Diaspora românească din America. Mărturia Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania

 

   

   În Anul Omagial al pastorației românilor din afara granițelor țării, ne-am propus să ilustrăm secvențial istoricul formării diasporei românești și contribuția Bisericii Ortodoxe Române, la cristalizarea acestor comunități din afara granițelor țării. Primul episod îl dedicăm diasporei românești din America și ne vom sprijini pe mărturia Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania al Clujului, care timp de zece ani (1966-1976) a contribuit la susținerea religioasă și culturală a acestei diaspore românești din Statele Unite și Canada. Prilejul pomenirii contribuției Înaltului Ierarh al Bisericii noastre se datorează și împlinirii anul acesta, 2021 a zece ani de la trecerea la cele veșnice (31 ianuarie) și o sută de ani de la naștere (18 martie).

  Din punct de vedere religios, termenul de diasporă desemnează un concept biblic bine cunoscut cu referire la diaspora iudaică din antichitate. În Noul Testament se face referire la o așa numită diasporă a primilor creștini: ,,Deci au zis iudeii, între ei: unde are să se ducă Acesta, că noi să nu-l găsim? Nu cumva va merge la cei împrăștiați între elini și va învăța pe elini?” (Ioan 7, 35).

      În zilele noastre, diaspora nu mai poate fi analizată doar ca o categorie istorică referitoare la migranții care își părăsesc țara de origine pentru a se refugia din motive politice, economice sau religioase într-o altă țară[1].

     Cel dintâi român cunoscut care a pășit pe pământul american a fost preotul ardelean Samoilă Dămian, în prima jumătate a veacului al XVII-lea. Lui i-a urmat în secolul următor, George Pomuț care a luat parte la războiul de secesiune (1861-1865) și care pentru merite deosevite a ajuns general de corp de armată și consul al Statelor Unite în Rusia[2].

       Fenomenul propriu-zis al emigrării către America a început în ultima parte a secolului al XIX-lea când din totalul celor plecați, 90% au fost din provinciile românești ocupate de Imperiul Austro-Ungar: Transilvania, Banatul și Bucovina.

       Într-un studiu din 1930 al marelui nostru istoric Nicolae Iorga, se afirmă că în America s-au aflat aproximativ 120.000 de suflete românești, iar după mărturia lui Andrei Popovici, consul român în Statele Unite timp de 16 ani peste Ocean au fost 150.000 români în Statele Unite și 15.000 în Canada[3].

       Românii veniți din Banat și Transilvania s-au îndreptat spre oțelării și minerit, iar cei din Dobrogea și Bucovina către zonele rurale din Alberta – Canada, unde au organizat ferme[4].

      După cercetările întreprinse de sociologi, românii au ajuns pe pământ american în trei etape: una la sfârșitul secolului al XIX-lea, a doua în timpul regimului comunist și ultima după 1990.

      În primul val avem o creștere semnificativă de la 99 de emigranți în 1899 la 12.000 (în 1907), fiind urmată de o scădere în 1910 când s-au înregistrat 14.199 de români. În anii următori, această oscilare a numărului de persoane plecate în Statele Unite continuă ajungându-se la o scădere drastică în 1919 (89 emigranți), succedată de o creștere la 5.925 (în anul 1921), ceea ce determină un total de 143.610 de emigranți[5].

   Majoritatea comunităților s-au strâns în jurul bisericilor, creîndu-și școli de Duminică și apoi publicații, unele efemere, altele de durată. Pe lângă biserici au luat naștere adevărate centre de cultură, civilizație și tradiții românești, totodată locuri de recreație și odihnă[6].

      Prima biserică ortodoxă română a fost cea din Boianul Bucovinei, din localitatea Boian – Alberta, în apropiere de Edmonton din Canada. Din 1901 a apărut o biserică de lemn cu hramul ,,Sf. Maria” și o școală care adăpostește astăzi Muzeul Emigrației românești din Canada.

      Cea dintâi parohie organizată a fost cea de la Regina din 1902 cu hramul ,,Sf. Nicolae”. Pentru nevoile credincioșilor au fost trimiși din România 4 protosingheli care au slujit în Canada.

       Cel care a început organizarea parohiilor din Statele Unite a fost preotul ardelean Gheotghe Hențea. Dacă părintele Hențea a făcut misiune pe cont propriu, în 1904 Mitropolia Ardealului l-a trimis în Statele Unite pe preotul Zaharia Oprea.

       Prima parohie ortodoxă română este cea din Cleveland în 1904. Aceasta a fost păstorită din 1905 de preotul Moise Balea. Prin părintele Moise Balea au luat naștere patru noi parohii: ,,Sf. Cruce” din South Sharon, ,,Sf. Petru” din Yougston-Ohio, ,,Sf. Gheorghe” din Indiana Harbor și cea din Indianapolis. În America au mai fost trimiși alți doi preoți, Trandafir Scorobeț (1907) și Simion Mihălțan. Primul a înființat parohia ,,Sf. Nicolae” din Alliance-Ohio, iar Simion Mihălțan a păstorit până la moarte (1963) parohia din Indiana Harbor. O realizare a preotului Scorobeț a fost organizarea Congresului parohiilor românești în 1928-1929, primul pas în înființarea Episcopiei.

    În 1909 Mitropolia Ardealului l-a trimis în America pe preotul Ioan Podea care a activat în Clevéland. Preotul Podea a reorganizat parohiile din Erie, Martins Fery și Newark.

      La 29 iulie 1913 a luat naștere Protopopiatul Ortodox Român din America, iar din 1918 românii ortodocși din America au intrat sub jurisdicția Mitropoliei de la București.

       În anul 1929 erau 34 de parohii cu 34 de biserici și 16 case parohiale. În Canada erau 15 parohii. Pentru toate aceste comunități creștine în 1928 a luat ființă Episcopia Ortodoxă Română din America.

      Primul episcop titular a fost ales arhimandritul Polocarp Morușca care a păstorit până în 1939 cu frumoase realizări. Episcopul Morușca a înființat așezământul de la Vatra Românească care a cuprins o mănăstire, sediul Episcopiei, o casă pentru bătrâni și o tabără pentru copii și tineri[7]. În timpul episcopatului întâiului ierarh Eparhia a avut 6 protopopiate cu 44 de parohii și 62 de filiale, 43 de biserici, 5 paraclise deservite de 34 de preoți[8].

    Debutul celui De-al Doilea Război Mondial și instaurarea comunismului în România a dus la sciziunea Episcopiei românești. Episcopul Policarp Morușca a venit în România la o ședință a Sfântului Sinod în 1939 și nu s-a mai putut reîntoarce la credincioșii români din Statele Unite și Canada.

      În timpul regimului comunist din România, zeci de mii de familii au părăsit țara, stabilindu-se în alte părți ale lumii, contribuind și aceștia la crearea unor noi comunități românești[9].

       În anul 1947 Congresul bisericesc întrunit la 28 martie în Detroit a cerut autonomia administrativă față de Patriarhia Română. Abia în 1950 a fost ales cel de-al doilea episcop eparhiot în persoana secretarului eparhial Andrei Moldovan, care a păstorit până la moarte în 1963.     Noul episcop a fost contestat de o parte a preoțimii condusă de preotul Ioan Truța. Așa a fost investit episcopul Valerian Trifa care a condus Episcopia de la Vatra românească până la retragerea sa din 1984 când i s-a retras cetățenia americană.

       Viorel Trifa a venit în America în 1951, ca redactor al ziarului ,,America”. Nicio biserică ortodoxă nu a acceptat să-l hirotonească pe necunoscutul candidat. În disperare de cauză, Trifa a consimțit să primească hirotonia de la așa-numitul ,,arhiepiscop” John Theodorovico, din Philadelphia, lider al sectei ucrainene a samosfeaților, adică a autohirotoniților, și capătă numele de Valerian. În 1952 Valerian ajutat de influentul protopop Ioan Truța ajunge la Episcopie și-l alungă pe episcopul Andrei Moldovan de la Vatra[10].

      De acum credincioșii ortodocși români vor avea două Episcopii la Vatra și Detroit, doi ierarhi, două centre eparhiale și două reviste care se aflau – după mărturia Mitropolitului Bartolomeu - ,,în plin război mediatic”. Dacă revista ,,Solia” de la Vatra a fost acuzată ca fiind legionară din cauză că Valerian Trifa în tinerețe a fost comandant legionar, revista ,,Credința” a Episcopiei Ortodoxe Misionare Românești din America a fost denunțată a fi comunistă prin faptul că Episcopia din Detroit păstorită de Andrei Moldovan era sub jurisdicția Patriarhiei Ortodoxe Române.

     În această situație conflictuală la care se adaugă și trecerea la cele veșnice a episcopului Andrei Moldovan a ajuns în Statele Unite, diaconul Bartolomeu Valeriu Anania în 1966 și a rezidat aici pînă în 1976 ,,cu toate drepturile și obligațiile unui cetățean american, în afară de cele politice[11].

      Abia ajuns în Statele Unite, diaconul Bartolomeu a fost numit de Episcopia Misionară din Detroit ca director al cancelariei și redactor al revistei ,,Credința”, misionar și îndrumător al școlilor duminicale.

     Prima nevoie a fost alegerea și întronizarea unui nou episcop. Patriarhul Justinian Marina l-a plecarea în America i-a încredințat misionarului Bartolomeu Anania o Biblie pe care i-o ceruse arhimandritul Victorin Ursache, fost stareț al Mănăstirii Neamț, fost preot la Așezământul românesc din Ierusalim și profesor de dogmatică la Seminarul Teologic Sf. Tihon din South Canaan, Pensylvania.

        Arhimandritul Victorin a condus o mică asociație prin care s-au strâns ajutoare pentru așezământul românesc din Ierusalim, al cărei casier era bănățeanul Condrea Bizovi din Detroit. În casa acestuia redactorul Bartolomeu l-a reîntâlnit pe Victorin și ,,acolo l-am convins, într-o noapte lungă, să accepte candidatura pentru scaunul episcopal vacant, totodată informându-l confidențial că după alegere, la capătul celor șase luni, eu îmi voi considera misiunea încheiată și mă voi întoarce în țară”[12].

       Alegerea de episcop a Arhim. Victorin Ursache s-a făcut în ziua de 23 aprilie, iar hirotonia a fost săvârșită în 7 august 1966 în biserica Sf. Gheorghe din Windsor, și a fost oficiată de Arhipepiscopul Iakivos din New York și doi ierarhi ai Patriarhiei Ierusalimului.

       Pe tot parcursul activității misionare de aici au existat șicane din partea ierarhului de la Vatra care considera Episcopia românească din Detroit ,,o agentură comunistă, camuflată sub egidă bisericească, cu rolul de a-i aservi pe românii americani regimului comunist din România și, prin aceasta, de a submina democrația americană”[13].

       O altă delațiune s-a petrecut în 1971 când prin stăruința arhim. Bartolomeu Anania s-a achiziționat o modernă tipografie așezată la demisolul casei Episcopiei. Cu dorința de a se informa a venit la numai câteva zile de la instalare conducătorul tipografiei Episcopiei de la Vatra. După alte câteva zile… o altă vizită ,,ne-am pomenit cu un inspector de la primărie care deținea informația că noi am încălcat legea care interzive amplasarea unei instațații de tip industrial într-o casă locuită”[14].

      Chiar și împotriva părintelui Anania s-a petrecut o altă delațiune în parohia Hamilton din Canada cu prilejul instalării noului preot. După o intervenție la radio, arhim. Bartolomeu Anania a fost denunțat Ambasadei Române din Washington că a negat existența libertății religioase în România.

      Cea mai dragă misiune a părintelui Anania a fost cea culturală și misionară. În paginile Memorii-lor, entuziastul misionar parcurge la volanul autoturismului distanțe apreciabile de la coasta vestică la cea estică a țării, în Canada pentru oficierea Sfintei Liturghii, a unei Cununii, la slujba hramului, la instalarea unui preot, implicat în ridicarea unei săli românești în Detroit. Revista ,,Credința” și calendarul anual ,,Credința” au fost publicațiile în paginile cărora fără vreo cenzură părintele Anania a publicat materiale deosebite. Iată o mostră: ,,Puțin sunt cei care știu, chiar și astăzi, că în primul Calendar editat de mine, cel pe 1966, am publicat în premieră absolută Schitul de ceară al lui V. Voiculescu, după manuscrisul pe care mi-l încredințase Ionică, fiul său, o povestore care în niciun caz n-ar fi putut să apară în România de atunci. În unsprezece ani am editat unsprezece almanahuri, și cred că aceasta a fost singura mea pasiune culturală în tot acest răstimp”[15].

    Dacă la începutul pastorației episcopului Victorin, Episcopia Misionară număra 17 parohii, la plecarea părintelui Anania în 1976, Episcopia a avut 33 de parohii. Pentru toate aceste reușite Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ridicat Episcopia Misionară la rangul de Arhiepiscopie, iar titularul la demnitatea de arhiepiscop.

     Despre misiunea parohiilor românești din Diaspora și de sprijinul dat de Patriarhia Română avem mărturia unui slujitor al altarului: ,,Sărbătorile de Paști, Crăciun și Anul Nou, hramul bisericii și zilele naționale sunt marcate prin predici, conferințe, programe artistice și cuvântări la radio, petreceri și festivaluri, fericite prilejuri în care se manifestă unitar apartenența la aceeași credință și neam.

      An de an parohia primește de la Patriarhia Română ajutoare materiale pentru înzestrarea lăcașului de cult, întreținerea preotului și a casei parohiale. Icoane, veșminte, cărți de cult, sfeșnice, policandre, clopot de 200 kg., scaun arhieresc, artizanat, costume naționale, cărți pentru biblioteca parohială, reviste și ziare bisericești[16].

     Potrivit șematismului la sfârșitul comunismului în România pe continentul american erau: o misiune, 80 de biserici, din care 44 în Statele Unite, 34 în Canada, 2 în America de Sud[17]. La acestea se adăugau două așezăminte monahale în Statele Unite: Schitul ,,Sf. Iocob” de la Praire Farms și Mănăstirea ,,Schimbarea de Față” din Elewood City, Pennsylvania. Bisericile au fost deservite de 64 de preoți (38 și un ieromonah în Statele Unite, 24 în Canada, 2 în America de Sud). 11 parohii au fost vacante din care 7 în Statele Unite[18].

        Românii au avut până în 1989 biserici în 23 de state americane, 16 în Statele Unite, 5 în Canada, 1 în Argentina și 1 în Venezuela. Cele mai multe lăcașuri de cult au fost în statul canadian Saskatchevan cu 13 biserici, urmat de două din Statele Unite: Michigan și Ohio cu 9 biserici.

        În Statele Unite ale Americii mai mulți teologi români și-au desăvârșit studiile teologice. E și cazul bănățeanului Aurel Jivi care a beneficiat de o bursă de documentare în Istoria Bisericii la ,,Episcopal Theological School” din Cambridge-Massachusetts și la ,,Mc. Cormik Theological Seminary” din Chicago, unde a obținut diploma de master cu teza: ,,Orthodox Theological Education in America”, 1973, 60 p (mss. dactilo.). Reîntors din America tânărul asistent universitar a elaborat teza de doctorat cu tema: ,,Ortodoxia în America și problemele ei” (1980, 203 p.) care a fost apreciată de conducătorul științific al tezei ca fiind o lucrare de pionierat: ,,Până în prezent nu avem o lucrare în vreo limbă de circulație internațională care să prezinte științific și unitar și, pe cât posibil, complet, istoricul și situația actuală a Bisericilor Ortodoxe existente azi în Statele Unite ale Americii și în Canada. […] D-l Jivi are meritul deosebit că ne prezintă, pentru prima oară într-o lucrare unitară, istoricul și situația prezentă a tuturor Bicericilor Ortodoxe dun America, cu multiplele lor probleme. Și meritul este mai mare pentru că lucrarea se impune printr-o cercetare temeinică, bine documentată și adusă la zi, autorul folosind cele mai bune studii și articole referitoare la Bisericile Ortodoxe din America, în limbile română, engleză, franceză, germană, rusă, precum  și materialul existent în arhiva Administrației Patriarhale Române și Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului”[19].

       Până în 1989 în America rezidau două eparhii românești, Episcopia Ortodoxă Română din America condusă după retragerea lui Valerian Trifa de Nathaniel Popp din 1984 până astăzi, și Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română condusă de Victorin Ursache care a păstorit din 1966 și până în 2001.

        În șirul personalităților ecleziastice românești de peste Ocean se rânduiesc mai mulți nevoitori:

       Maica Alexandra (1909-1991) a fost fiica cea mai mică a Regelui Ferdinand și al Reginei Maria. În Exil a intrat în monahism la o mănăstire ortodoxă din Franța, iar în America a fondat Mănăstirea ,,Schimbarea la Față” din Ellwood City (Pennsylvania) a cărei stareță a fost 24 de ani (1967-1991)[20].

     Arhimandritul Vasile Vasilachi (1909-2003) a fost secretar patriarhal (1040-1944), predicator al Catedralei patriarhale, redactor al revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”, stareț al Mănăstirii Antim (1944-1948). În 1969 a plecat în Statele Unite unde a slujit în patru parohii: Southbridge-Massachusetts (1969-1977), Detroit-Michigan (1977-1979), Windsor-Ontario (1979-1984) și ,,Sf. Nicolae”, New York (1984-2003). A fost vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America. A publicat predici, lucrări de popularizare și lucrări în America între care amintim: Pentru ce suntem ortodocși (1989) și Întreita iubire: de Dumnezeu, Biserică și Neam (1989)[21].

       Arhimandritul Roman Braga (1922-2015) a absolvit cursurile Facultății de Teologie din București cu mențiunea ,,Magna cum laude” (1947) și apoi a obținut certificatul de profesor pentru Limba Română și Religie. A fost închis de autoritățile comuniste apoi eliberat a condus câteva parohii din Ardeal. A fost misionar în Brazilia unde a slujit pentru comunitatea ortodoxă română de aici (1968-1972). Chemat de episcopul Valerian Trifa în America s-a ocupat de educația copiilor și tinerilor, a slijit în câteva parohii și în mănăstirea de maici condusă de Maica Alexandra. A pubicat în cursul anilor mai multe articole în revista eparhială ,,Solia”[22].

    Preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006), după absolvirea Institutului Teologic din București a fost numit profesor de Noul Testament și Limba Franceză la Seminarul Teologic din București. A fost arestat pentru predicile în care protesta împotriva demolării bisericilor și închis. Eliberat în 1984 s-a stabilit în Statele Unite fiind preot în Washigton DC.. Între lucrările publicate amintim Homo americanus. O radiografie ortodoxă (2002)[23]. 

        Gheorghe Alexe (1925-2013) a activat din 1969 în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Misionare din America. Aici a redactat mai multe reviste printre care și ,,Credința”, împreună cu Bartolomeu Anania între 1970-1976. Din 1976 a fost secretarul Departamentului Publicații al Arhiepiscopiei. A înființat Societatea corală și culturală ,,România” din Detroit-Michigan (1971) care a oferit peste 100 de concerte de colinde, muzică bisericească bizantină și populară românească, însoțite de conferințe[24].

       Dumitru Ichim (n. 1944), doctor în teologie în America, preot în Kitchener, Ontario, Canada (1974-2014). A publicat mai multe volume de versuri.

        Cea de-a treia etapă a migrației către America este cea de după Revoluția din 1989. După 1996, se amplifică numărul celor orientați spre America, astfel că în statisticile de imigrare au arătat că până în 2009, 100.290 de români au primit statutul de rezident permanent în Statele Unite, iar în Canada în perioada 1990-2008 au fost puțin peste 80 de mii[25]. Plecarea populației tinere către America dar și alte state europene a creat dezechilibre în societatea românească, mai cu seamă prin accelerarea fenomenului de îmbătrânire a populației.

      Despre nereușită unei emigrări ne relatează o mărturie din presă intitulată: ,,Povestirea unei mame”:

,, O mamă a venit să îşi caute fiica, pe care o ştia bolnavă şi singură la Montréal. Nişte oameni de suflet, români inimoşi, au găzduit-o pe mama îndurerată şi au ajutat-o, după puteri, în cautările sale. Şi asta, fără a avea mari posibilităţi financiare – ba chiar, având maşina la reparat multă vreme, au folosit autobuzul şi metroul în drumurile pe care le-au avut de făcut. Cu permisiunea celor implicaţi, vom folosi numele lor reale....

Istoria începe în 2002, când familia Cătălina Mirela Solomon şi Sebastian Constantin, originari din Galaţi, emigrează în Canada. Ei se stabilesc la Montréal şi încearcă să îşi construiască un viitor mai bun decât ceea ce le oferea România... Din păcate, Cătălina Mirela (absolventă de studii superioare în domeniul chimiei alimentare şi pictoriţă pasionată) nu reuşeşte să depăşească şocul emigrării şi începe, pe fondul unor nereuşite din viaţa profesională, să dea dovadă de tulburări psihice. Reîntoarsă în România, la părinţi, în 2004, femeia pare a se reface încet-încet, dar întrerupe, fără ştirea părinţilor, tratamentul prescris de medicii la care cu greu acceptase să apeleze. Refuză internarea, după care, trecând peste voia părinţilor, se întoarce în Canada, deşi relaţia cu soţul ei mergea din ce în ce mai rău. Se instalează singură, oficializând o despărţire care avea să ducă în cele din urmă la divorţ.

 Lucrează şi urmează, în paralel, cursurile unei şcoli de asistenţă dentară, dar speranţele ulterioare de a găsi o slujbă „bună” nu i se îndeplinesc, ceea ce îi accentuează problemele psihice. Pe care – previzibil – nu şi le recunoaşte. Că starea ei este gravă o arată faptul că a fost internată în spital (de unde a fugit de trei ori) şi că a fost reţinută de poliţie. O demonstrează şi acţiunile penale intentate de Cătălina Mirela Solomon împotriva... premierului Canadei şi al Quebecului şi a primarului Montréalului, vinovaţi, în opinia femeii, de o „conspiraţie ocultă” împotriva ei. În toamna anului 2005, fără slujbă şi fără un venit stabil, îşi pierde locuinţa şi devine sans-abri. De atunci, începe să-i viziteze pe soţii Liliana şi Neculai Dumitraşcu, care îşi dau, încet-încet, seama că femeia este într-o situaţie gravă. «Venea de câte 2–3 ori pe săptămână, îmbrăcată cu aceleaşi haine, apoi nu mai venea 2–3 săptămâni. Era tot timpul cu bagaje la ea, când ploua era cu hainele ude, ne-am dat seama că nu avea unde să stea, dar nega, ori de câte ori spuneam aşa ceva», povesteşte Liliana Dumitraşcu. În disperare de cauză, familia Dumitraşcu o anunţă pe mama femeii, Maria Solomon, care îşi lasă în România soţul bolnav şi îşi pune la bătaie toate economiile, pentru a veni în Canada, să-şi caute şi să-şi ajute fata. Ajunge în Canada în mai 2006, se instalează la familia Dumitraşcu şi, cu ajutorul acesteia, încearcă să-i facă o „surpriză plăcută” fiicei, pregătind o revedere neaşteptată. La vederea mamei ei, Cătălina fuge însă ca în gaură de şarpe. De atunci, nu a mai trecut pragul familiei Dumitraşcu. Toate încercările de a o găsi au dat greş, deşi căutările s-au făcut şi cu sprijinul fostului soţ al Cătălinei (actualmente recăsătorit); nici ajutorul cerut poliţiei nu a dat rezultate. În prezent, bătrâna Maria Solomon este obligată, de terminarea banilor, să se întoarcă în România. Fără a fi reuşit însă să-şi vadă fiica decât câteva secunde – şi asta este marea ei durere. Maria Solomon este neliniştită la gândul că fiica ei, care pare perfect normală la o primă vedere, ar putea păţi ceva, pentru că nu este, totuşi, în deplinătatea facultăţilor mintale. O poveste tristă, al cărei final încă nu a fost scris; nu ne rămâne decât să sperăm că el va fi cât mai bun cu putinţă, în condiţiile date[26].

      Revenind la subiectul actelor de confirmare a originii românești, găsim potrivit ca Legea privind sprijinul acordat românilor de pretutundeni să prevadă în mod expres posibilitatea ca asociațiile recunoscute ale românilor și structurile BOR din afara granițelor țării să poată elibera, la cerere, certificate de origine sau de identitate română.

      Pentru nevoile spirituale ale românilor se ocupă Episcopia Ortodoxă Română cu sediul la Vatra. Aici, pe lângă arhiepiscopul Nathanaiel a păstorit și un episcop-vicar Irineu Duvlea (2002-2017) și Andrei Hoarște (din 2020)  și Arhiepiscopia Ortodoxă Română condusă din 2001 de Arhiepiscopul Nicolae Condrea. Din 2006 arhiepiscopul Nicolae a primit un episcop-vicar în persoana lui Ioan Casian de Vicina (2006-2016). Arhiepiscopia a fost ridicată la rangul de Mitropolia Ortodoxă Română a celor Două Americi și o eparhie sufragană nouă: Episcopia Ortodoxă Română a Canadei păstorită de Preasfințintul Ioan Casian.

       Potrivit datelor celor două eparhii românești din America în Statele Unite, Canada și America latină funcționează 169 de unități bisericești (catedrale, mănăstiri, parohii, misiuni deservite de 234 de clerici (activi și pensionați). La acest număr se mai adaugă încă trei biserici în Brazilia: Itabera Goias, Rio de Janeiro și Sao Paolo[27].

     În Episcopia Ortodoxă Română din America sunt: patru mănăstiri și un centru eparhial și 102 parohii, din care în Statele Unite sunt 67 și 35 în Canada[28].

        Mitropolia Ortodoxă Română a celor două Americi dispune de o Arhiepiscopie în Statele Unite, o Episcopie în Canada: 4 catedrale și 2 mănăstiri (câte două în Statele Unite și Canada), 41 de parohii (21 în Statele Unite și 20 în Canada), 11 misiuni (9 în Statele Unite, 2 în Canada), o parohie în Venezuela și o misiune în Argentina[29].

      Cel mai cunoscut teolog român din America din zilele noastre este preotul Theodor Damian. Născut în 1951 în Botoșani. A urmat studii teologice la București și Bossey, masteratul la Princeton University și Fordham University din New York. Preot la Ibănești și Hănești (1973-1978), protopop de Dorohoi (1978), preot la biserica ortodoxă română din Lausanne, Elveția (1980-1981), secretar de redacție al ziarului ,,Telegraful Român” din Sibiu (1983-1986), profesor la Filosofie și Etică la Andrey Cohen College din Statele Unite (din 1992), preot la biserica ,,Sf. Petru și Pavel” din New York, întemeietor și director al Institutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din New York (din 1993). A condus mai multe reviste, iar astăzi conduce revista trimestrială ,,Lumină lină”. Pe lângă studii de specialitate a mai publicat și poezie în mai multe volume[30].

    Prin întreaga sa activitate religioasă, culturală și filantropică, Biserica Ortodoxă Română din America prin slujitorii ei (ierarhi, protopopi, arhimandriți, preoți și diaconi) a oferit comunităților românești sentimentul de a fi acasă prin zestrea sufletească a poporului român (limbă, rugăciune, tradiții), lăcașul bisericesc (Eparhie, mănăstire, catedrală, parohie) a fost și a rămas familia românilor din diasporă.

           

 

 

 

 

 

 

           

---

[1] Florin-Spiridon Croitoru, ,,Diaspora românească – realitate proeminentă și provocare misionară”, în vol. ,,Simpozionul de Știință, Teologie și Artă, ediția a XIV”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2015, p. 208.

[2] Aurel Jivi, ,,Comunități ortodoxe române în America”, în ,,Îndrumător bisericesc”, Timișoara, 1982, p. 285 (Se va prescurta în continuare: ,,Comunități ortodoxe române…).

[3] Cornel Nemeș, ,,Emigrări ale românilor din Transilvania pe continentul american în secolele XIX-XX”, https://www.dacoromania-alba.ro/nr14/emigrari.htm, accesat în 19.01.2021.

[4] Claudiu Cotanu, ,,Românii ortodocși din America”, în ,,Revista română de studii literare”, nr. 16 / 2019, p. 222 (Se va prescurta în continuare ,,Românii ortodocși…”).

[5] Roxana Luiza Stamate, ,,Migrația externă din România din perioada interbelică și în perioada post decembristă” (mss.), 2018, p. 4 (Se va prescurta în continuare ,,Migrația externă din România…”).

[6] Emilian M. Dobrescu, ,,Comunitățile de români din afara granițelor țării” (I), în ,,Revista română de Sociologie”, nr. 3-4 / 2008, p. 278.

[7] Claudiu Cotanu, ,,Românii ortodocși…”, p. 222; 224-225.

[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Policarp_Moru%C8%99ca, accesat în 19.01.2021.

[9] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 496-497.

[10] Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 368.

[11] Valeriu Anania, Memorii, p. 359.

[12] Valeriu Anania, op. cit., p. 375.

[13] Ibidem, p. 380.

[14] Ibid., p. 381-382.

[15] Ibid., p. 393.

[16] Dumitru Găină, ,,Ortodoxia românească din Australia și Noua Zeelandă”, în ,,Îndrumător bisericesc”, Timișoara, 1982, p. 294.

[17] Parohii românești funcționau în Caracas (Venezuela) și Buenos Aires (Argentina).

[18] Cf. Aurel Jivi, ,,Comunități ortodoxe române…”, p. 287-290.

[19] Aurel Jivi, Istoria Bisericească Universală, Ediție îngrijită, biobibliografie și note de Valentin Bugariu, Editura Sitech, Craiova, 2016, p. 7-8.

[20] https://ro.wikipedia.org/wiki/Ileana,_Principes%C4%83_a_Rom%C3%A2niei, accesat în 19.01.2021.

[21] Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, ediția a III-a, Editura Andreiana, Sibiu, 2014, p. 684-685 (Se va prescurta în continuare Dicționarul teologilor…).

[22] https://doxologia.ro/arhimandritul-roman-braga, accesat în 19.01.2021.

[23] Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor…, p. 110.

[24] Mircea Păcurariu, op. cit., p. 18.

[25] Roxana Luiza Stamate, ,,Migrația externă a României…”, p. 8.

[26] Emilian M. Dobrescu, ,,Comunitățile de români din afara granițelor țării (II)”, în ,,Revista Română de Sociologie”, nr. 3-4 / 2008, p. 454-455.

[27] Virgil Cândea, Mărturii românești peste hotare I, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2010, p. 289.

[28] https://roea.org/deaneries, accesat în 20.01.2021.

[29] https://www.mitropolia.us/index.php/ro/structura/director-parohii, accesat în 20.01.2021.

[30] Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor…, p. 201-202.

Sfinții Trei Ierarhi la Birda și Sângeorge

 

   Sâmbătă, 30 ianuarie au fost cinstiți Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur în bisericile ortodoxe din Birda și Sângeorge.

  În Ajunul sărbătorii a fost oficiată în biserica cu hramul ,,Nașterea Maicii Domnului” din Birda, Slujba Privegherii (Vecernia unită cu Litia și Utrenia), iar în ziua cinstirii, Sfânta Liturghie în biserica cu hramul ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Sângeorge, filie a parohiei Birda.

    La momentul potrivit au primit Trupul și Sângele Domnului mai mulți copii.

  Predica zilei a fost pregătită și susținută de preotul Valentin Bugariu care a vorbit despre ,,Diaspora românească din America. Mărturia Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania”. În cadrul cuvântării au fost evidențiate cele trei momente ale formării diasporei românești, contribuția ierodiaconului Bartolomeu Valeriu Anania la consolidarea statutului Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române de aici, rolul Bisericii Ortodexe Române din America pentru păstrarea identității românești și confesionale și a ilustrat sub forma unor medalioane, personalitățile credinței ortodoxe de peste Ocean.

    După otpustul Sfintei Liturghii a fost săvârșită slujba Parastasului pentru Mitropolitul Bartolomeu Anania cu prilejul împlinirii a 10 ani de la trecerea la cele veșnice (31 ianuarie) și o sută de ani de la naștere (18 martie) în contextul afirmării contribuției Înaltului Ierarh la consolidarea Bisericii Ortodoxe Române din America și la bunul mers al lucrărilor Mișcării Ecumenice.

   Tot pentru a evoca însemnătatea zilei a fost realizată o expoziție de carte din opera Mitropolitului Bartolomeu și o planșă tematică: ,,Ipostaze ale Ortodoxiei din America”.

    La final cei prezenți au putut urmări filmul documentar: ,,Bartolomeu, omul fără vicleșug” produs în 2014 de MPS Tudiofilms și Arhiepiscopia Clujului.

În curând....

 

Unirea Principatelor Române sărbătorită la Birda

 

   Duminică, 24 ianuarie a fost sărbătorită Unirea Principatelor Române în biserica cu hramul ,,Nașterea Maicii Domnului” din parohia Birda.

     Cu prilejul Duminicii a XXXI –a după Rusalii a fost săvârșită în Ajun, slujba Vecerniei urmată Duminică dimineață de Utrenia și Sfânta Liturghie.

   La momentul potrivit mai mulți copii au fost împărtășiți cu Trupul și Sângele Domnului.

    După otpustul Sfintei Liturghii a fost oficiată slujba Tedeumului urmată de un cuvânt de învățătură susținut de preotul Valentin Bugariu despre însemnătatea Unirii din punct de vedere al politicii externe.

      La final elevul Alexandru Orășanu a interpretat un cântec dedicat făuritorilor Unirii din 1859.

     Cei prezenți au avut prilejul de a vedea câteva volume închinate acestui eveniment istoric expuse prin bunăvoința d-nei Gabriela Șerban, managerul Bibliotecii Orășenești ,,Tata Oancea” din Bocșa, jud. Caraș-Severin.

,,Sărcia”, nr. 54 / 2020

 

Am primit prin intermediul poștei electronice cel din urmă număr al revistei Bisericii Ortodoxe Române din Sutjeska, Serbia ,,Sărcia”. Un număr omagial așa cum aflăm din documentarul din pagina 3: ,,«Sărcia» - la 25 de ani de apariție” iscălit de Iancu Murărescu care a ilustrat trecutul publicației de la primii pași organizatorici din 1994, apariția primului număr în martie 1995, greutăți și bucurii inerente oricărei publicații de cultură și religie locală. După un lung drum însoțit de redactorul Iancu Murărescu, astăzi revista este condusă de Lucian Moșescu. În partea a doua a materialului aflăm de donatorii care au sprijinit apariția fiecărui număr din Statele Unite ale Americii, Canada, România și Serbia.

Tot din sumarul acestui număr aflăm de semnificația unui praznic creștin ,,Soborul Maicii Domnului” de preotul ic. Cristian Popi, Colinde și poezii de Crăciun, unele semnate de Pavel Pancaricean-Lonti. Tot din latura religioasă aflăm ultimele evenimente ale bisericii din Sărcia din rubrica ,,Din activitatea Bisericii” ce se întinde pe mai multe pagini.

Alături de articole religioase găsim și articole culturale: premierea unui film, Glosar din Sărcia de Valeri Moșescu și două medalioane comemorative închinate lui Ion Cicală și Mircea Ardelean de Lucian Moșescu și Tiberiu Popovici.

Ne bucurăm și suntem alături de frații sărcinenți care au izvodit această preafrumoasă publicație care onorează satul și întreg Banatul și care va rămâne peste vremi o mărturie scrisă cu privire la grija Bisericii față de enoriașii săi, de promovare a limbii, religiei și tradiților românești.

La mulți ani!

În curând...

 

2021 - Anul Omagial și Comemorativ la Birda și Sângeorge, jud. Timiș

 

Bucovina și Basarabia în opera lui Eminescu

 

   Cu fiecare 15 ianuarie sufletul românesc cinstește Ziua Culturii Române. Acest popas sărbătoresc se leagă de nașterea poetului Mihai Eminescu, ,,omul deplin al culturii românești”, după fericita mărturie a filosofului Constantin Noica.

 La nivelul comunității noastre parohiale, am pregătit în fiecare an un program liturgic-educativ-artistic intitulat ,,Dor de Eminescu”. Ținând seama de tematica Anului Omagial proclamat de Patriarhia Română ca An al pastorației românilor din afara granițelor României ne-am oprit la lirica, proza și publicistica lui Eminescu închinată Bucovinei și Basarabiei.

  Izvorul apariției unor astfel de scrieri se datorează ,,iubirii de moșie” a poetului. Iubirea de moșie poate compensa orice neajuns și ne este ilustrat în dialogul dintre Mircea cel Bătrân și Baiazid în versurile Scrisorii III:

,,Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…

Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,

Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;

N-avem oști, dar iubirea de moșie e un zid

Care nu se-nfiorează de-a ta faimă Baiazid!”.

       Potrivit unui iscusit tălmăcitor al acestui poem, în versuri pe cât de firești pe atât de răscolitoare, este întruchipată ideea legăturii nesmintite, adiate de un duh pe care nu preget să-l numesc ,,mistic” în sensul bun al cuvântului, a solidarității, a ,,complicității” dintre românii de totdeauna și pământul unde (vorba Celui-din-Lancrăm) ,,drepte dorm” oasele înaintaților, unde ei au văzut lumina zilei, au viețuit și au trudit din străvechime. Sentimentul acesta întremător – al sfințeniei cauzei pentru care se înfiripă și se duce o luptă, al solidarității orizontale și mai cu seamă verticale ce-i însuflețește pe luptători – este dăltuit în versuri antologice, definitorii pentru conceptul de patriotism autentic, refractar stridențelor lătrăturii patriotarde moderne, de la Cațavencu până la contemporaneietatea imediată[1].

     Anexarea Bucovinei de Imperiul Habsburgic (1775) și a Basarabiei de cel Rus (1812) s-a produs prin interesul celor două Imperii, cele două provincii sunt părți integrante a spațiului geografic și cultural al poporului român[2].

     Primul argument în vederea unității teritoriului românesc este cel istoric. Întregul organic pe care-l constutuie pământul Mușatinilor și Basarabilor, către care poetul se adresa în Scrisoarea III, anume ca la ctitorii unui Întreg[3]:

,,Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini,

Descălecători de țară, dătători de legi și datini,

Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră

De la munte pân-la mare și la Dunărea albastră”.

    În publicistică, Mihai Eminescu expune cronologic cârmuirea românească asupra Basarabiei și Bucovinei. Chiar și în vremuri grele odată cu capitularea voievodului Bogdan în fața Porții din 1511 prin articolul 1 Poarta recunoaște: ,,că Moldova e o țară liberă și nu cucerită; (art. 3) că Poarta e obligată de-a apăra Moldova oricării agresiuni eventuale și de-a o mănținea în starea în care se găsea de mai-nainte, fără ca să o se facă ceea mai mică știrbire a teritoriului ei; (art. 6) că stăpânirea voievozilor se va întinde asupra întregului teritoriu al Moldovei; (art. 8) că turcii nu vor putea cumpăra pământuri în Moldova; nici vor putea clădii geamii, nici se vor putea așeza în orice mod ar fi. Drept semn de supunere Domnii Moldovei vor da în fiece an Porții 4.000 de galbeni turcești, 40 de șoimi și 40 de iepe fătătoare, toate însă sub titlul de dar”[4]. Aceleași condiții de unitate teritorială a Țării Moldovei este dat și de tratatul cu turcii a lui Petru Rașeș în 1529 unde în articolul 5 se hotăra: ,,Granițele Moldovei se vor păstra intacte în toată întinderea lor”[5]. Și cu toate aceste promisiuni turcii au ocupat Tighina (Bender) în 1535. Orașele și satele Transnistriei rămân în veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea preponderent românești.

    Un argument solid în susținerea acestei realități îl reprezintă onomastica românească. Astfel în veacul al XV-lea avem consemnate astfel de nume: ,,Numai numiri ciudate aveau acei boieri tătari. Pentru că vedem din hrisoave că pe lângă boierul Manoil, pârcălab de Hotin, și Stanciu, de Cetatea Albă, sunt iscăliți d-nialor: Albu Spătar, Ioan Băiceanu, Hodco Crețul, Oanea Pântece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură, tot… nume tătărești de boieri a lui Alexandru Vodă”[6].

   Rostirea numelui Basarabiei este cel mai adânc protest împotriva stăpânirii rusești: ,,numele de Basarab și Basarabeni exista înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”[7].

   ,,Însuși «Basarabia» țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu îndeamnă decât țara Basarabilor, precum Prusia înseamnă țara prușilor, România țara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dobrodicii adică, despotatul Dobrogei, Domn al Silistrei și al țărilor tătărești, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e incontestabilă”[8].

     În ceea ce privește soarta Bucovinei de Nord, aceasta a stat tot sub interesul Imperiului, de astă dată cel Habsburgic. După negocieri de trei luni de zile, la 7 mai 1775 s-a încheiat convențiunea pentru cedarea Bucovinei.

     O grijă aparte o manifestă publicistul Eminescu în ceea ce privește granițele Bucovinei și Basarabiei anexate de cele două imperii. În cazul Bucovinei în actul de anexare, otomanii ,,cedează Austriei teritoriul de la Carpați până în ținutul Hotinului și anume: de la Teșna împuțită, prin Candreni, Stipicani, Capu Codrului, Suceava, Siret și Cernăuți […] Comisarii se urcă pe muntele Rarău și, privind din culmea muntelui spre locurile mai așezate, văd focurile ce baronul poruncise a se aprinde la punctele mai ridicate ale viitoarelor hotare. De la sine se înțelege că baronul Barco, dimpreună cu ofițerii ce-i erau atașați, alesese un liniament, pentru care nu harta autentică și nici convenția, ci cerințele strategice fuseseră luate de bază. Pentru dânșii vorba era de a alege niște granițe, pe care trupele de apărare le pot bine observa”[9].

     Eminescu cunoaște ca nimeni altul în vremea lui granițele Basarabiei: ,,Iată deci marginile reale ale Basarabiei: Trage o linie curmezișă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad și ai două lature, apoi ia-o de la Bolgrad până la Reni, ai o a doua lature, de la Reni pe Dunăre în sud până la Chilia, a treia lature, apoi luând malul Mării Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lature; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până la Bender, a cincea lature. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabie; tot ce-i deasupra e Moldova curată, rebotezată de la 1812 încoace”[10].

    Eminescu este legat de Bucovina prin descendență. Rudele dinspre tată au fost oameni din Țara de Sus, a Moldovei strămoși care și-au avut obârșia în vremea lui Alexandru cel Bun[11].

     Dacă Ipoteștii a fost locul copilăriei, Bucovina a fost locul în care și-a format natura sa intelectuală și de opinii, lucru pe care nu-l va uita și nici nu-l va părăsi vreodată[12].

     Poetul Mihai Eminescu a fost legat de Cernăuți, de profesorul Aron Pumnul în a cărui casă a locuit și s-a ocupat de biblioteca dascălului.

    Cu ocazia pierderii profesorului s-a născut oda La Bucovina în care dă frâu sentimentelor nutrite pentru patria sa adoptivă:

,,No-i uita vreodată dulce Bucovină,

Geniu-ți romantic, munții în lumină,

Văile în flori,

Râuri resăltânde printre stânce nalte

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori”.

      În Bucovina a fost hrănit din românismul curat a lui Aron Pumnul și din cel al urmașului la catedra Gimnaziului, Ion G. Sbierea.

      Pierderea profesorului iubit în 1886 l-a îndemnat pe învățăcel să-i închine o elegie La mormântul lui Aron Pumnul, în care pierderea dascălului devine doliu al Țării:

,, Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antịcă fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ți aṷroasă și senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!”.

     Soarta l-a adus pe Eminescu iarăși în Bucovina, prin alegerea ca secretar al Comitetului de organizare al serbării de la Putna din 1871. Serbarea a constituit un eveniment cu totul incomod la granița imperiului austro-ungar și a fost întâiul semn concret și manifest de unire a tuturor românilor, ceea ce, pentru bucovineni însemna mai mult decât orice altceva[13].

    Nici proza lui Eminescu nu e lipsită de imaginea Bucovinei. În romanul Geniu Pustiu, autorul pornește în lume pe drumul cel mare împărătesc de la Cernăuți la Blaj în 1866. Eminescologul Dimitrie Vatamaniuc ne spune că acest drum făurit de Imperiali de la Cernăuți – Siret – Suceava, mai departe pe la Vatra Dornei în Transilvania. Tot din acest roman care are ca temă Revoluția din 1848 răzbate un strigăt pentru unitatea națională a românilor: ,,Schimbați opiniunea publică, dați-i o altă direcțiune, răscoliți geniul național – [...] în care ideea românească să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine, fiți români, români și iar români”[14].

     Eminescu este cel care vorbește în coloanele gazetelor de statutul identității românești din Bucovina. În cadrul acestor scrieri, autorul condamnă în termeni fără echivoc anexarea Bucovinei de către Imperiul habsburgic în 1775 și consideră acest act un rapt pentru care nu există nicio justificare în dreptul internațional[15].

     Basarabia este cîntată în lirică și apărată în publicistica eminesciană cu nesmintit curaj.

  O primă descriere a spațiului natural basarabean, apare în proiectele de tinerețe denumite Dodecameron dramatic.

    În fragmentul intitulat Bogdan Vodă se vorbește de rădăcinile viitorului descălecător (aici apare ca fiul voievodului de Maramureș Dragul):

,,… Aici privești din miezul nopții

Un râu puternic, [sprinten] curgând spre miază-zi

Care apoi departe se varsă-n Marea Neagră

La gura lui departe, pierdută-n zarea zilei

Vezi o cetate mândră ce-i zic Cetatea-Albă.

Iar despre soare-apune vezi iar un râu puternic

Pe șapte guri, se zice, vărsându-se în mare,

E Dunărea, aproape de gurile-i Chilia.

Într-astea două râuri și între munți grei

Privești o țară-ntreagă din codri și de dealuri,

Din văi cu râuri line din codri fără capăt

Vezi turme fără număr în zare răsărind

Și buciumele sună duios și cânt de fluier –

Sălbatici zboară caii mai iuți decât chiar vântul

Și [câinii] urlă jalnic. Ciobanii cei călări

Străbat ca și sîgeata câmpiile întinse…”.

    Mirificul peisaj basarabean cu șesuri întinse și cu ,,soarele cel sfânt” care ,,parcă iese din pământ” e evocat  și în postuma Mușatin și codrul:

,,Acolo-n zarea depărtată

Nistrul mai i s-arată

Dinspre țările tătare

Și departe curge-n mare

La liman ca și o salbă

Se-șira Cetatea Albă.

Iar pe fața mării line

Trec corăbile pline.

Trec departe de pământ,

Pânzele umflate-n vânt”.

     Tonalitatea idilică se schimbă în versuri intens colorate dramatic în catrenul tulburător La arme (,,Auziți cum strigă slabii/ Și umiliții către noi:/ E glasul blândei Basarabii/ Ajunsă-n ziua de apoi”)[16].

     În publicistică Eminescu scoate în priveliște rostul Bisericii Ortodoxe Române din Moldova care păstorea în Basarabia, prin Eparhia Hușilor și cea a Rădăuților care a avut în grijă Hotinul. Episcopia Hușilor a avut jurisdicție canonică și asupra Transnistriei, în satele și orașele dintre Nistru și Bug. La Dubăsari ființa la 1794 o tipografie bisericească. Dacă în Basarabia este o libertate religioasă, în Bucovina, Biserica Ortodoxă de aici a fost supusă la presiuni, ruptă de legătură canonică cu Moldova, a fost mutat sediul ei din Rădăuți la Cernăuți și a devenit din 1871 Mitropolia Bucovinei și Dalmației cu o Arhiepiscopie la Cernăuți și două eparhii sufragane în Dalmația. Cu toată această dezbinare la Cernăuți în cadrul Universității de aici a activat o Facultate de Teologie Ortodoxă unde mulți ardeleni, bănățeni, basarabeni, munteni și-au desăvârșit studiile teologice.

      Atât în cazul Bucovinei și Basarabiei, Eminescu declară că acestea au fost pierdute nu ,,cu sabia”, ci prin Tratate de Pace încheiate între Poartă și Imperiul Habsburgic în 1774-1775 și Imperiul Rus în 1812.

     Chestiunea acestor retrocedări către poporul român devin pentru Eminescu ,,o cestiune de existență” deoarece anexarile au fost făcute fără ,,bunăvoia noastră”[17].

   Eminescu este cel care cu pasul și cu condeiul a acoperit țara locuită de români. Peregrinările adolescentine de la un capăt la altul al țării în tovărășia unui caiet în care nota ce-l fascina, constituie o dovadă în acest sens. Așa a cunoscut rând pe rând Ardealul, Moldova, Bucovina, Oltenia și Banatul. El s-a identificat pentru totdeauna cu timpul poporului, a trăit istoria, tradiția și destinul neamului printr-o contopire a ,,geniului individual” cu cel ,,național”, astfel opera lui devine ,,expresia integrală a sufletului românesc”.

           

---

[1] G. I. Tohăneanu, Scrisori din roase plicuri, Editura Eubeea, Timișoara, 2002, p. 61.

[2] Mihai Eminescu, Basarabia – pământ românesc samavolnic răpit, Antologie, prefață și note de D. Vatamaniuc, Editura Saeculum I. O., București, 2010, p. 150; 5. (Se va prescurta în continuare Basarabia…).

[3] Nae-Simion Pleșca, ,,Basarabia în publicistica și proza lui Eminescu”, în ,,Philologia”, 2014, LVI, p. 41 (Se va prescurta în continuare: ,,Basarabia în publicistica…”).

[4] Mihai Eminescu, Basarabia…, p. 29.

[5] Mihai Eminescu, op. cit., p. 29.

[6] Ibidem, p. 23.

[7] Ibid., p. 18-19.

[8] Ibid., p. 94.

[9] Ibid., p. 182; 184-185.

[10] Ibid., p. 21.

[11] I. Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu. Originile, Editura Cartea Românească, București, 1989, p. 61.

[12] Valentin Coșeneanu, Eminescu, Aron Pumnul și Bucovina habsburgică, Editura Junimea, Iași, 2017, p. 117 (Se va prescurta în continuare…).

[13] Valentin Coșeneanu, Eminescu…, p. 160.

[14] Eugen Todoran, G. I. Tohăneanu, De ce Eminescu?, Editura Timpul, Reșița, 1999, p. 46.

[15] Valentin Coșeneanu, Eminescu…, p. 192-193.

[16] Nae-Simion Pleșca, ,,Basarabia în publicistica…”, p. 41-43.

[17] Mihai Eminescu, Basarabia…, p. 72; 131.