție îngrijită și note de Ion Roman, vol. II, Editura pentru Literatură, București, 1967, p. 245.

[2] Valeriu Braniște, Amintiri din închisoare, Ediție îngrijită de Alexandru Porțeanu, Editura Minerva, București, 1972, p. 227.

[3] Ioan Bude, Emanuil Ungurianu. Prinos de cinstire și neuitare, Editura Învierea, 2009, p. 11. (Se va prescurta în continuare Emanuil Ungurianu. Prinos de cinstire…).

[4] Vasile Rămneanțu, Emanuil Ungurianu (1845-1929), Editura Mirton, Timișoara, 1996, p. 65; 76-77. (Se va prescurta în continuare Emanuil Ungurianu…).

[5] Vasile Rămneanțu, Emanuil Ungurianu…, p. 14-15.

[6] Vasile Rămneanțu, op. cit., p. 34.

[7] Ibidem, p. 50; 52.

[8] Ludovic Ciobanu, Emanuil Ungurianu. Omul școalei și pedagogul social, Editura Tipografia Românească, Timișoara, 1932, p. 8. (Se va prescurta în continuare Emanuil Ungurianu. Omul școalei…).

[9] Vasile Rămneanțu, Emanuil Ungurianu..., p. 20; Ludovic Ciobanu, Emanuil Ungurianu. Omul școalei…, p. 14.

[10] Ludovic Ciobanu, Emanuil Ungurianu. Omul școalei…, p. 13.

[11] Vasile Rămneanțu, Emanuil Ungurianu…, p. 24.

[12] Vasile Rămneanțu, Emanuil Ungurianu…, p. 38.

[13] Ioan Bude, Emanuil Ungurianu. Prinos de cinstire…, p. 28-29.

[14] Vasile Rămneanțu, Emanuil Ungurianu…, p. 40.

[15] Ioan Bude, Emanuil Ungurianu. Prinos de cinstire…, p. 69.

[16] ,,Analele Banatului”, IV, apr-dec., 1931, p. 64-65.

Gânduri la Buna Vestire

Praznicul Bunei Vestiri a debutat cu Slujba Privegherii (Vecernia unită cu Litia și Utrenia) și continuă cu Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur unită cu Vecernia. Sărbătoarea Bunei Vestiri deschide primăvara, așa cum Nașterea Maicii Domnului face începutul toamnei. Ea este numită în popor Blagoveștenia și are o însemnătate deosebită din punct de vedere al calendarului popular: În această zi sosesc rândunelele și începe cucul a cânta, în grădini se aprindeau focuri. Femeile strângeau apa provenită din neaua netopită pentru a fi folosită în practicile de medicină și cosmetică populară[1].

Din punct de vedere religios, ziua de Buna Vestire are o semnificație aparte pe care o aflăm din troparul praznicului: ,,Astăzi este începutul mânturii noastre și arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu fiul Fecioarei Se face, și Gavriil harul îl binevestește. Pentru aceasta și noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine”[2].

Importanța Bunei Vestiri este deosebită pentru istoria mântuirii noastre. Pe ușile împărătești este ilustrată tocmai icoana Bunei Vestiri, care deschide ușile împărătești ale altarului pentru a ne face părtași vieții și activității Mântuitorului de la ieslea Betleemului (Proscomidiar) și jertfa de pe cruce și mormântul Domnului (Sf. Masă).

În aceste vremuri grele pentru sănătatea trupească a omenirii prin pomelnicele credincioșilor am constituit comunitatea noastră parohială. La Litie ne-am rugat lui Dumnezeu să ,,păzească sfânt lăcașul acesta, țara aceasta și toate orașele și satele: de ciumă, de foamete, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de năvălirea altor neamuri și de războiul cel dintre noi; pentru ca milostiv, blând, lesne iertător să fie nouă bunul și iubitorul de oameni Dumnezeul nostru, și să împrăștie toată mânia care se pornește asupra noastră și să ne izbăvească pe noi de mustrarea Lui cea dreaptă care este asupra noastră și să ne miluească pe noi”[3].

Păcatul, boala și moartea sunt cele trei realități ale lumii în care trăim. Păcatul reprezintă abaterea de la ținta omului și anume Dumnezeu. Prin acest lucru, omul a primit ,,hainele de piele” (Fac. 3, 21). Un teolog grec spune că prin primirea acestor haine omul a luat și mortalitatea biologică, iar viața s-a transformat în supraviețuire. Dumnezeu însă nu lasă această stare generală, omul nu moare, ci doar păcatul. Starea această se transformă în binecuvântare: ,,Se arată astfel marea mirare a înțelepciunii, iubirii și puterii lui Dumnezeu. Diavolul îl ademenește pe om și-l prăbușește în prăpastia stricăciunii, unde îl ține legat împreună cu moartea. Dumnezeu, îngăduind moartea, o întoarce împotriva stricăciunii și împotriva cauzei stricăciunii, cât și păcatului. Limitează în acest fel însuși răul și relativizează căderea. Planul Lui inițial  privitor la viața veșnică și fericită în El a omului, rămâne intact. Explicând acest mister al infinitei milostiviri divine, Sfinții Părinți învață că Dumnezeu a suportat și îngăduit moartea ,,ca răul să nu devină nemuritor” (Sfântul Grigorie Teologul). Și privind de la această înălțime moartea, o ridiculizează: ,,Să stăm, deci, cu vitejie, râzând de moarte”[4].

Buna Vestire este în acest context o Evanghelie, adică o Veste Bună. La şase luni de la zămislirea Elisabetei, arhanghelul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu în cetatea Nazaretului în casa lui Iosif şi el a vestit Fecioarei Maria această vestire slăvită şi minunată, de nerostit, de necugetat, cap şi temelie a tuturor celor bune.

Care au fost cuvintele arhanghelului şi cât de pline au fost ele de taină? Bucură-te cea plină de har! (Luca 1, 28). A spus ,,bucură-te” spre a nimici întristarea dintâi şi ursita vrăjmăşiei şi din pricina harului celui nou făcut acum cunoscut oamenilor, iar ,,plină de har” din pricina bogăţiei podoabelor Fecioarei şi a harurilor care au venit peste ea.

Şi arhanghelul a vestit cele două lucruri. După ce a adăugat: Domnul este cu tine! (Luca 1, 28). Aceasta este deci bogăţia desăvârşită a Împăratului. Aceasta este împlinirea făgăduinţei: Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvânt mai înalt decât cuvântul a intrat în pântecele Fecioarei Maria. S-a unit cu firea omenească nu printr-o sămânţă, ci prin puterea Celui Preaînalt şi prin venirea Duhului Sfânt.

Vedeţi însă înţelepciunea Preasfintei Fecioare, şi înalta treaptă a iubirii sale de feciorie. Ea a primit cuvântul arhanghelului, dar a fost uimită de cuvintele sale. De aceea, răspunde şi spune: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? (Luca 1, 34). Iar aceasta nu se poate, fiindcă am fost închinată fără de prihană lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, fără bărbat zămislirea nu este cu putinţă. Căci aşa de mare a fost frica şi grija sa de a nu fi lipsită de fecioria ce domnea în inima sa, şi de a rămâne în feciorie până la sfârşit, cum ni s-a împărtăşit de cuvintele de-Dumnezeu-purtătorilor noştri părinţi.

Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău! (Luca 1, 42). Căci roadele celorlalte femei au fost sub blestemul ivit din păcatul întâiului Adam şi al Evei, şi au venit pe lume prin căsătoria trupească şi stricăciunea păcatului, dar numai acest rod, rodul pântecelui tău, e binecuvântat, căci a crescut nu din sămânţă de bărbat, nici din stricăciunea păcatului, ci fără sămânţă şi fără stricăciune a îmbrăcat din tine trup şi n-a săvârşit niciun păcat, şi n-a fost viclenie în gura sa[5].

Sfântul Nicolae Cabasila tâlcuind semnificația Praznicului ne învață că întreită este bucuria ascestei zile: ,,… pentru Creator, pentru creatură şi pentru Mama Creatorului. Dumnezeu Creatorul Se bucură pentru că poate săvârşi în sfârşit minunatul schimb prin care primeşte, golindu-Se, sărăcia noastră, ca să ne îmbogăţească, umplându-ne de dumnezeirea Lui. P. 252. Creatura se bucură văzându-L pe Stăpânul în mijlocul robilor, nu însă dezbrăcat de stăpânirea sa dumnezeiască, ci asumându-L pe rob, nu căzând din înălţime, ci ridicându-l sus pe cel umil. P. 252. Iar Mama Creatorului, cauta tuturor acestor minuni, se bucură nu numai pentru că acestea s-au făcut prin ea, ci şi pentru că Dumnezeu a lucrat această ridicare a omului nu numai din (ek) ea, ci prin (dia) intermediul ei. Dumnezeu nu a luat pur şi simplu trup din ea, ci ea însăşi oferindu-I din carnea şi sângele ei acest trup viu ca El să-l replăsmuiască. Mai mult, ea este cea care L-a atras pe pământ pe acest Meşter divin; prin viaţa ei nepătată, prin sufletul ei mai curat ca lumina, prin trupul ei duhovnicesc mai sfânt decât heruvimii, prin avântul erosului divin al minţii ei, Fecioara a făcut atât de frumoasă natura omenilor, încât a reuşit să atragă spre ea ochiul lui Dumnezeu scârbit de ticăloşiile oamenilor; şi aşa Acesta S-a făcut om din pricina ei”[6].

Așadar, Praznicul Bunei Vestiri ne aduce bucuria că nădejdea celor de demult nu a rămas fără de rod, blestemul se preface în binecuvântare, iar plăcerea și durerea sunt depășite prin schimbarea țintei omului înăbușit de cele pământești în favoarea reîntoarcerii la scopul creației sale: comuniunea cu Dumnezeu.

Chiar dacă trăim vremuri grele, aflați sub presiunea panicii, în lupta pentru supraviețuire biologică să ne încredințăm în Vestea cea Bună a Praznicului de astăzi. Promisiunea proorocilor rodește acum prin glasul Arhanghelului Gavriil: ,,În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. Şi, intrând la ea, i-a spus: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!”. Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. Însă îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu.  Vei primi în sân şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Iisus.  Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”. Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” Răspunzând, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe, şi aceasta este luna a şasea pentru ea care era numită sterilă, pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil. Atunci, Maria a spus: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău”. Şi îngerul a plecat de la ea. (Luca 1, 26-38).

---

[1] Ion Ghinoiu, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2017, p. 108-109.

[2] Antologhion, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1984, p. 365.

[3] Antologhion, p. 165-166.

[4] Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, trad.  Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 98; 102.

[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viaţa Maicii Domnului, traducere şi postfaţă: diac. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1998, p. 19-26.

[6] Ioan I. Ică, Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului al XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, studii şi texte, Editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 253.

Sfânta Drosida, fiica împăratului Traian

Se spune* că în timpul domniei lui Traian (98-117), la Antiohia, unde s-a aflat și împăratul o vreme (115-116), trăiau cinci fecioare care duceau o viață plăcută lui Dumnezeu și care, în ciuda primejdiei la care se expuneau, îngrijeau de trupurile celor care erau martirizați pentru Hristos. Fiica împăratului Traian, Drosida, care a devenit creștină, se întâlnea pe ascuns cu aceste cinci fecioare și se alătura lor în tot ceea ce făceau. Un consilier al împăratului numit Adrian, logodnicul Drosidei, aflând că cineva fura noaptea trupurile martirilor, și-a informat superiorul care a rânduit soldați spre a aresta hoții. Surpriza a fost mare când s-a constatat că făptașii nu erau altcineva decât cele cinci fecioare împreună cu Drosida. Aceasta a fost reținută într-o încăpere a palatului și obligată să se lepede de Hristos, ceea ce ea a refuzat. Cele cinci fecioare însă au fost aruncate într-un cuptor unde se topea arama pentru căptușirea fundului băii publice, a cărei inaugurare urma să se facă. La festivitatea ce s-a organizat a venit multă lume, dar toți cei care s-au adunat au pierit unul câte unul. Aflând Traian cele întâmplate și înțelegând că la originea acestei tragedii s-au aflat fecioarele sacrificate, a poruncit ca pe locul băii să se așeze cinci idoli.

În noaptea care a urmat se spunse că împăratul a văzut în vis un păstor cu înfățișare înfricoșătoare și mai multe ori care pășteau pe o pășune cerească. Acel păstor i-a vestit că Drosida va veni în curând să se alăture turmei. Trezindu-se, inima lui Traian s-a învâtoșat ca cea a lui Faraon odinioară și a poruncit să se aprindă două focuri la marginea orașului. Totodată a emis un decret prin care invita pe toți creștinii să se arunce în flăcări de bună voie dacă voiesc să scape de chinurile la care urmau să fie supuși înainte de a fi executați. Aflând Drosida că mulți creștini s-au hotărât să se arunce în flăcări pentru a se împreuna cu Hristos, s-a rugat lui Dumnezeu să-i îngăduie a se alătura creștinilor și să intre astfel în împărăția cerurilor. Profitând de somnul paznicilor, ea a fugit, dar și-a dat seama că nu a fost botezată. Atunci și-a răspândit pe trup un mir bine mirositor după care s-a aruncat într-un lac zicând: ,,Roaba lui Dumnezeu Drosida se botează în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”. Rămase apoi șapte zile fără să mănânce și rugându-se, iar în ziua a opta și-a dat sufletul lui Dumnezeu pentru a se alătura sfinților (Hiéromoine Macaire de Simonos-Pétras, Le synaxaire. Vie des Saints de lʼEglise Orthodoxe, vol. 3, Tessalonique, 1990, p. 428-429).

Altă versiune a vieții Drosidei, pornind de la ideea că botezul nu și-l poate administra nimeni singur, relatează că episcopul Evarist a botezat-o, după care a și împărtășit-o cu Trupul și Sângele Domnului (Septimiu Popa, Flori din grădina raiului. Femei sfinte în Biserica lui Hristos, Sibiu, 1933, p. 57-58).

---

* Mitropolit Nicolae Corneanu, Actualitatea literaturii vechi creștine, Editura Învierea, Timișoara, 2007, p. 46-48.

Noi reglementări privind serviciile religioase publice

    O nouă ,,Ordonanță militară”, nr. 2 din 21.03.2020 privind măsuri de răspândire a COVID-19 se va aplica din 21. 03. 2020, ora 22,00 a României.

     Potrivit aceste noi ordonanțe la articolul 2, aliniatele 2 și 3 se referă la serviciile religioase publice:

    Aln. (2) Se pot oficia slujbe în lăcașurile de cult de către slujitorii bisericești / religioși, fără accesul publicului, slujbele putând fi transmise în mass-media sau online.

   Aln. (3) Se pot oficia acte liturgice / religioase cu caracter privat (botez, cununie, înmormântare) la care pot participa maxim 8 persoane, cât și împărtășirea credincioșilor bolnavi la domiciliul acestora.

      Pe tot parcursul acestei noi săptămâni care a debutat cu Duminica a III-a din Post (a Sfintei Crucii) se vor oficia slujble religioase respectând ordonanța dată de Guvernul României.

       Marți, 24 martie, ora 16, 00 Slujba Privegherii (Vecernia unită cu Litia și Utrenia) urmată de Taina Mărturisirii pentru credincioși;

    Miercuri, 25 martie, ora 9,00 Sfânta Liturghie;        

    Vineri, 27 martie, ora 9,00 Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sființite;

    Sâmbătă, 28 martie, ora 16,00 Vecernia, Utrenia;

    Duminică, 29 martie, ora 8,00 Sfânta Liturghie, urmată de Taina Mărturisirii și Împărtășirii pentru doritori.

      Rugăciunea comună este cu fiecare prilej o bucurie a comuniunii și a slujirii Sfintei Treimi. Clerul și credincioșii formează doar împreună ,,Poporul lui Dumnezeu”. Așadar, conclucrarea clerului și a credincioșilor în actul liturgic este una de slujire și nu de participare sau asistență. ,,E vorba de jertfa euharistică pe care preotul se pregătește să o aducă pe sfântul prestol. La care poporul, în replică, răspune: Dar de pace, jertfă de laudă. Cu alte cuvinte, ambele părți sunt gata să aducă jertfă, dar fiecare cu ceea ce îi este propriu: în virtutea puterii sfințitoare, preotul o aduce pe cea euharistică; în virtutea preoției universale, credincioșii o aduc pe cea de pace și de laudă (†Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007, p. 34).

    În fiecare Sfântă Liturghie oficiată în bisericile din Birda și Sângeorge toți credincioșii vor fi de față la reamintirea vieții și învățăturii Mântuitorului de la ieslea Betleemului și până la Crucea Golgotei prin pomenirile făcute. Așadar, vom fi alături de Mântuitorul, Maica Domnului, cele nouă cete îngerești, arhiereul eparhiei, conducătorii țării și ctitorii bisericii pe același disc și apoi în același potir.

   În această perioadă se vor trimite online credincioșilor: predici, vieți de sfinți, alte materiale religioase pregătite.

  Cei care doresc primirea Sfintelor Taine acasă pot apela fie telefonic, fie prin intermediul internetului.

    Să ne păstrăm credința creștinilor primelor veacuri care senini au primit nu doar bolile vremii, ci chiar jertfa vieții: ,,Tu mă ameninți cu un foc care arde un ceas și după puțin se stinge, pentru că nu cunoști focul judecății viitoare și al pedepsei veșnice, păstrat pentru cei nelegiuiți. Dar, de ce întârzii? Fă ceea ce voiești” (Actele martirice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p. 36).

           

Rugăciunea comună la Birda și Sângeorge

   Potrivit situației de urgență decretate au fost suspendate și activitățile religioase din biserici. În acest sens potrivit îndrumărilor Patriarhiei, slujbele bisericești vor fi oficiate în aer liber, lângă biserică cu participarea a 100 de credincioși.

     Miercuri, 25 martie, fiind praznic împărătesc, Buna Vestire, va fi oficiată în Ajun, Slujba Privegherii (Vecernia unită cu Litia și Utrenia), iar în ziua praznicului, Sfânta Liturghie.

     Sunt vremuri grele însă să nu lăsăm ca panica să întreacă gravitatea epidemiei. Să rămânem încredințați că împreună cu noi este Dumnezeu așa cum ne învață Scriptura: ,,Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme?” (Ps. 26, 1).

Remember Irina Petrescu

       

            Pe 19 martie în urmă cu șapte ani a trecut în lumea fără de dor marea actriță Irina Petrescu într-o discreție absolută așa cum a și trăit în lumea aceasta.

            Irina Petrescu s-a născut în 19 iulie 1941 la București și a trecut tot aici în veșnicie. A întruchipat numele primit la Botez, pacea atât de necesară creației artistice. Absolventă a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, promoția 1963 la clasa profesorului  Ion Șahighian și David Ersig, asistent. În teatru a debutat pe scena Teatrului Bulandra în piesa Leonce și Lena, în regia lui Liviu Ciulei în 1970. Tot aici a avut cele mai multe apariții dramatice, dar și la Teatrul Metropolis în postura de colaborator.

            Din păcate în covârșitoarea majoritate piesele de teatru în care a evoluat Irina Petrescu nu au fost filmate și din pricina aceasta spectatorii au fost singurii martori care pot da mărturie despre arta interpretării actriței.

            Într-un timp al mărturisirilor, actrița ajunsă pe culmea profesiei spune: ,,  Bineînteles ca tot pe ea as alege-o, chiar și în condițiile de astazi. E o profesie fabuloasă. Să poți să fii într-o seară regină și în alta servitoare, să schimbi mereu decorul și universul sufletesc, o dată cu personajele, mi se pare aventura cea mai fascinantă, care te ține mereu proaspăt, atent, tânar”[1].

            Pelicula dă mărturie despre această prospețime și tinerețe a Irinei Petrescu pe parcursul a 5 veacuri (1960-2010). Filmografia este compusă din filme artistice, de televiziune (seriale) pe diverse subiecte, documentare.

            Filmul a fost supus vremii. Puterea politică a naționalizat principalele mijloace de producție, între care companiile de film, cinematografele, laboratoarele de prelucrare a peliculei[2]. Urmarea a fost politizarea filmului devenit de propandă în care personajul devine unul colectiv: munca colectivă pentru edificarea unor proiecte naționale, idealizarea muncii în comun din agricultură și industrie. Dezvelit de latura estetică, filmul în primii ani de după naționalizare a devenit o armă, iar personajele luptau pentru formarea ,,omului de tip nou”, pentru impunerea dezideratului leninist al dictaturii proletariatului și împotriva dușmanilor de clasă[3] (chiaburi), sabotori și spioni din interior și exterior transformându-se astfel mesajul artistic într-un propagandistic.

            În astfel de condiții a debutat Irina Petrescu în film cu realizări notabile. Cristian Tudor Popescu vorbește într-un interviu de ,,frumusețea inteligenței” actriței la care desigur putem adăuga alte epitete: luminozitatea acțiunii, delicatețe, frumusețe interioară și fizică, determinare, efort ș. a..

          Filmul de debut a fost ,,Valurile Dunării” (1960) socotit a fi Casablanca din filmul românesc, iar Irina Petrescu comparabilă cu Ilsa (Ingrid Bergman) din pelicula americană. În personajul Anei, Irina Petrescu a inaugurat o carieră actoricească de excepție, un simbol al iubirii, purității și al credinței fără nicio stângăcie a debutului[4].

            Tot propagandei a fost supus și cel de-al treilea film, Poveste sentimentală (1961) care are ca temă tocmai părăsirea orașului pentru satul nedezvoltat în care tânărul să își exercite profesia. Acțiunea a fost plasată într-un sat de pescari din Delta Dunării.

            Filmul Străinul (1964) și-a plasat acțiunea la sfârșitul războiului într-un oraș ardelean de pe Mureș. Irina Petrescu la 22 de ani dă viață Soniei, elevă la liceul din oraș care se află pe punctul de a alege între Andrei, fiul unui lucrător din gară și fiul unui industriaș din Arad. Sonia, fiica unui industriaș din Cluj alege tihna averii strânse de cele două familii în detrimentul iubirii. Cristian Tudor Popescu socotește filmul drept ,,erotism de propagandă”.

            Duminică la ora 6 (1966) a introdus spectatorul în povestea de dragoste a doi tineri ilegaliști. Anca (Irina Petrescu) a fost prinsă de Siguranță, dar în mod miraculos i s-a dat drumul[5]. Actorii, Irina Petrescu și Dan Nuțu alături de regizorul Lucian Pintilie au cunoscut prin acest film ,,momente de grație” interpretativă și regizorală.

            În debutul anilor ʼ70, Irina Petrescu întruchipează o elevă la școala de balet, apoi coregrafă în rolul Evei din pelicula Facerea lumii (1971). Filmul prin interpretarea eroinei feminine oferă scene de un ,,albastru infinit” cum a apreciat Călin Căliman.

            După Consfătuirea de la Mangalia din 1983 în care întâiul ,,cineast” al țării milita pentru oglindirea realităților vieții, nu doar prezentarea unor abstacțiuni, Irina Petrescu reușește un rol de compoziție în filmul O lumină la etajul zece (1984). În jurul eroinei ca elemente de contrast stau acțiunea și celelalte personaje[6].

            Au fost și câteva filme care au evitat angajarea politică, revoluționară: filmele lui Gopo, Pași spre lună (1963) și De-aș fi... Harap-Alb (1965), povești de dragoste inedite sau neîmpărtășite: Șeful sectorului suflete (1967) și Răutăciosul adolescent (1969) unde Irina Petrescu conferă intrigii un plus de atractivitate[7].

            Pentru multe din aceste roluri, Irina Petrescu a obținut diferite premii: Premiul pentru interpretare feminină (Mamaia – 1964; Mamaia – 1966; Mar del Plata – 1966;  Moscova – 1969; București – 1971, 1984 și 1992 pentru Hotel de lux), o Diplomă de Onoare pentru filmul Dincolo de pod (1976). Ca încununare a întregii cariere de peste 50 de ani a fost recompensată cu Premiul pentru întreaga carieră conferit de Festivalul Internațional de Film Transilvania de la Cluj-Napoca (2007).

            Personajele interpretate provin din diverse clase sociale, chiar dincolo de Pământ, în întruchiparea zeiței grecești Artemis în filmul Pași spre lună. Rând pe rând, Irina Petrescu a fost elevă (Străinul), studentă, elevă, coregrafă (Duminică la ora 6, 1966; Facerea lumii, 1971), violonistă la Filarmonică (Stejar extremă urgență, 1974), asistentă medicală (Răutăciosul adolescent, 1969), laborantă (Șapte zile, 1973), electrician (Imposibila iubire, 1984), ingineră (O lumină la etajul zece, 1984), medic (Poveste sentimentală, 1961), director de azil (Cântec în zori, 1988). În alte câteva ecranizări Irina Petrescu este femeie în diferite ipostaze de la iubită până la mamă. În filmul Castelul din Carpați (1981) a interpretat rolul unei contese, iar în Dincolo de pod (1976) pe cel al unei monahii.

            Cu toată opoziția politică și ideologică Irina Petrescu în regia unor mari regizori, Liviu Ciulei, Andrei Blaier, Ion Popescu Gopo, Iulian Mihu, Lucian Pintilie, Dan Pița sau Malvina Urșianu a realizat roluri care de multe ori au salvat însăși filmul de la fiasco. Lumina, frumusețea, sensibilitatea, delicatețea, panoplia lăuntrică a altor virtuți a adus prin actrița Irina Petrescu valoare filmului românesc.

            În Trilogia culturii, Lucian Blaga ne dezvăluie crezul său artistic: ,,Melancolia nici prea grea, nici prea ușoară... dorul unui suflet care vrea să treacă dealul ca un obstacol al sorții, și care totdeauna va mai avea de trecut încă un deal și încă un deal”. Este ceea ce a încercat și a reușit în întreaga activitate actrița Irina Petrescu. Într-o imagine de final, care constituie părăsirea satului din deltă, Irina Petrescu poate fi văzută în filmul Poveste sentimentală ca trecând dealul într-adevăr cu suprema jertfă.

---

[1] http://arhiva.formula-as.ro/2000/396/lumea-romaneasca-24/o-regina-in-iarna-irina-petrescu-1150, accesat în 14. 02. 2020.

[2] Cristian Tudor Popescu, Filmul surd în România mută. Politică și propagandă de ficțiune (1912-1989), Editura Polirom, Iași, 2011, p. 58 (Se va prescurta în continuare Filmul surd în România mută…).

[3] Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2017), Editura Contemporanul, București, 2017, p. 174 (Se va prescurta în continuare Istoria filmului).

[4] Călin Căliman, Istoria filmului..., p. 218.

[5] Cristian Tudor Popescu, Filmul surd în România mută…, p. 159.

[6] Călin Căliman, Istoria filmului…, p. 425.

[7] Călin Căliman, op. cit., p. 263.