Luni, 9 martie în ziua cinstirii Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia a
fost oficiată Liturghia Darurilor mai înainte sfințite în biserica cu hramul
,,Nașterea Maicii Domnului” din parohia Birda. La finalul Sfintei Liturghii a
fost oficiată slujba parastasului pentru victimele regimului comunist, ziua
sărbătoririi Mucenicilor este și Ziua
Deținuților anticomuniști din România. Pentru a evidenția jerfa acestora,
preotul Valentin Bugariu a pregătit un cuvânt de învățătură care scoate în
relief importanța cinstirii mucenicilor pentru credința creștină și suferința
unui întemnițat în timpul regimului comunist.
Suferință și biruință la sărbătoarea Sf. 40 de
Mucenici
În prag de primăvară,
Biserica face pomenirea martiriului celor 40 de Mucenici[1]
lăsați să înghețe într-un lac din Sevastia Armeniei în 9 martie 320 în vremea
împăratului Liciniu (308-324).
Martirii creștini au murit
cu bucurie, senini și răbdători în chinuri și moarte, fără revoltă și orgoliu,
modești, fără să se laude cu sacrificiul vieții lor în fața păgânilor,
rugăndu-se pentru prigonitorii lor, iertându-i, așa cum Domnul Hristos i-a
iertat pe cei ce L-au răstignit (Luca 23, 34), încrezători în dreptatea cauzei
sfinte pentru care mureau[2].
Ziua de prăznuire a celor 40 de Mucenici
este și ziua în care se face pomenirea deținuților politici anticomuniști din
perioada 1944-1989.
În tradiția populară cu acest prilej erau realizați Mucenicii sau
Măcinicii din aluat îndulcit sub forma unei împletituri acoperită de miere de
albine și nucă. Împletitura semnifică suferința acestora, iar mierea de albine
întruchipează dobândirea Împărăției cerurilor de către aceștia și mijlocirea
adusă de ei între Dumnezeu și om. Din actul martiric (sentința tribunalului
de judecată) aflăm că după ce au fost scoși din lacul înghețat, Sfinții Mucenici au fost puși într-un
,,cuptor de foc”, iar moaștele rămase au fost duse în localitatea Sarim sau
Sarin, de lângă orașul Zela. În amintirea acestei arderi, țăranii românii aprindeau
pe 9 martie focurile în zorii zilei prin curți și grădini. Când focul se
întețea, tinerii săreau peste flăcări în așa fel ca fumul să pătrundă cât mai
bine printre haine[3].
În această zi sunt pomeniți și martirii din temnițele comuniste.
Amintirea celor adormiți face parte din spiritualitatea poporului român ca o
formă concretă care alină durerea despărțirii. Obiceiul iertării celui mort
dovedește atât credința în continuarea
vieții după morte, cât și credința într-o judecată finală. Rugându-se cei din
fiecare generație pentru cei din generația anterioară, întăresc lanțul unității
istorice între ele. Parastasul prin grâul fiert - și îndulcit – este oferit ca
semn al comuniunii cu cei adormiți în Domnul[4].
Unul din cei întemnițați în timpul regimului comunist a fost părintele
profesor Dumitru Stăniloae. Născut în 17 noiembrie 1900 în Vlădeni din
fostul județ Făgăraș (azi Brașov). Cu sprijinul Mitropolitului Nicolae Bălan a
urmat studii teologice la Cernăuți finalizate cu teza de licență cu tema
,,Botezul copiilor” în îndrumarea profesorului bănățean Vasile Loichița, apoi
de specializare în teologie la Atena (1927), München (1928) și Berlin (1929)
pentru Istoria bisericească, Bizantinologia și Dogmatică.
Din 1929 a fost numit
prodesor suplinitor, titular provizoriu (1932) și titular definitiv (1935) la
Academia teologică ,,Andreiană” din Sibiu, unde timp de zece ani (1936-1946) a
fost și rector al instituției. A condus și redacția ziarului bisericesc
,,Telegraful român” între 1934 și 1945.
Prin ,,chemare” părintele
Dumitru Stăniloae a fost transferat în 1947 la Facultatea de Teologie din
București. După transformarea facultății în Institut teologic în 1948 a predat
Teologia Dogmatică și Simbolică la cursurile ,,de magisteriu” (azi doctorat).
Prin părintele Benedict
Ghiuș, asistentul său, părintele Stăniloae a cunoscut activitatea grupului
,,Rugul Aprins” condus de Sandu Tudor. A participat la ședințele de la
Mănăstirea Antim, sau după desființarea grupului la domiciliile lui Alexandru
Mironescu, Constantin Joja și Mănăstirea Plumbuita. Între membrii Rugului
Aprins s-au numărat Adrian Făgețeanu, Roman Braga, Ioan Stoianovici, Antonie
Plămădeală și Arsenie Papacioc.
Grupul Rugului Aprins
format din intelectuali a avut un mesaj spiritual, deci antimaterialist și
nicidecum legionar. O temă a Colocviilor Rugului a fost retragerea în mănăstiri
unde să se înceapă o traducere intensă a Bibliei și a Sfinților Părinți. În
mare parte acest obiectiv a fost îndeplinit de Sandu Tudor care a fost numit
stareț la Rarău.
Părintele Prof. Dumitru
Stăniloae nu a fost arestat împreună cu ceilalți membrii ai Grupului în iunie
1958, ci în 4 septembrie, fiind condamnat la cinci ani de muncă silnică și 5 de
degradare civică pentru infracțiunea de ,,uneltire contra ordinii sociale,
subliinindu-se în actul de acuzare că a dus o intensă activitate legionară prin
contribuțiile la revista «Gândirea» și participarea la întâlnirile «Rugului
Aprins»”[5].
Arestarea părintelui
Stăniloae a fost făcută în zorii zilei de 5 septembrie 1958, după o percheziție
la domiciliu care a durat între orele 1 și 4, când i-au fost confiscate mai
multe manuscrise.
Ca și în cazul altor
arestați, a fost dus inițial în închisoarea din strada Uranus din București,
unde a fost anchetat timp de o lună, după care a urmat o altă lună într-o
închisoare din strada Plevnei. Era obligat să dea declarații, aproape în
fiecare zi, intimidat și amenințat cu moartea, dacă nu recunoaște că a dus o
politică ,,reacționară” prin criticarea regimului comunist. A urmat procesul în
ziua de 4 noiembrie 1958.
După proces a fost închis
la Jilava, unde a stat până în martie 1959. Din aprilie a fost dus în cunoscuta
închisoare de la Aiud, unde a stat până în ianuarie 1953. În perioada detenției
de la Aiud între septembrie 1961 până în martie 1962, a fost dus la Jilava
pentru declarații[6].
După amistia generală din
1964, părintele Dumitru Stăniloae a fost reprimit la Institutul teologic pentru cursurile de doctorat până la
pensionarea pentru ,,limită de vârstă” în 1973.
După 1990, pr. prof.
Dumitru Stăniloae a fost primit membru titular al Academiei Române (1991)
pentru opera teologică și traductologică remarcabilă pentru Teologia
Sistematică și Istorică.
Pe parcursul anilor,
părintele Stăniloae a mărturisit despre ontologia spiritualității românești,
dimensiunile ethosului nostru (ironia, dorul, omenia, ospitalitatea), temele
creștine ale folclorului românesc.
Suferința vremelinică a
mucenicilor lui Hristos și cea a deținuților anticomuniști este preschimbată în
bucurie în eternitatea lui Dumnezeu. Pomenirea celor întâi și amintirea celor
din urmă pentru faptele lor sunt imbolduri spre temeluirea și urmarea unui crez
în această viață.
[1] Meletie, Aetius, Eutihie, Kyron, Candidus,
Aggias, Gaius, Chudion, Heraclie, Ioan, Teofil, Sisinius, Smaragdus,
Philoctemon, Gorgonius, Chiril, Sverian, Teodul, Nicallus, Flaviu, Xamthius,
Valeriu, Hesychius, Domitian, Domnus, Aelian, Leontie (numit și Teoctist),
Evnoicus, Valens, Acacius, Alexandru, Vicratius (numit și Vivian), Priscus,
Sacerdon, Ecdicius, Atanasie, Lisimah, Claudiu, Iles și Meliton. Cf. Actele martirice, p. 292 și Mărire a
Sfinților de la Vecernie, glas 6.
[2] Ioan Rămureanu, Introducere generală la vol. Actele
Martirice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1997, p. 8.
[3] Ion Ghinoiu, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Editura Univers
Enciclopedic Gold, București, 2017, p. 96.
[4] Dumitru Stăniloae, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Opere complete 9,
Editura Basilica, București, 2018, p. 217; 226; 230.
[5] George Enache, Ortodoxie și putere politică în România contemporană, editura
Nemira, București, 2005, p. 443.
[6] Mircea Păcurariu, ,,Preotul Profesor și Academician
Dumitru Stăniloae. Câteva coordonate biografice”, în vol. Persoană și comuniune. Prinos de cinstire Părintelui Profesor
academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, editura
și tiparul Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993, p. 9.
