Se spune* că în timpul domniei lui Traian (98-117), la
Antiohia, unde s-a aflat și împăratul o vreme (115-116), trăiau cinci fecioare care
duceau o viață plăcută lui Dumnezeu și care, în ciuda primejdiei la care se
expuneau, îngrijeau de trupurile celor care erau martirizați pentru Hristos.
Fiica împăratului Traian, Drosida, care a devenit creștină, se întâlnea pe
ascuns cu aceste cinci fecioare și se alătura lor în tot ceea ce făceau. Un
consilier al împăratului numit Adrian, logodnicul Drosidei, aflând că cineva
fura noaptea trupurile martirilor, și-a informat superiorul care a rânduit
soldați spre a aresta hoții. Surpriza a fost mare când s-a constatat că
făptașii nu erau altcineva decât cele cinci fecioare împreună cu Drosida. Aceasta a fost reținută într-o
încăpere a palatului și obligată să se lepede de Hristos, ceea ce ea a refuzat.
Cele cinci fecioare însă au fost aruncate într-un cuptor unde se topea
arama pentru căptușirea fundului băii publice, a cărei inaugurare urma să se
facă. La festivitatea ce s-a organizat a venit multă lume, dar toți cei care
s-au adunat au pierit unul câte unul. Aflând Traian cele întâmplate și
înțelegând că la originea acestei tragedii s-au aflat fecioarele sacrificate, a
poruncit ca pe locul băii să se așeze cinci idoli.
În noaptea care a urmat se spunse că împăratul a văzut în vis un păstor cu
înfățișare înfricoșătoare și mai multe ori care pășteau pe o pășune cerească.
Acel păstor i-a vestit că Drosida va veni în curând să se alăture turmei. Trezindu-se,
inima lui Traian s-a învâtoșat ca cea a lui Faraon odinioară și a poruncit să
se aprindă două focuri la marginea orașului. Totodată a emis un decret prin
care invita pe toți creștinii să se arunce în flăcări de bună voie dacă voiesc
să scape de chinurile la care urmau să fie supuși înainte de a fi executați. Aflând Drosida că mulți creștini s-au
hotărât să se arunce în flăcări pentru a se împreuna cu Hristos, s-a rugat lui
Dumnezeu să-i îngăduie a se alătura creștinilor și să intre astfel în împărăția
cerurilor. Profitând de somnul paznicilor, ea a fugit, dar și-a dat seama
că nu a fost botezată. Atunci și-a răspândit pe trup un mir bine mirositor după
care s-a aruncat într-un lac zicând: ,,Roaba lui Dumnezeu Drosida se botează în
numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”. Rămase apoi șapte zile fără să
mănânce și rugându-se, iar în ziua a opta și-a dat sufletul lui Dumnezeu pentru
a se alătura sfinților (Hiéromoine Macaire de Simonos-Pétras, Le synaxaire. Vie des Saints de lʼEglise
Orthodoxe, vol. 3, Tessalonique, 1990, p. 428-429).
Altă versiune a vieții Drosidei, pornind de la
ideea că botezul nu și-l poate administra nimeni singur, relatează că episcopul
Evarist a botezat-o, după care a și împărtășit-o cu Trupul și Sângele Domnului
(Septimiu Popa, Flori din grădina
raiului. Femei sfinte în Biserica lui Hristos, Sibiu, 1933, p. 57-58).
*
Mitropolit Nicolae Corneanu, Actualitatea literaturii vechi creștine, Editura
Învierea, Timișoara, 2007, p. 46-48.
