Irina Petrescu s-a născut în
19 iulie 1941 la București și a trecut tot aici în veșnicie. A întruchipat
numele primit la Botez, pacea atât de necesară creației artistice. Absolventă a
Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică, promoția 1963 la clasa profesorului
Ion
Șahighian și David Ersig, asistent. În teatru a debutat pe scena Teatrului
Bulandra în piesa Leonce și Lena, în
regia lui Liviu Ciulei în 1970. Tot aici a avut cele mai multe apariții
dramatice, dar și la Teatrul Metropolis în postura de colaborator.
Din
păcate în covârșitoarea majoritate piesele de teatru în care a evoluat Irina
Petrescu nu au fost filmate și din pricina aceasta spectatorii au fost singurii
martori care pot da mărturie despre arta interpretării actriței.
Într-un
timp al mărturisirilor, actrița ajunsă pe culmea profesiei spune: ,, Bineînteles
ca tot pe ea as alege-o, chiar și în condițiile de astazi. E o profesie
fabuloasă. Să poți să fii într-o seară regină și în alta servitoare, să schimbi
mereu decorul și universul sufletesc, o dată cu personajele, mi se pare
aventura cea mai fascinantă, care te ține mereu proaspăt, atent, tânar”[1].
Pelicula
dă mărturie despre această prospețime și tinerețe a Irinei Petrescu pe
parcursul a 5 veacuri (1960-2010). Filmografia este compusă din filme
artistice, de televiziune (seriale) pe diverse subiecte, documentare.
Filmul
a fost supus vremii. Puterea politică a naționalizat principalele mijloace de
producție, între care companiile de film, cinematografele, laboratoarele de
prelucrare a peliculei[2].
Urmarea a fost politizarea filmului devenit de propandă în care personajul
devine unul colectiv: munca colectivă pentru edificarea unor proiecte
naționale, idealizarea muncii în comun din agricultură și industrie. Dezvelit
de latura estetică, filmul în primii ani de după naționalizare a devenit o armă,
iar personajele luptau pentru formarea ,,omului de tip nou”, pentru impunerea
dezideratului leninist al dictaturii proletariatului și împotriva dușmanilor de
clasă[3]
(chiaburi), sabotori și spioni din interior și exterior transformându-se astfel
mesajul artistic într-un propagandistic.
În
astfel de condiții a debutat Irina Petrescu în film cu realizări notabile.
Cristian Tudor Popescu vorbește într-un interviu de ,,frumusețea inteligenței”
actriței la care desigur putem adăuga alte epitete: luminozitatea acțiunii, delicatețe,
frumusețe interioară și fizică, determinare, efort ș. a..
Filmul de debut a fost ,,Valurile Dunării”
(1960) socotit a fi Casablanca din filmul românesc, iar Irina Petrescu
comparabilă cu Ilsa (Ingrid Bergman) din pelicula americană. În personajul Anei, Irina Petrescu a
inaugurat o carieră actoricească de excepție, un simbol al iubirii, purității
și al credinței fără nicio stângăcie a debutului[4].
Tot
propagandei a fost supus și cel de-al treilea film, Poveste sentimentală (1961) care are ca temă tocmai părăsirea
orașului pentru satul nedezvoltat în care tânărul să își exercite profesia.
Acțiunea a fost plasată într-un sat de pescari din Delta Dunării.
Filmul Străinul
(1964) și-a plasat acțiunea la sfârșitul războiului într-un oraș ardelean
de pe Mureș. Irina Petrescu la 22 de ani
dă viață Soniei, elevă la liceul din oraș care se află pe punctul de a alege
între Andrei, fiul unui lucrător din gară și fiul unui industriaș din Arad.
Sonia, fiica unui industriaș din Cluj alege tihna averii strânse de cele două
familii în detrimentul iubirii. Cristian Tudor Popescu socotește filmul
drept ,,erotism de propagandă”.
Duminică
la ora 6 (1966) a introdus spectatorul în povestea de dragoste a doi
tineri ilegaliști. Anca (Irina Petrescu) a fost prinsă de Siguranță, dar în mod
miraculos i s-a dat drumul[5]. Actorii, Irina Petrescu și Dan Nuțu alături
de regizorul Lucian Pintilie au cunoscut prin acest film ,,momente de grație”
interpretativă și regizorală.
În debutul anilor ʼ70, Irina Petrescu
întruchipează o elevă la școala de balet, apoi coregrafă în rolul Evei din
pelicula Facerea lumii (1971). Filmul prin interpretarea eroinei feminine
oferă scene de un ,,albastru infinit” cum a apreciat Călin Căliman.
După
Consfătuirea de la Mangalia din 1983 în care întâiul ,,cineast” al țării milita
pentru oglindirea realităților vieții, nu doar prezentarea unor abstacțiuni, Irina Petrescu reușește un rol de
compoziție în filmul O lumină la etajul
zece (1984). În jurul eroinei ca elemente de contrast stau acțiunea și
celelalte personaje[6].
Au
fost și câteva filme care au evitat angajarea politică, revoluționară: filmele
lui Gopo, Pași spre lună (1963) și De-aș fi... Harap-Alb (1965), povești de
dragoste inedite sau neîmpărtășite: Șeful
sectorului suflete (1967) și Răutăciosul
adolescent (1969) unde Irina Petrescu conferă intrigii un plus de
atractivitate[7].
Pentru
multe din aceste roluri, Irina Petrescu a obținut diferite premii: Premiul
pentru interpretare feminină (Mamaia – 1964; Mamaia – 1966; Mar del Plata –
1966; Moscova – 1969; București – 1971,
1984 și 1992 pentru Hotel de lux), o
Diplomă de Onoare pentru filmul Dincolo
de pod (1976). Ca încununare a întregii cariere de peste 50 de ani a fost
recompensată cu Premiul pentru întreaga carieră conferit de Festivalul
Internațional de Film Transilvania de la Cluj-Napoca (2007).
Personajele
interpretate provin din diverse clase sociale, chiar dincolo de Pământ, în
întruchiparea zeiței grecești Artemis în filmul Pași spre lună. Rând pe rând, Irina Petrescu a fost elevă (Străinul), studentă, elevă, coregrafă (Duminică la ora 6, 1966; Facerea lumii, 1971), violonistă la
Filarmonică (Stejar extremă urgență,
1974), asistentă medicală (Răutăciosul
adolescent, 1969), laborantă (Șapte
zile, 1973), electrician (Imposibila
iubire, 1984), ingineră (O lumină la
etajul zece, 1984), medic (Poveste
sentimentală, 1961), director de azil (Cântec
în zori, 1988). În alte câteva ecranizări Irina Petrescu este femeie în
diferite ipostaze de la iubită până la mamă. În filmul Castelul din Carpați (1981) a interpretat rolul unei contese, iar
în Dincolo de pod (1976) pe cel al
unei monahii.
Cu
toată opoziția politică și ideologică Irina Petrescu în regia unor mari
regizori, Liviu Ciulei, Andrei Blaier, Ion Popescu Gopo, Iulian Mihu, Lucian
Pintilie, Dan Pița sau Malvina Urșianu a realizat roluri care de multe ori au
salvat însăși filmul de la fiasco. Lumina, frumusețea, sensibilitatea,
delicatețea, panoplia lăuntrică a altor virtuți a adus prin actrița Irina Petrescu
valoare filmului românesc.
În
Trilogia culturii, Lucian Blaga ne
dezvăluie crezul său artistic: ,,Melancolia nici prea grea, nici prea ușoară...
dorul unui suflet care vrea să treacă dealul ca un obstacol al sorții, și care
totdeauna va mai avea de trecut încă un deal și încă un deal”. Este ceea ce a
încercat și a reușit în întreaga activitate actrița Irina Petrescu. Într-o
imagine de final, care constituie părăsirea satului din deltă, Irina Petrescu
poate fi văzută în filmul Poveste
sentimentală ca trecând dealul într-adevăr cu suprema jertfă.
[1] http://arhiva.formula-as.ro/2000/396/lumea-romaneasca-24/o-regina-in-iarna-irina-petrescu-1150,
accesat în 14. 02. 2020.
[2] Cristian Tudor Popescu, Filmul surd în România mută. Politică și
propagandă de ficțiune (1912-1989), Editura Polirom, Iași, 2011, p. 58 (Se
va prescurta în continuare Filmul surd în
România mută…).
[3] Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2017), Editura Contemporanul,
București, 2017, p. 174 (Se va prescurta în continuare Istoria filmului).
[4] Călin
Căliman, Istoria filmului..., p. 218.
[5] Cristian Tudor Popescu, Filmul surd în România mută…, p. 159.
[6] Călin Căliman, Istoria filmului…, p. 425.
[7] Călin Căliman, op. cit., p. 263.
