Această scoatere dintr-o
nedreaptă uitatare are la temelie o poruncă dată de Sfântul Apostol Pavel:
,,Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui
Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le
credința” (Evrei 13, 7). Contemporanii săi au dat mărturie despre sprijinul dat
culturii bănățene în diferitele ei ipostaze. Nicolae Iorga îl considera
Patriarhul bănățenilor: ,,Emanoil Ungureanu, patriarhul bănățenilor,
reprezintă unul din cele mai interesante tipuri din acele ținuturi sub
stăpânirea maghiară. Făcea parte dintre aceia cari aduceau și cele mai mari
servicii poporului lor fără să arate aceasta cu o vorbă, cu un gest, cu o
atitudine”[1].
Valeriu Braniște, cunoscutul ziarist al presei românești din Banat, cel care a
lucrat direct la periodicul timișorean ,,Dreptatea” i-a făcut un portret:
,,Holtei era în Timișoara avocatul Emanuil Ungurianu, pe atunci directorul
Timișanei (acum e din nou!). Și-a testat întreaga avere, de aproape o jumătate
de milion de coroane, diecezei Aradului pentru scopuri culturale. Era unic în
felul său. Bun la inimă, dar aspru la vorbă. Ne dicta să fim zilnic după masă
în cafeneaua «Kranpriz», la masa lui, unde își luă cafeaua neagră”[2].
Emanuel Ungurianu s-a
născut în urmă cu 175 de ani, în 21 decembrie 1845 la Satchinez și a trecut în
veșnicie în ziua de Bunavestire a anului 1929 la Timișoara. Avocatul, bancherul
și filantropul bănățean s-a născut în casa părinților Jivan și Roxa Ungurianu
din Satchinez. În localitatea natală a făcut școala primară, apoi Gimnaziul la
Timișoara (1860-1868) și Dreptul la Budapesta între 1869 și 1872. După doi ani
de practică în capitala Ungariei a promovat examenul de avocat în 1874 la Tabla
regească din Budapesta. A revenit la Timișoara unde a practicat avocatura timp
de 35 de ani până în 1910 când s-a retras, pentru ca din 1926 să fie reînscris
la cerere, în Baroul din Timișoara[3].
A deținut funcția de director executiv al Băncii ,,Timișana” din Timișoara în
două mandate: 11 ani (1885-1897) și 3 ani și jumătate (1915-1918). În ultimul
mandat a fost și președintele instituției.
Avocatul Emanuil Ungurianu
a participat la Marea Adunare Națională din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.
A fost membru al Partidului Național Român, apoi Național - Țărănesc în deceniul
al treilea al secolului trecut. A candidat și a fost ales senator în primul
Parlament al României Mari[4].
După 1918 Emanuil Ungurianu a fost și inspector cultural în cadrul județului
Timiș-Torontal.
Emanuil Ungurianu a
sprijinit cultura românească, Școala și Biserica Ortodoxă Română din Banat. A
oferit sprijin juridic și financiar în cele trei inițiative.
A fost ales director al
Despărțământului Astra din Timișoara (1898-1906). În această calitate a ținut
diverse întruniri organizatorice și conferințe de popularizare în diferite
localități: Ciacova, Buziaș (1902), Oravița, Giroc (1904) și Chevereșu Mare
(1907).
A contribuit la dotarea
celor 10 biblioteci existente în 1901 cu 64 de tomuri (lucrări de istorie,
igienă, agricultră și literatură). Pentru scopuri culturale a donat 400 de
coroane.
Prin grija sa au fost
înființate noi biblioteci poporale în satele Dragșina, Sinersig, Vucova, Cerna
(1901), Lucareț, Topolovățu Mic, Belinț, Ictar (1903), Chevereșu Mare
(bibliotecă parohială, 1907).
În 1905 au funcționat în
cadrul despărțământului 20 de biblioteci cu 1772 opuri, fondul cultural fiind
de 5000 coroane, către școli au mers 280 de coroane și 1150 de volume destinate
premierii elevilor la sfârșit de an școlar în 108 localități[5].
Emanuil Ungurianu a fost
preocupat de apariția unor ziare românești în Banat sprijinindu-le financiar pentru
a supraviețui. Așa au apărut: ,,Luminătoriul” (1880), ,,Dreptatea”, ,,Duminica”
și ,,Banatul”. E de reținut că în cazul ,,Dreptății” a trebuit să ofere o
garanție de 5.000 de florini pentru corectitudinea politică a articolelor. Tot
el a sprijinit publicarea unor articole culturale și economice despre românii
din Imperiu în ziarul francez ,,Lʼ Europé”[6].
După 1918 Ungurianu a
sprijinit la restaurarea Scocietății Istorice și arheologice din Timișoara
(1922), s-a preocupat de soarta Muzeului Banatului, a inițiat apariția
Societății pentru cultivarea Științelor Naturale (1928) pentru care a donat și
o sumă de bani. A fost membru fondator al Casei Naționale din Timișoara care
și-a început activitatea în 1921. Datorită intervențiilor sale Ministerul Agriculturii
a acordat acestor instituții spre folosință pe o perioadă de 3 ani, câte 2
jugăre de pământ pentru a-și aduna capital. Până în 1927 au fost organizate
astfel de așezăminte în 96 de sate românești din județul Timiș-Torontal[7].
O atenție deosebită în
viziunea socială a lui Emanuil Ungurianu a avut-o Școala cunoscându-i
îndeaproape rolul educator: ,,«Al cui este pământul a aceluia este țara» enunța
el cu autoritatea unui apostol cuvântător peste multe generații, iar cum
«sărăcia și prosia locuiesc împreună», numai școala cu învățătura ei –adăuga
dânsul cu mult îndemn– poate păstra Românului averea moștenită”[8].
Situația Școlii
românești din Banat în timpul dualismului austro-ungar a fost deosebit de grea.
În întreaga provincie nu exista nici un gimnaziu ori liceu românesc. Ba mai
mult parte din școlile confesionale au fost transformate în școli comunale sau
de stat cu limba de predare maghiară. În cele rămase a existat presiunea
exercitată de cele două legi inițiate de ministrul Învățământului, contele
Albert Apponyi în 1907.
În
suburbia Fabric a funcționat pe lângă parohie, Alumneul, un institut de
ajutorare al tinerilor care a fost condus timp de 12 ani (1872-1884) de Emanuil
Ungurianu. Statistica acestui institut demonstrează faptul că președintele lui
era bun chivernisitor. În timpul conducerii sale fondurile au crescut de la 200
de florini în 1875 la 22.000 florini în 1884. A donat personal pentru aceste
fonduri 500 de florini.
O
mare realizare a reprezentat-o sprijinul acordat învățătorilor pentru formarea
lor profesională. A inițiat ,,Statutele Reuniunii învățătorilor de la școlile
poporale gr. ort. române confesionale din protopopiatele Timișoara, Belinț,
Comloșu Mare și Lipova” care în 1901 au fost aprobate de Ministerul
Învățământului. De acum dascălii români au primit dreptul de a se perfecționa
în specialitate și de a-și ameliora astfel starea materială[9].
Ca
răspuns al legilor inițiate de Apponyi, Ungurianu într-o conferință a propus și
apoi s-a și apropat susținerea materială a școlii de către Biserică prin
introducerea dării de cult cu următoarele clase:
a). clasa I. cu contribuire anuală de 40
coroane;
b). clasa a II-a … 28 coroane;
c). clasa a III-a …. 20 coroane;
d). clasa a IV-a …. 12 coroane;
e) clasa a V-a… 8 coroane;
f). clasa VI…. 4 coroane;
g). clasa a VII-a… 2 coroane[10].
În 1908 a contribuit la crearea de către Episcopia
Aradului a unui fond de ajutorare al școlilor confesionale și a depus pentru
acesta suma de 10.000 coroane.
După Marea Unire a sprijinit Școala Reală din
Timișoara căreia i-a dăruit 280 de opuri în 342 de volume, Școala de Băieți cu
71 volume. A propus înființarea învățământului superior prin Institutul Politehnic,
Academia Comercială și Universitate[11].
Cea de-a treia contritribuție notabilă a fost
sprijinul acordat Bisericii Ortodoxe Române din Banat. După o luptă de 15 ani,
Sfântul Andrei Șaguna a reușit reînființarea Mitropoliei Ardealului cu două
eparhii sufragane: Aradul și Caransebeșul. Parohiile bănățene au intrat în
componența celor două episcopii. Ideea reînființării Episcopiei Timișorei l-a
însoțit permanent pe marele filantrop. În 1875 a fost notarul unei mari
reuniuni a românilor din comitatele Timiș și Torontal. Tot el a redactat și
moțiunea adresată Mitropoliei de la Sibiu pentru reînființarea eparhiei
timișene.
L-a convins pe episcopul
Ioan Ignatie Papp al Aradului care a dat o circulară în vederea strângerii de
fonduri pentru reînființrea episcopiei. Episcopia aradului și-a dat acordul în
1898 pentru apariția episcopiei și cedarea a patru protopopiate (Timișoara,
Belinț, Comloșu Mare și Lipova) către aceasta[12].
A creat și a susținut
constituirea ,,Reuniunii pentru crearea unui fond pe seama înființândei
episcopii greco-ortodoxe din Timișoara”. Fondul a fost destinat construirii
catedralei precum și a instituțiilor eparhiale și a fost alimentat de ctitorul
lui cu suma de 10.000 coroane.
A participat în Comitetul
de inițiativă la apariția a două parohii timișorene: Cetate și Iosefin, fiind
,,president” al ambelor Consilii Parohiale[13].
După cinci ani (1920-1925) de corespondență între Emanuil Ungurianu și Primăria
Timișoarei s-a obținut din partea Primăriei o suprafață de 5 jugăre pătrați în
centrul orașului (Cetate) destinată construirii catedralei și a edificilor
administrative, precum și un milionde lei plus 250.000 lei dobânzi. Terenul a
fost transcris în Cartea Funduară ca proprietate a viitoarei Episcopii[14].
Prin memoriile adresate Ministerului Cultelor
și Artelor de către Emanuil Ungurianu cele două parohii Cetate și Iosefin au
primit 2.000 jugăre cadastrale, teren agricol pentru susținere financiară[15].
Emanuil Ungurianu poate fi
considerat cel mai mare filantrop al Banatului, cu inițiative culturale,
școlare și bisericești la care a contribuit atât financiar cât și juridic. La
plecarea sa din această lume, într-o zi de Buna Vestire a anului 1929,
fruntașul bănățean Sever Bocu nota: ,,Cu dispariția lui Emanuil Ungurianu
înmormântăm nu numai un om, ci și o epocă. Nimeni n-a putut să-l întreacă în
strălucirea ce-i era proprie, în autoritatea sa morală”[16].
[1] Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, Ediție îngrijită și note de Ion Roman, vol.
II, Editura pentru Literatură, București, 1967, p. 245.
[2] Valeriu Braniște, Amintiri din închisoare, Ediție îngrijită de Alexandru Porțeanu,
Editura Minerva, București, 1972, p. 227.
[3] Ioan Bude, Emanuil Ungurianu. Prinos de cinstire și neuitare, Editura
Învierea, 2009, p. 11. (Se va prescurta în continuare Emanuil Ungurianu. Prinos de cinstire…).
[4] Vasile Rămneanțu, Emanuil Ungurianu (1845-1929), Editura Mirton, Timișoara, 1996, p.
65; 76-77. (Se va prescurta în continuare Emanuil
Ungurianu…).
[5] Vasile Rămneanțu, Emanuil Ungurianu…, p. 14-15.
[6] Vasile Rămneanțu, op. cit., p. 34.
[7] Ibidem, p. 50; 52.
[8] Ludovic Ciobanu, Emanuil Ungurianu. Omul școalei și pedagogul social, Editura
Tipografia Românească, Timișoara, 1932, p. 8. (Se va prescurta în continuare Emanuil Ungurianu. Omul școalei…).
[9]
Vasile Rămneanțu, Emanuil Ungurianu...,
p. 20; Ludovic Ciobanu, Emanuil Ungurianu. Omul școalei…, p. 14.
[11] Vasile Rămneanțu, Emanuil Ungurianu…, p. 24.
[12] Vasile Rămneanțu, Emanuil Ungurianu…, p. 38.
[14] Vasile Rămneanțu, Emanuil Ungurianu…, p. 40.
[16] ,,Analele
Banatului”, IV, apr-dec., 1931, p. 64-65.
