,,Arhanghelul”, nr. 39 / 2021

   În Ajunul Praznicului Nașterii Maicii Domnului, hramul bisericii parohiale din Birda a apărut numărul 39 al revistei de cultură și religie rurală ,,Arhanghelul”.

    Din cuprins am reținut un ,,Editorial”, ,,Coronavirusul cel de toate zilele” iscălit de părintele Valentin Bugariu care oferă câteva date despre virus, precum și câteva terapii duhovnicești pentru alungarea maladiei.

     Pagina ,,Tinere condeie” cu două realizări sub forma unei poezii și a unui eseu care îi au ca autori pe doi foști elevi ai Școlii Gimnaziale din Birda, Vălean Bogdan și Weisz Markus aduc vești bune din lumea celor mai fragede condeie.

      Profesorul Iosif Marius Circa, harnic și competent colaborator al revistei oferă cititorilor, cel de-al XIV-lea episod al Amintirilor, ,,Din amintirile unui colonist din Gătaia”, iar ,,Pagina de literatură” sub semnătura conf. univ. dr. Mirela Ioana Dorcescu dăruiește cititorilor un portret de monah îmbunătățit: ,,Un mistic-martir: Părintele Ioan Negruțiu”.

      Rubrica ,,Documentar” prin două articole încheie șirul colaboratorilor din acest număr. Prof. Octavian Gruița, ,,Personalități girocene participante la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918” și preotul Valentin Bugariu care își finalizează materialul omagial: ,,Ioan Alexandru la 20 de ani de la înveșnicire (IV)” aduc un plus de informații din viața românilor de ieri.

     ,,Cronica parohială” pe parcursul a patru pagini (8-12) prezintă activitățile religioase, catehetice și filantropice realizate de Parohia Birda în ultima vreme.

      Revista poate fi găsită la bisericile din Birda și Sângeorge și în format electronic accesând link-ul: https://www.scribd.com/document/522066628/Arhanghelul-2021-Nr-3.

,,Sărcia”, nr. 56 / 2021

 

   A apărut pe lângă biserica ortodoxă română din Sărcia revista omonimă în 18 pagini. Redactactă de un colectiv de redacție condus de dl. Lucian Moșescu jr. în sujba de redactor responsabil, revista oferă cititorilor de dincolo și dincoace de hotarul Serbiei și României știri, evenimente, studii, pagina de limbă română, pagina sportivă, necrologuri ș. a.

      Acest număr este unul aniversar deoarece publicația a împlinit 25 de ani de la primul număr. Pentru a marca acest moment au fost trimise cuvinte de felicitare iscălite de protopopul Petru Berbentia (Timișoara), Octavian Suciu (Radio–Televiziunea Voivodina), Iancu Murărescu (cel care a consus revista în toți cei 25 de ani), Dan Liuț. Tibi Popovici (Bocșa), Mircea Lelea (Toracu Mare) și preot Valentin Bugariu (Birda).

     Din sumarul acestui număr am reținut Editorialul, ,,1 septembrie începutul anului bisericesc” semnat de preotul paroh Cristian Popi; două interesante documentare: ,,Cimitirele sărcinenților” de Iancu Murărescu și ,,Scurtă monografie a comunei  Sărcia–românească de Ioan Farca” culeasă de Octavian Suciu și un eveniment local prezentat de Lucian Moșescu jr. ,,Hai la turtă la Sărcia. Ediția a III-a”.

În curând...

 

Activități catehetice cu copii la Șemlacu Mare și Gătaia

 

   Miercuri, 25 august la centrele de la Șemlacu Mare și Gătaia ale Fundației United Way au fost derulate două activități catehetice pentru beneficiarii acestui program educațional. Fundația United Way sprijină realizarea unor activități cu copii proveniți din medii defavorizate în scopul prevenirii abandonului școlar. Fundația a organizat astfel de centre pe lângă cele de la Gătaia și Șemlacu Mare, la Bucovăț, Carani, Mașloc, Recaș și Sânandrei.

    În centrele de la Gătaia activează 15 copii, iar în cel de la Șemlacu Mare 9 copii. De aceștia se ocupă D-na Lia Bontescu, educator. În cadrul activităților săptămânale se derulează ore de pregătire, sportive, jocuri tematice, discuții libere ș. a..

     La activitățile programate în ultima săptămână a lunii angust a fost invitat P. C. Părinte dr. Valentin Bugariu de la parohia Birda, care a vorbit celor prezenți despre ,,Diaspora ortodoxă” la Șemlacu Mare și ,,Deportarea bănățenilor în Bărăgan” la Gătaia. Catehezele au fost ilustrate de o prezentare cu ajutorul computerului.

    Totodată au fost prezentate trei volume care fac amintire de istoria și credința orașului Gătaia și a satelor aparținătoare, care îl au ca autor pe părintele invitat.

      Tot cu sprijinul Fundației, copiii au primit o masă caldă, iar dulciuri au fost oferite de Parohia Birda.   

Un muzicolog bănățean de astăzi

 

De curând a apărut la Editura Aius din Craiova, un volum îngrijit de prof. Nicolae Marinescu și închinat profesorului și muzicologului Gheorghe Fabian. O viață & un destin. Filarmonica ,,Oltenia”, 2021, 149 p.

În ,,Introducere”, Nicolae Marinescu recomandă această carte care a apărut cu prilejul aniversării a 80 de ani a sărbătoritului, ca fiind ,,o retrospectivă succintă dar densă și semnificativă, a experienței sale biografice sublimată într-o aventură a vieții muzicale craiovene” (p. 10).

Celelalte șapte capitole ilustrează prin autobiografie, mărturisiri, catalogul creației, fotografii, diplome și premii viața unei personalități muzicale din Cetatea Băniei devenită o prezență așa cum mărturisea Darda Bossun în 2001: ,,Inconfundabila prezență de pe Strada Mare a Urbei, cu pălăria-i largă-n boruri, cu bastonul atârnat englezește, pe braț, cu chipul pecetluit cu mustață haiducească,…” (p. 67).

Gheorghe Fabian după propria mărturisire ne spune că s-a născut pe 18 iunie 1941 la Butin, în județul Timiș. Legătura cu satul natal, cu Banatul reiese din câteva însemnări autobiografice. A urmat școala primară, gimnazială și liceală în Banat la Butin, Gătaia și Nădlac în județul Arad. În timpul studiilor universitare de la Academia de Muzică ,,Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca l-a avut profesor de teorie-solfegii pe bănățeanul Lucian Surlașiu. La absolvire a primit un post de profesor la Școala elementară nr. 3 din Arad, ,,cu scopul de a mă stabili în Banat” (p. 19).

Sufletește niciodată muzicologul Gh. Fabian nu s-a despărțit de Banatul natal. Mărturie stau însemnările legate de istoricul satului natal, dar și de eforturile familiei de a-l sprijini în cariera aleasă: ,,Părinții mei locuiau în casa proprie la nr. 127. Ocupația lor era legată de munca câmpului.

De menționat este faptul că oamenii satului munceau pământul cu sârg, cu un devotament rar întâlnit. Era o localitate multietnică. Majoritari erau slovacii; urmau, în ordine descrescătoare, românii, sârbii, germanii, ungurii, evreii. Satul avea 3 biserici (evanghelică luterană, ortodoxă, catolică) și o școală primară (clasele I-IV) cu limbile de predare slovacă și română. Părinții mei, fiind slovaci, frecventau biserica evanghelică. Eu am urmat școala primară slovacă.

După ce tatăl meu a fost desemnat de Consiliul Parohial în calitatea de cantor-organist al bisericii, întreaga noastră familie s-a mutat în casa cantorială, situată pe strada principală vizavi de biserică. Observând că posed aptitudini, tatăl meu a făcut un gest extraordinar: a vândut un cal și mi-a cumpărat un acordeon Hohner, cu 80 de bași, pe care cu greu puteam să-l țin pe umeri la acea vârstă” (p. 15).

Cea din urmă mărturie o constituie dăruirea volumului omagial Bibliotecii Școlii din Gătaia unde a urmat primele două clase ale Gimnaziului: ,,Liceului Teoretic Gătaia, această carte, în semn de omagiu adus prestigioasei instituții de învățământ, din partea unui fost elev al Școlii elementare, anii 1951-53. Gheorghe Fabian”.

La absolvirea Conservatorului clujean, Gh. Fabian s-a căsătorit cu olteanca Ecaterina Rădulescu, studentă la Matematică și fiică a preotului ortodox din Melinești, jud. Dolj. Aici, cei doi absolvenți au fost încadrați la liceul din localitate. Din 1968 Gh. Fabian a devenit secretar al Filarmonicii din Craiova. A avut de acum, maestrul Fabian câteva realizări notabile în postura de dirijor, comentator, compozitor, cronicar și în final manager al instituției. După 1990 a luat ființă Departamentul de Muzică în cadrul Universității din Craiova, unde a predat Istoria Muzicii.

Între reușitele organizatorice și literare amintim festivalul denumit ,,Săptămâna muzicală craioveană” (1972) care dăinuiște și astăzi și în colaborare cu pr. prof. Alexie Buzerea a publicat monografia: Filarmonica ,,Oltenia”- 90 de ani de la înființare (1952-1992) (p. 26).

Și prin acest volum, profesorul și muzicologul Gheorghe Fabian continuă seria medalioanelor unei tot mai necesare monografii ,,Bănățeni de astăzi” o continuare firească a celor de altădată.

420 de ani de la moartea Viteazului

 

Imaginea voievozilor români s-a păstrat foarte bine în memoria nu doar a contemporanilor dar și peste veacuri. Doar așa ne explicăm că numele acestora este întărit de un adjectiv care caracterizează activitatea: mare, bun ori viteaz.

Astăzi, 19 august se împlinesc 420 de ani de la moartea lui Mihai Viteazul, apărător al creștinătății și primul domn al celor trei țări românești: Muntenia, Moldova și Transilvania.

Există în literatura istorică monografii închinate domnitorului muntean începând cu Nicolae Bălcescu, bănățeanul Ion Sârbu, preot în Rudăria (azi Eftimie Murgu, Caraș-Severin) și cea mai nouă iscălită de preotul profesor Alexandru Moraru de la Cluj-Napoca, Domnitorul Mihai Viteazul (1593-1601. Erou al națiunii și martir al Bisericii străbune, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2018, 188 p..

Prefața acestei cărți este semnată de I.P.S. Andrei, Mitropolitul Clujului în care dezvăluie aplecarea domnitorului asupra sentimentului religios.

Autorul, Alexandru Moraru își începe volumul cu ,,mărturisirile de credință” ale Domnului Mihai(l) care domnește ,,din mila lui Dumnezeu” sau ,,cu mila lui Dumnezeu” (p. 29).

Bun strateg și conducători de oști, Mihai Viteazul aderă la Liga Sfântă într-o mult așteptată cruciadă împotriva otomanilor: ,,În această țară [Țara Românească] aș fi putut trăi liniștit, singur și fără nicio frică, dacă nu mă simțeam chemat de credința mea față de Maiestatea Voastră și față de întreaga creștinătate. Eu însă nevrând să sporesc puterea turcilor prin ostașii mei, spre distrugerea creștinilor, de bunăvoie m-am arătat gata a lua parte la Liga creștină, fapt prin care mi l-am făcut pe tiran [pe sultan] dușman de moarte și însetat de sângele meu”; și așa s-a și întâmplat (p. 32-34).

În paginile cărții sunt consemnate relațiile cu ierarhia bisericească, ctitoriile și danile făcute.

Concluzia volumului se rezumă la două cuvinte ,,Erou și martir”. După uciderea sa, trupul a rămas undeva pe Câmpia Turzii, iar capul a fost așezat în Mănăstirea Dealu de paharnicul Turtulea.

Pe locul unde se crede că a fost înmormântat trupul Viteazului, la inițiativa Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania a fost ridicată Mănăstirea Mihai Vodă cu hramul ,,Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (p. 95).

Întreaga scriitură pledează pentru cunoașterea personalității Voievodului precum și a credinței sale despre care Andronic Cantacuzino, diplomat la Constantinopol nota: ,,…păstor bun, creștin cu milă pentru săraci și cu frică de Dumnezeu” (p. 97).

 

În curând...

 

Importanța pomelnicului în slujbele Bisericii

 

Învăţătura ortodoxă despre locul, rolul, rostul şi importanţa pomelnicului/acatistului în slujbele Bisericii şi în viaţa duhovnicească a credincioşilor…

Introducere

          Cea mai cunoscută formă a rugăciunii personale realizată de credincioşi în Biserică este concretizată prin scrierea unui pomelnic.

În privinţa conţinutului acestuia există practici exagerate şi, de aceea, informaţiile prin care gestul să-şi atingă efectul scontat sunt binevenite.

Mai întâi, trebuie luată în considerare slujba pentru care va fi dat respectivul pomelnic.
            În cazul slujbelor la care se citesc diverse Acatiste, acesta va conţine numai numele de botez al credincioşilor vii, la fel la slujba Sfeştaniei, la slujba Litiei sau la Taina Sfântului Maslu.
           La Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, pe pomelnic se trec atât cei vii cât şi credincioşii adormiţi întru Domnul, în vreme ce la slujba Parastasului vor fi pomeniţi numai cei morţi.
Pe pomelnicul pentru Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie vor fi trecuţi exclusiv creştinii botezaţi ortodox, în timp ce la celelalte slujbe se îngăduie a fi pomeniţi şi cei de alte confesiuni şi uneori chiar şi cei nebotezaţi, ca o rugăciune suplimentară pentru luminarea şi îndreptarea acestora spre adevărata Biserică.

         Cât priveşte pomenirea copiilor morţi nebotezaţi sau a celor avortaţi, acest lucru trebuie evitat.
          În al doilea rând, pe pomelnic nu îşi au rostul cererile extrem de detaliate, urmând a fi rezumate numai lucruri absolut folositoare.

         Scopul pomelnicului nu este dobândirea imediată şi automată a unor foloase materiale sau a unor împliniri pe plan profesional şi sentimental, ci acela ca, prin slujbele la care vor fi citite numele celor trecuţi în pomelnic, harul divin mângâietor al lui Dumnezeu să se pogoare şi să călăuzească şi să îndrepte viaţa şi paşii credincioşilor pe calea mântuirii. În nici un caz pomelnicul nu va conţine blesteme sau cuvinte necuviincioase sau nume de animale.
Un ultim aspect se leagă de aducerea pomelnicului la biserică. Pentru a nu deranja şi tulbura atmosfera de rugăciune din cadrul bisericii, ideal ar fi ca pomelnicul să ajungă la Sfântul Altar în mâna preotului slujitor înainte de slujba la care se va citi.

        Nu trebuie uitat faptul că în biserică rugăciunea colectivă este mult mai puternică, aceasta fiind pe primul plan, şi nu pretenţiile uneori absolut egoiste ale unor credincioşi ce monopolizează rânduielile slujbelor prin alcătuirea exagerat de stufoasă a pomelnicului.

    Câteva sfaturi practice în Biserică: Cum şi când se citesc pomelnicele?

 

Foarte adesea se primesc la Sfântul Altar pomelnice care au zeci sau chiar sute de nume înscrise pe ele, unele dintre ele sub forma aşa-numitelor "acatiste", având specificate şi problemele cu care credincioşii se confruntă în viaţa cotidiană.

În special cu prilejul marilor praznice sau a sărbătorii hramului bisericii, aceste pomelnice venite de la credincioşi sunt foarte numeroase, aşa încât preotul sau preoţii, dacă slujesc mai mulţi, reuşesc cu mare greutate să le citească, încadrându-se în timpul obişnuit al săvârşirii unei slujbe.

Este recomandabil ca aceste pomelnice să fie citite în taină de către preoţi în Sfântul Altar în timpul cântării stihirilor sau a citirii catismelor, la strană, din cel puţin două motive pe care le voi dezvolta în cele ce urmează.

În primul rând, citirea în taină a pomelnicelor face ca slujba să se desfăşoare în chip firesc, fără lungirea provocată de citirea cu voce tare a numelor credincioşilor. Credincioşii pot, astfel, urmări desfăşurarea slujbei fără a se crea pauzele impuse de citirea cu voce tare a pomelnicelor. În general, în bisericile în care pomelnicile sunt citite cu voce tare, credincioşii stau de multe ori o jumătate de oră sau poate chiar mai mult în aşteptare, pierzându-şi astfel atenţia duhovnicească şi împrăştiindu-şi mintea de la rugăciune.

Timpul citirii pomelnicelor în auzul credincioşilor devine astfel timp mort, fragmentând desfăşurarea slujbei bisericeşti.

Auzirea numelor de către credincioşi satisface numai pe aceia care ţin cu tot dinadinsul să-şi audă rostit numele şi care urmăresc cu multă atenţie citirea pomelnicelor doar pentru a-şi descoperi numele, ceea ce duhovniceşte nu-i ajută cu nimic, ci, dimpotrivă, poate cultiva începutul mândriei în inima lor.

În al doilea rând, citirea numelor înscrise pe pomelnic se adresează lui Dumnezeu, şi în nici un caz credincioşilor adunaţi la rugăciune în lăcaşul bisericii. Citirea în taină a pomelnicului înaintea Sfintei Mese face ca numele din pomelnicele noastre să fie auzite şi primite "în jertfelnicul cel mai presus de ceruri".

Astfel, Cel care trebuie să audă cu adevărat numele din pomelnicele noastre este Dumnezeu.
Aceasta înseamnă însă că preotul trebuie să fie responsabil atunci când citeşte pomelnicele, pomenind fiecare nume cu mare băgare de seamă, luând aminte să nu omită din neglijenţă vreun nume din cele înscrise în pomelnic, pentru ca astfel rugăciunea credincioşilor să ajungă la tronul slavei lui Dumnezeu.

La sfârşitul pomenirilor făcute în taină în Sfântul Altar, preotul poate adăuga în cadrul cererilor ecteniei întreite şi o cerere specială "pentru cei pe care i-am pomenit în taină la Dumnezeiescul Jertfelnic şi pentru toţi cei pe care nu i-am pomenit din neştiinţă sau din uitare sau din pricina mulţimii numelor", rugând pe Dumnezeu să-i pomenească El, fiind "Cel ce ştie numele, vârsta şi trebuinţa fiecăruia".

Credincioşii vor avea astfel siguranţa şi mulţumirea că pomelnicul şi rugăciunea lor au ajuns acolo unde trebuie, aşteptând de la Dumnezeu "mare şi multă milă".
(Cf. Pr. Lect. Univ. Dr. Lucian Farcaşiu - http://ziarullumina.ro/sfaturi-practice-in-biserica-cum-si-cand-se-citesc-pomelnicele--22306.html - 23.09.2010/30.06.2015).
          Învăţătura ortodoxă, amplă şi detaliată, cu privire la rostul şi folosul sacramental al pomelncelor/pomenirilor în viaţa duhovnicească a creştinului.

În Sfânta Scriptură găsim mai multe pasaje cu referire la pomenirea unei persoane.  „Oriunde se va propovădui Evanghelia se va spune ce a făcut ea, SPRE POMENIREA EI" (Matei 26:13). Lui Corneliu sutaşul păgân, pentru că era foarte milostiv i se arată un înger al Domnului şi-i spune: „Corneliu!... Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, SPRE POMENIRE, înaintea lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 10:4-31). Tâlharul de pe crucea din dreapta lui Iisus a zis: „POMENESTE-MĂ, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta " (Luca 23:42). 4. „Ce este omul, că-l POMENEŞTI pe el, sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?" (Evrei 2:6).

Mergând la biserică, fie la sfintele slujbe, fie doar pentru o scurtă rugăciune în afara programului liturgic, ne-am obișnuit să dăm un acatist, sau să lăsăm un acatist ori pomelnic. Uneori îl înmânăm direct preotului, alteori observăm o cutie pe care scrie Acatiste și lăsăm acolo pomelnicul nostru cu mulțumirea sufletească de a fi făcut ceea ce este bine spre pomenirea noastră și spre răspuns bun la rugăciunile noastre.

Există însă, diferențe clare între acatist, pomelnic, sărindar, diferențe care țin de conținut, dar   și de locul și momentul când ele se aduc și ce citesc în biserică.
            Pentru a evita situațiile jenante în care avem tendința să transformăm pomelnicul în scrisoare de doleanțe, ori situațiile în care, din neștiință, pomenim în mod greșit la Sfântul Maslu și pe cei adormiți, dar și pentru a nu deranja desfășurarea slujbelor înmânând pomelnicul la momentul nepotrivit, ar fi bine să cunoaștem următoarele:
          Indiferent că dăm pomelnic, acatist, liturghie sau sărindar, este suficient să scriem prenumele celor care dorim să fie pomeniți. Mai exact, scriem numele de botez al celor pomeniți și ținem cont ca aceștia să fie cu toții ortodocși. Doar în cazul clericilor, trecem înaintea numelui, după caz, treapta preoțească: părintele, monahul, ieromonahul, monahia, preoteasa etc.
       Să avem credința și încredințarea că Dumnezeu cunoaște deja nevoia, necazul și suferința fiecăruia. Nu se detaliază în dreptul fiecărui nume cererea specifică pentru acea persoană. Cel mult, putem adăuga lângă un nume un singur cuvânt care să sintetizeze rugăciunea pentru el. Putem scrie, de exemplu: Ion, bolnav; Gheorghe, pătimaș; Maria, elevă; Elena, însărcinată etc. Nu este timp ca preotul să citească largi compuneri și detalii despre fiecare persoană în parte. Aceste lucruri se cade a fi discutate la Taina Spovedaniei.

      Deosebit de important este să nu cerem lui Dumnezeu, prin pomelnic, răzbunare asupra vrăjmașilor noștri, să nu blestemăm și să nu dorim răul nimănui. Dimpotrivă, să trecem pe pomelnic nu doar pe cei iubiți ai noștri, ci și pe cei care ne urăsc, binecuvântându-i pe toți după cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos care zice: “Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce vă fac rău” – Luca 6: 27-28.

      Un alt aspect demn de semnalat este că “eficienţa” pomelnicului nu depinde de citirea lui cu voce tare sau în taină de către preot. În realitate, citirea pomelnicelor cu voce tare provoacă o evidentă şi deranjantă ruptură în cadrul slujbei, o întrerupere care, de obicei, devine pretext de vânzoleală şi şuşoteală în sfântul lăcaş.

      Pomelnicul - este o listă cu persoane în viaţă sau decedate, al căror prenume îl citește cu voce tare sau în taină preotul la unele slujbe și rugăciuni. Termenul de pomelnic vine de la „a pomeni" – a aduce aminte. Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!
    Așadar, pomenirea se face spre a aduce aminte lui Dumnezeu despre cei al căror nume stă scris pe pomelnic, chiar dacă aceștia nu sunt prezenți la acea slujbă, pentru ca Harul lui Dumnezeu să se coboare asupra lor spre iertarea păcatelor și ajutor la diverse trebuințe.

    Scriem pomelnicul, nu pentru că Dumnezeu ne-ar uita, nu ne-ar mai cunoaște pe noi și nevoile noastre, ci pentru a împlini porunca Rugați-vă unii pentru alții… căci mult poate rugăciunea celui drept, și pentru a chema în ajutor Harul Sfântului Duh care lucrează în chip minunat și tainic în sfintele slujbe.

    Părintele Sofronie Saharov ne îndeamnă: „Când vă rugaţi, rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare. Şi adăugaţi: „Pentru rugăciunile lor, pentru rugăciunile lui, miluieşte-mă şi pe mine“. Astfel, puţin câte puţin, conştiinţa voastră se va lărgi“.

 

   Când sunt pomeniți cei vii și când sunt pomeniți cei adormiți?

      Cei vii sunt pomeniți la toate Sfintele Taine (Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, Sfânta Taină a Cununiei, Sfântul Botez, Sfântul Maslu, Sfânta Spovedanie…), la slujba Vecerniei cu priveghere (Litie) și la rugăciuni pentru diverse trebuințe.

     Cei adormiți sunt pomeniți doar la Sfânta Liturghie și la slujba parastasului. Așadar, este greșit a scrie pomelnic cu cei adormiți la Sfântul Maslu sau la Litie, întrucât aceste două slujbe sunt destinate exclusiv iertării de păcate și însănătoșirii trupești și sufletești a celor vii.

       Pomenirea cea mai de preț pentru orice suflet, fie el viu sau adormit, se face în cadrul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii la Proscomidie. Atunci, preotul scoate o firimitură din prescură pentru fiecare nume de pe pomelnic, pe care o așează pe Sfântul Disc, împreună cu Sfântul Agneț, care preînchipuie Trupul Mântuitorului Iisus Hristos, și împreună cu părticele de prescură scoase pentru Maica Domnului, îngeri și sfinți. Toate aceste mici firimituri binecuvântate, numite miride, sunt introduse de preot în Sfântul Potir iar în momentul culminant al Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, la Epicleză, prin rugăciunea preotului și invocarea harului Duhului Sfânt, se transformă în Trupul și Sângele Domnului, care se dă celor pregătiți spre împărtășire.

     Încă un moment de puternică pomenire a celor pentru care s-au scos miride este la ieșirea preotului cu Sfintele Daruri, când, în fața Ușilor Împărătești, părintele se roagă între altele și pentru cei care au adus aceste Sfinte Daruri (prescura și vinul), și pentru cei pentru care s-au adus, vii sau adormiți.

     Este important de știut că preotul poate să scoată miride pentru cei pomeniți la Proscomidie numai până la momentul în care în biserică se cântă Imnul Heruvic (Noi care pe Heruvimi cu taină închipuim…).

     După acest moment, pomelnicele vor mai putea fi citite de preot în taină la momentul în care în biserică se cântă Axionul, cântarea închinată Maicii Domnului, dar fără a mai putea scoate miride pentru fiecare nume. Pomelnicele trimise în Sfântul Altar după Axion vor putea fi pomenite abia la următoarea Sfântă şi Dumnezeiasca Liturghie.

    Așadar, să pregătim pomelnicele pentru Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie din timp și să le înmânăm preotului slujitor cât mai la începutul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii.
   Astfel vom fi cu siguranță pomeniți la Sfânta Proscomidie și nu vom crea agitație și gălăgie în momentele cele mai tainice ale Liturghiei, în drumul nostru către și dinspre Sfântul Altar.
    Pentru Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie pomelnicul trebuie făcut pe două coloane distincte, una pentru vii şi una pentru răposaţi, cu menţiunea „Vii” şi „Adormiţi”. Cei vii se scriu în partea stângă, iar cei adormiți, în dreapta. A da pomelnic la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se mai numește în popor și a da liturghie.

    De aici și expresia a da patruzeci (40) de liturghii pentru odihna sufletelor celor adormiți. Când  dăm liturghie, este bine ca pomelnicul nostru să fie însoțit și de lumânări, prescură, vin, tămâie, ulei pentru candele. Nici numărul, nici cantitatea acestor mici jertfe nu sunt fixate de canoanele Bisericii, ci fiecare poate să facă după cum crede, după cum poate, respectând după putere eventuale reguli particulare încetățenite în parohia sa. (De exemplu, sunt parohii la țară unde pomelnicele sunt preluate de crâsnic/paraclisier de la credincioși și duse în Sfântul Altar. Sunt alte parohii unde la începutul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, părintele deschide ușa Sfântul Altar și începe a primi pomelnicele de la cei prezenți care se așează frumos la rând. În funcție de fiecare biserică, lumânările care însoțesc pomelnicul pot fi sau nu aprinse etc.)
    «Când proscomidiesc, spunea Stareţul, văd su­fletele cum trec prin faţa mea şi cum mă roagă să le pomenesc. Să vreau să le uit, dar nu pot. Când preotul scoate părticele şi pomeneşte nu­mele credincioşilor la Sfânta Proscomidie atunci se coboară îngerul Domnului şi ia pomenirile acestea şi le duce şi le pune la tronul Stăpânului Iisus Hristos, ca ru­găciuni pentru cei pomeniţi la Sfânta Proscomidie.

    Într-o zi, spunea Stareţul, am uitat să pomenesc la cei adormiţi pe maica mea, care a fost o femeie sfântă. Când am terminat Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi m-am dus la chilia mea, acolo unde stăteam, a venit sufletul maicii mele şi mi-a zis cu plângere:
   - Părinte Iacov, nu m-ai pomenit astăzi.

   - Cum, maică, nu v-am pomenit? În fiecare zi vă pomenesc şi, desigur, cea mai bună părticică v-o scot, i-am zis.

    - Nu, copilul meu, astăzi m-ai uitat şi sufletul meu nu s-a odihnit tot atât ca şi în celelalte zile în care m-ai pomenit, mi-a răspuns. Gândiţi-vă ce mare câştig şi folos primeşte sufle­tul când îl pomeneşte preotul la Sfânta Proscomidie». (Un Stareţ sfânt – fericitul părinte Iacov Egumen al Sfintei Mănăstiri „Cuviosul David”, Editura Bunavestire - Bacău 2002).

    Acatistul – este pomelnicul de vii care se pomeneşte la ecteniile Slujbei Acatistului cu scopul strict de mulţumire sau îndeplinire a unor cereri (sănătate, izbăvirea de nevoi, încetarea vrajbei etc.). Slujba Acatistului are loc de obicei în cursul săptămânii, după-amiaza.

De aceea, putem da acatistși scriind un pomelnic al celor vii pe care să îl lăsăm în cutia din biserică pe care scrie Acatiste. La începutul slujbei acatistului, preotul va lua toate pomelnicele din respectiva cutie, împreună cu pomelnicele care i-au fost înmânate personal și le va citi, de regulă cu voce tare, la ectenie. Preotul va rosti numai prenumele celor pomeniți, nu și cererea precisă scrisă în dreptul lor. Aceasta va fi parcursă de preot cu privirea și gândul, rezolvarea fiind deja încredințată lui Dumnezeu din momentul în care acatistul a fost scris.
   În timpul citirii Acatistului nu se stă jos, în strane, ci în picioare sau în genunchi în faţa icoanei sfântului spre care ne îndreptăm rugăciunea. Acatistele se pot citi și acasă, de către fiecare credincios. Cei care citesc Acatiste trebuie să ştie că nu sunt unele mai puternice sau mai eficiente decât altele, ci totul depinde de cel care citeşte, adică de credinţa şi convingerea cu care se roagă.

   Sărindarul – vine de la grecescul saranda care înseamnă patruzeci (40) şi este pomelnicul numai pentru morţi, de regulă pentru o singură persoană, recent decedată, care se pomeneşte la Sfânta Şi Dumnezeiasca Liturghie până la parastasul de patruzeci (40) de zile al răposatului. De regulă, sărindarul conține pe lângă numele celui adormit, și o sticluță cu vin, o prescură sau colac, lumânare și tămâie.

    Există și o ierarhie ce se recomandă a fi respectată când scriem un pomelnic.  Începem cu preotul care a săvârşit botezul celui care dă pomelnicul și continuăm cu preotul duhovnic; naşii (de la botez şi cununie); soţ/ soţie şi copii; alte rude şi apropiaţi.
    Persoane care nu pot fi trecute pe pomelnic: persoanele nebotezate; copiii avortaţi; nu se pomenesc vrăjitorii, descântătorii, ghicitorii sau cei ce practică magia albă; nu se pomenesc sinucigaşii, apostaţii, ereticii, schismaticii; nu se pomenesc la răposaţi dispăruţii despre care nu avem certitudinea morţii lor; nu se scriu nume de persoane vii pe pomelnicul celor răposaţi cu părerea că aşa s-ar provoca moartea persoanei respective; nu se cere pedepsirea sau răul vreunei persoane considerate duşman; pe pomelnicul de la Sfântul Maslu nu se trec răposaţi. (Lumea Credinței, anul VI, nr. 7 (48) Iulie 2007).

   Deși pare că se subînțelege, subliniem că pe pomelnic trecem doar numele oamenilor, niciodată al vreunui animal, indiferent cât de drag și apropiat ne este.

   Sfântul Simeon al Tesalonicului spune şi de ce nu pot fi pomeniţi cei pe care i-am enumerat mai sus sau cei asemenea lor. La Sfânta Proscomidie, după prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului, părticelele scoase pentru fiecare nume sunt puse în Sfântul Potir și unesc cu Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

    Dacă persoana pomenită este în stare potrivită împărtăşirii (viaţă curată, stare de pocăinţă), primeşte în chip nevăzut împărtăşirea Duhului (în momentul în care pune miridele pentru vii şi adormiţi în Sfântul Potir, preotul rosteşte: „Spală, Doamne, păcatele celor care s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi”); dacă are o viaţă păcătoasă şi nu se depărtează de păcat (dacă nu are stare de pocăinţă), atunci jertfa adusă îi va fi spre osândă.

     Aşadar, este nevoie de atenţie atât din partea celui care face şi aduce pomelnicul, cât şi din partea preotului.

     Este bine să știm și faptul că nu există nicio rugăciune specială la slujba parastasului pentru cei care au murit nepregătiți, adică neîmpărtășiți, nespovediți, fără lumânare.
     Așadar, a trece aceste detalii în dreptul numelui celui adormit nu ajută la obținerea unor dezlegări speciale. Dezlegarea ține de credința celor rămași în viață, de cât de des aceștia se îngrijesc să îl pomenească pe cel adormit mai ales la Sfânta Liturghie, să dea milostenie pentru sufletul lui, și, mai ales, de milostivirea lui Dumnezeu.

      Mențiuni și argumentări suplimentare pentru cei care nu trebuie trecuți pe pomelnic.

      Biserica nu s-a rugat şi nu se roagă niciodată pentru copiii avortaţi, întrucât învățătura bisericească spune că acei copii avortaţi nu intră în împărăţia lui Dumnezeu, ci rămân în planul iconomiei, milei şi iubirii divine. Neajungând momentul naşterii şi mai ales al botezului, ei nu sunt părtaşi împărăţiei lui Dumnezeu în care se intră numai prin botez: “De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:5).
     Sinucigașii nu trebuie trecuţi pe pomelnice, întrucât conform Sfintei Scripturi nu sunt iertaţi în veac: „Adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor, păcatele şi hulele câte vor fi hulit. Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică.” (Marcu 3:28-29).

    Deci, pe cei ce şi-au curmat firul vieţii, căzând în păcatul deznădejdii, nu trebuie să-i punem pe pomelnic.

    Cât despre cererile personalizate de pe pomelnice, iată ce ne spune Părintele Arhimandrit Ilie Cleopa: „Am văzut pe unele pomelnice pe care le aduceţi, că pomeniţi pe DRACUL NOROC, zicând: Pentru norocul fetei, norocul băiatului, pentru norocul familiei. De ce mi-aţi pus pe dracul pe pomelnic? Voi ştiţi cine a fost Noroc? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Şi voi, creştinilor, scrieţi noroc pe pomelnic. Vai de mine! Mare nebunie, mare rătăcire! N-ai pe Dumnezeu? Pui pe dracul Noroc?... ”  (în „Ne vorbeşte Părintele Ilie Cleopa", volumul 7, pagina 68)

   În aceeași categorie pot fi incluse și acele cereri specifice, ca de exemplu: baftă la examen; mersul de bine în afaceri; să fiu văzut bine de şefi; câştig de bani; aducerea cât mai repede a ursitei; dezlegarea cununiilor; bărbat bun fără vicii; îndepărtarea femeilor desfrânate şi clevetitoare care vor să ne distrugă familia; reușită la tribunal; ferirea de accidente ș.a.m.d. Dumnezeu ne-a spus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă" (Matei 16:33).

(Cf. Cristina Roman - http://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/638/d%C4%83m-acatiste-pomelnice-liturghii-sau-s%C4%83rindare – 04.02.2014/30.05.2015).

 

    Câteva concluzii şi încheierea Pomelnicul, cererile cele spre folos și rugăciunea pentru alții

    Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, prin rânduiala ei, cuprinde toate pomenirile, pentru toate cererile cele spre folos. Acestea, cu mult discernământ, sunt rostite de slujitori la modul general, făcând astfel indispensabilă prezenţa activă a credincioşilor la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

   Ritualul şi cuvintele rostite de slujitori provoacă în noi implicarea directă în actul rugăciunii, întrucât ea vizează „pe toţi şi pe toate”, adică toate persoanele cu toate nevoile, cu tot concretul vieţii noastre şi al lumii întregi.

   Pomenirea în rugăciune, împletită cu prezenţa noastră activă la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, urcă viaţa noastră către sensul ei plenar: cosmic şi eshatologic.“
   Una dintre cauzele care au dus la modificarea raţiunii cosmice a Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, pe un înţeles particular sau autonom, este introducerea şi citirea uneori în mod excesiv, în cadrul ei, a pomelnicelor. Robert F. Taft, expert în istoria Liturghiei Răsăritene, arată că însăşi introducerea ecteniilor a declanşat modificarea raţiunii Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii de la rugăciune bazată prin excelenţă pe mulţumire la o rugăciune care accentuează cererea.

    Dintre unele excese amintim doar de prelungirea Ecteniei mari şi a Ecteniei întreite, cu suplimente pentru toate trebuinţele, și citirea cu glas tare a pomelnicelor cu vii şi adormiți în cadrul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii.

Trebuie să avem în vedere că introducerea pomelnicelor la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie ţine de o rânduială târzie, care are o puternică influenţă occidentală (vezi şi Robert F. Taft, „O istorie a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur”, Renaşterea, 2012, pp. 314-330).
    Cu toate acestea, nu citirea lor este problema (pe undeva un semn excepţional de comuniune), ci excesul şi accentul pus doar pe ele, ceea ce duce la depăşirea rânduielii, care cere clar ca acestea să fie citite la anumite momente stricte, tocmai pentru a nu modifica sensul de bază al Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, care nu este exclusiv cel de cerere, ci mai ales cel de mulţumire. Altfel, Liturghia devine o slujbă a nevoilor particulare. Nu trebuie să se încurajeze rugăciunea prin corespondenţă, pentru unii fiind de ajuns faptul că au dat pomelnic la Altar, iar restul participării la slujbă fiind considerat de prisos.

    Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie prin rânduiala ei cuprinde toate pomenirile, pentru toate cererile cele spre folos. Acestea, cu mult discernământ, sunt rostite de slujitori la modul general, făcând astfel indispensabilă prezenţa activă a credincioşilor la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Ritualul şi cuvintele rostite de slujitori provoacă în noi implicarea directă în actul rugăciunii, întrucât ea vizează „pe toţi şi pe toate”, adică toate persoanele cu toate nevoile, cu tot concretul vieţii noastre şi al lumii întregi.

    Toţi tâlcuitorii Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, fără excepţie, au subliniat acest caracter general, total sau cosmic al ei, care nicidecum nu trebuie rezumat la trebuinţele mărunte şi restrânse ale vieţii particulare, întrucât este singura rânduială liturgică la care actualizăm Jertfa nesângeroasă a Mântuitorului Iisus Hristos, prin Trupul şi Sângele Său, ca daruri euharistice, asumate pentru răscumpărarea noastră şi a întregii creaţii. Iar acestei totalităţi nu i se poate subordona nimic.

    De aceea, pretenţia subscrierii Liturghiei trebuinţelor particulare (trecute pe pomelnic sau nu) este împotriva raţiunii ei, fiind nevoie mai degrabă de o înscriere a propriilor noastre nevoi trebuințelor generale, şi nu invers. Adică dorinţele mele mărunte şi reduse capătă un cu totul alt înţeles, unul mult mai înalt, atunci când sunt subscrise raţiunilor şi ierarhiei întregii creaţii, pe care Liturghia le actualizează.

   Practic, procedând în acest mod, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se restaurează în noi propriile înţelesuri despre lume, despre om, despre Dumnezeu şi relaţiile dintre acestea. Şi dacă Dumnezeiasca Liturghie nu face aceasta, atunci nici o altă slujbă nu o va mai putea face.    Ca să nu spunem că pentru nevoile personale, de zi cu zi, Biserica a rânduit atâtea ierurgii, deşi şi acestea toate sunt şi au nevoie, la rândul lor, să fie sub­scrise Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii.
   Este de ajuns să trimitem la „Mistagogia” Sfântului Maxim Mărturisitorul ca să înţelegem că raţiunea cosmică a Liturghiei cu nimic nu trebuie umbrită de particularismul nevoilor sau al numelor pomenite agasant.

   În ordinea gândirii sale inspirate, care reflectă Tradiţia Bisericii, Sfântul Maxim Mărturisitorul, contrar unor demersuri autonome, de liturghii particulare de pe atunci pornite în Occident, vorbeşte despre caracterul cosmic - eshatologic al Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii în care cele mai mari se apleacă spre cele mai mici şi cele mai mici se orientează şi tind către cele mai mari, Dumnezeu străbătând lumea spre cele mai restrânse forme ale sale, iar făpturile urcând unele prin altele către Dumnezeu.

   Astfel, sufletul omului împreună cu trupul sunt ca o Biserică în miniatură, care deodată sintetizează, dar se şi integrează în Biserica cosmică, constituită din cele văzute şi nevăzute, peste care străluceşte, le străbate şi le cuprinde Preasfânta Treime.
   În consecinţă, pomelnicul este un pretext bine-venit dacă se foloseşte la timpul şi locul potrivit în slujbele Bisericii.

   Un model practic de citire a lui îl putem împrumuta din rânduiala călugărească, pomelnicele fiind citite la slujbele celor Șapte Laude.

    Putem spune că pomenirea în rugăciune, împletită cu prezenţa noastră activă la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, urcă viaţa noastră către sensul ei plenar: cosmic şi eshatologic.
(Cf. Gheorghe Butuc - http://ziarullumina.ro/pomelnicul-cererile-cele-spre-folos-si-rugaciunea-pentru-altii-103186.html - 29.06.2015/30.06.2015).

Material documentar, întocmit, realizat şi redactat de Stelian Gomboş

 

     http://www.bisericasfantulantonie.ro/articole/importanta-pomelnicului-acatistului-in-slujbele-bisericii-2255, accesat în 17. 08. 2021.

 

,,Vatra satului”, nr. 52 / 2021

 

   Profesorul și gazetarul Iosif Marius Circa iscălește în Editorialul acestui număr, un reportaj cu titlul ,,Eveniment inedit în satul nunții mele, Ferendia”. Ivit cu prilejul apariției unui magazin alimentar în satul Ferendia, autorul subliniază importanța ideii de comunitate locală: ,,Este de netăgăduit că nimeni nu a trăit vreodată alt moment decât prezentul. Căci, de fapt, și amintirile sunt gânduri de acum, ba, mai mult, chiar anticipările sunt gândite tot în prezent. Prezentul este clipa pe care o trăim, el este timpul în care conviețuim în tăcere sau în tumultul vremii și este perioada când oamenii se bucură de comuniunea dintre ei. Suntem creștini și știm că D-zeu a creat omul pentru a trăi prezentul în comuniune. Avem sădită în firea noastră dorința de a ne căuta aproapele, de a ne bucura împreună cu el.

     Adevărata comuniune dintre oamenii de la țară, s-a născut prin forța divină a Celui de Sus. Biserica era, și cred că încă mai e, mijlocul și miezul satului” (p. 1).

      Prof. Ioan Traia realizează un studiu monografic închinat unui topos istoric ,,Comuna Jamu-Mare în perioada medievală” în care abordează mai multe problematici: atestarea documentară a așezărilor, fenomenele de pustiire și continuitatea așezărilor în perioada regalității maghiare.

     În pagina dedicată credinței, preotul Tiberiu Gherasim, parohul Bisericii cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” din Ferendia a semnat un cuvânt catehetic închinat sărbătorii hramului lăcașului de cult: ,,Adormirea Maicii Domnului sau «Paștele verii»”. Din cuprinsul acestui articol aflăm lucruri noi despre sărbătorirea Adormirii Maicii Domnului prin cântările Prohodului, procesiunea cu Epitaful și bucuria pascală a praznicului.

    Revista se încheie cu o recenzie și o cronică culturală dedicate apariției unei cărți și sărbătoririi unui gazetar bănățean, prof. Gheorghe Rancu-Bodrog cu prilejul împlinirii a 75 de ani de viață.

Patria noastră să fie credința noastră. Biserica noastră este egală cu națiunea română

 

Cum se putea o ocazie mai bună pentru cei care au gândit viitorul acum 150 de ani – e vorba de viitorul poporului nostru – decât această zi de Adormire a Maicii Domnului din viața trecătoare pământească și de trecere a ei în viața eternă?

Era ca o metaforă pentru națiunea noastră adormită și necăjită, care trebuia să intre, prin marile fapte ale marilor oameni de atunci, în eternitate. Evenimentele de la Putna de acum 150 de ani găseau poporul român, cel mai numeros popor din sud-estul Europei, risipit în mai multe țări.

Din fericire, nucleul său, dar nu și cea mai mare parte a acestui popor, era concentrat, începând cu 1859, în România, formată pe atunci doar din Oltenia, Muntenia, Moldova dintre Carpați și Prut și din Bugeac, cele trei județe din sudul Basarabiei.

Cea mai mare parte a pământului nostru și a poporului român se afla sub stăpânirea imperiilor vecine. Dobrogea era sub otomani, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina erau sub austro-ungari, pe lângă mulți români risipiți prin Balcani, care nu au avut niciodată șansa să trăiască în propriul stat românesc.

Tinerii studioși din România și din teritoriile românești înstrăinate s-au gândit atunci ca, prin cinstirea amintirii celui mai important domn pe care l-au avut românii în Evul Mediu, Ștefan cel Mare și Sfânt, să stimuleze efortul fundamental al libertății și unității naționale a tuturor românilor.

Și unde se putea mai bine decât în locul nostru sfânt, în Mănăstirea Putna?

Este important de știut că cele mai avansate idei ale conducătorilor, ale elitei intelectuale europene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, era u ideile care susțineau emanciparea națională a popoarelor.

Progresiștii epocii, aceia care gândeau la viitorul popoarelor europene, prevesteau și luptau pentru prăbușirea imperiilor multinaționale și pentru formarea câte unui stat pentru fiecare națiune.

Aceste imperii, care urmau să cadă după Serbarea de la Putna, erau cel Otoman, cel Austro-Ungar, cel Rusesc și chiar proaspăt-renăscutul Imperiu German.

Pentru popoarele care erau în întregime sau în parte prizoniere acestor formațiuni anacronice, nepotrivite vremurilor, se prevedea crearea și întregirea statelor lor naționale. Statul național era văzut atunci ca principala instituție de organizare, de protejare și de asigurare a viitorului fiecărui națiuni.

Se spunea că fiecare popor devenit națiune avea nevoie de o casă a lui și că această casă se cuvenea să fie statul național, după exemplele pe care ni le dăduseră mai-marii Europei cu mult înainte.

Prin urmare, tinerii români care au venit la Putna în 1871 s-au înscris în această mișcare generală europeană de emancipare a națiunilor, adoptând-o și adaptând-o și pentru români.

Autoritățile României de atunci erau obligate, în ciuda idealurilor naționale pe care le împărtășeau, să fie mult mai reținute și mai precaute, să se exprime adesea indirect, să uzeze formule diplomatice consacrate.

Dar tinerii, studenții, intelectualii erau liberi să spună ce gândesc, chiar dacă în afara zidurilor mănăstirii vegheau drasticele autorități austro-ungare.

Se considera atunci că abia după atingerea obiectivului independenței naționale a României ne puteam gândi la unire cu România a tuturor provinciilor aflate în afara României. Tinerii nu erau constrânși în zborul gândului lor. Ei puteau arde etape. Puteau visa la Unirea cea Mare înainte de câștigarea independenței.

Și totuși anumite măsuri de prevedere erau absolut necesare, pentru a nu risca să se compromită totul. Mănăstirea Putna era situată în Țara de Sus a Moldovei, de acolo de unde a venit ființa celei de a doua libertăți românești și, mai nou, de pe la 1775, se chema Bucovina și ajunsese parte integrantă a Imperiului Habsburgic.

Imperiul acesta al Habsburgilor, se transformase în 1867 într-o monarhie cu două capete – unul la Viena și unul la Budapesta – , în care majoritatea dominantă a populației nu era formată din austrieci și unguri, ci din așa-numitele «minorități».

Cu alte cuvinte, populația zisă «majoritară» reprezenta, din punct de vedere numeric, o minoritate. Iar majoritatea era formată din români, cehi, slovaci, croați, ruteni, polonezi, sârbi și alții.

Ei alcătuiau peste jumătate din populație, conform recensămintelor oficiale austro-ungare. Această imensă disproporție presupunea o vigilență ieșită din comun din partea autorităților, care, la 1871, au stat treze și au vegheat să nu cumva să fie jignite sentimentele monarhiei, ale Casei de Austria și în general ale statului austro-ungar.

Cu toate acestea, toți cei prezenți au văzut că se strânseseră la Putna tineri din toate provinciile românești înstrăinate și din România și că erau prezente cu discreție, ca și astăzi, și autoritățile statului român, că se vorbea cu înflăcărare de unitatea românească, despre limba română, despre asupriri imperiale și libertăți îngrădite, despre idealuri de viitor privind edificiul național românesc.

Mihail Kogălniceanu era cea mai înaltă autoritate a statului român – [un] moldovean dintr-o familie cu obârșia pe Cogâlnic, cum îi spune numele. Mihail Kogălniceanu, deputat, fost prim-ministru și viitor ministru, el a reprezentat la Putna și Academia Română, al cărui membru fusese ales în 1868 și al cărei președinte avea să devină.

El era un simbol. Marele lui merit de român dintr-o provincie înstrăinată și oropsită s-a văzut de pe când avea 25-26 de ani la Iași când, la deschiderea cursurilor de Istorie națională la Academia Mihăileană, a numit «patrie» toată acea întindere de loc pe care se vorbea românește. Adică, pentru el, patria era în limbă, în suflet și-n credință.

La Putna a fost și Alexandru D. Xenopol, cu un memorabil discurs despre Ștefan cel Mare, premiat atunci pe bună dreptate. Și el avea 24-25 de ani.

Comitetul de Organizare al Serbărilor a făcut atunci un concurs și, până la urmă, a rămas în concurs doar Xenopol și a fost premiat și a vorbit despre rolul istoric național al lui Ștefan cel Mare. Comisia, formată din oameni importanți ai timpului, i-a acordat lui Xenopol Marele Premiu.

Era student la Berlin, stipendiat al Societății Junimea din Iași, și el viitor membru al Academiei Române. Nu i-a trecut niciodată prin minte să rămână definitiv la Berlin sau în altă parte, cu toate că viața în România de atunci nu era simplă.

Serbările, însă, au fost animate de tinerimea română, în frunte cu Mihai Eminescu și cu Ion Slavici – Eminescu moldovean, Slavici transilvănean – și au cuprins cinstirea marelui voievod ca și astăzi, prin slujbe religioase cu prilejul acestei mari sărbători a Adormirii Maicii Domnului.

Sfințirea Mănăstirii Putna la 1469 și așezarea acolo în 1504, pentru somnul de veci, a voievodului mare unificator Ștefan cel Mare era destul simbol pentru adunarea tinerimii.

Vă reamintesc că Domnul de la Suceava, în cei aproape 50 de ani de domnie, a stăpânit mai mult de o sută de sate în Ardeal, a fondat episcopie ortodoxă la Cluj, la câțiva kilometri de Cluj, în satul Feleac, acolo în Ardeal, de unde descinsese familia întemeietorilor Moldovei.

În înțelegere cu Regele Romanilor, Maximilian de Habsburg, Ștefan cel Mare a organizat o conspirație pentru răsturnarea regilor Ungariei și Poloniei și pentru propășirea țării sale, fiind considerat  unul din cei mai mari oameni politici europeni, singurul român domn de țară românească care a primit titlul, din partea Papalității, de «Atlet al lui Isus Hristos» și singurul moldovean căruia cronicile Țării Românești – adică a doua Valahie pentru Ștefan, fiindcă pentru el prima Valahie era țara lui, a Moldovei – cronicile Țării Românești îi dau 17 ani de domnie la sud de Carpați.

Supranumit în anumite surse occidentale «rege al Daciei», dăruit cu titlul de țar sau de împărat, domnul Moldovei le apărea tinerilor de la 1871 drept un simbol perfect al adunării naționale românești.

Astăzi, preacinstită adunare, la 150 de ani de atunci, se cuvine să ne înclinăm în fața memoriei acelor făurari de țară. Putem spune și noi că de astfel de vremuri «se învredniciră cronicarii si rapsozii» [Mihai Eminescu – nota red.].

Ar trebui să ne înălțăm și să le urmăm exemplul. Într-o societate secularizată, dezorientată, cum e  societatea europeană de astăzi, în care toate marile valori ale omenirii sunt puse sub semnul întrebării, noi ar trebui, cu bună cuviință și cu smerenie, să ne vedem de rânduiala noastră, să luăm exemplul marilor cărturari de la Putna, de la Vasile Alecsandri până la Mihai Eminescu.

Pentru mulți români de astăzi, ca și pentru cei de la 1871, patria este limba română. Dar, pentru noi în general, ca oameni, patria noastră trebuie să fie credința noastră, credința aceasta în care ne-am născut și fără de care nu am fi.

Și astăzi, mai mult ca oricând, Biserica este egală cu lumea. Iar Biserica noastră este egală cu națiunea română.

De aceea, haideți să luăm tradițiile și istoria, ca să ne fie un imbold pentru prezent și viitor, să ne închinăm cu smerenie, cum au făcut strămoșii care au construit această țară, să prețuim limba și să ne cunoaștem cu demnitate locul în Europa.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

 

Ioan-Aurel Pop

 

 

https://basilica.ro/patria-noastra-sa-fie-credinta-noastra-biserica-noastra-este-egala-cu-natiunea-romana-ioan-aurel-pop-la-putna/?fbclid=IwAR34UXvIUIMKx8olFQ9CtO8-EDfk7SJws4QTAktTF5txqwY5gj_fnPNdi2g, accesat în 16. 08. 2021.

 

 

Ziua de conștientizare a violențelor împotriva creștinilor în parohia Birda

 

   La Praznicul Adormirii Maicii Domnului au fost cinstiți la ceasurile serii Sfinții Martiri Brâncoveni și sfetnicul Ianache, prin slujba Vecerniei unită cu Litia. Slujba a fost încheiată cu o cateheză pregătită și susținută de P. C. Părinte Valentin Bugariu. Activitatea religios-culturală s-a desfășurat în biserica cu hramul ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din filia Sângeorge, a parohiei Birda.

  Cateheza a dezvăluit câteva din contribuțiile culturale ale Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în ceea ce privește cartea și arta bisericească românească și susținerea românilor transilvăneni în lupta pentru păstrarea credinței ortodoxe. O dovadă pilduitoare o reprezentă tipărirea Antologhionului (1705), o selecție de texte imnografice aparținătoare mai multor cărți liturgice.

   La final a fost proiectat filmul documentar ,,Sfințenie și cultură. Ctitoriile brâncovenești din Arhiepiscopia Râmnicului”. Produs de Televiziunea Trinitas, filmul înfățișează ctitoriile ecleziale domnești din județul Vâlcea. De-a lungul filmului aduc mărturii din cele mai importante, diferiți specialiști în Istoria Artei: Acad. Răzvan Theodorescu, prof. univ. dr. Corina Popa și preotul dr. Florin Șerbănescu.

    Au fost prezenți credincioși și copii din Sângeorge. Elevii au fost însoțiți de prof. Doru Popa de la Școala Gimnazială din Birda.

Taina Sfântului Maslu în parohia Pădureni

 

   În Duminica a 7-a după Rusalii la inițiativa P. C. Părinte paroh Sebastian Andrei Petrescu a fost oficiată Taina Sfântului Maslu de obște în biserica cu hramul ,,Sfântul Ioan Botezătorul” din parohia Pădureni, protopopiatul Deta.

 Cu acest prilej au slujit P. On. Părinți Ioan Prisăcean, protopopul Detei, Timotei Anișorac, consilier eparhial și P. C. Părinți Florin Groza (parohia Jebel), Valentin Bugariu (parohia Birda), Zoran Milovanov (parohia Berecuța), Dragan Giorgiev (parohia Voiteg), Adrian Cohuț (parohia Percosova) și Sebastian Andrei Petrescu, parohul locului.

    Cuvântul de învățătură ocazional a fost susținut de P. On. Părinte Protopop care a vorbit de darul vindecării trupești și sufletești venit de la Mântuitorul Iisus Hristos și împărtășit credincioșilor prin Sfintele Taine.

   Cu acest prilej dl. Victor Constantin Măruțoiu, poet și doctor în teologie, membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj-Napoca a prezentat volumul de poeme religioase Vitralii cu greieri (Editura Libris Editorial, Brașov, 2020, 139 p). Autorul pe urma bunicilor le închină peste ani un poem, dar și lighezenilor de astăzi intitulat La casa din Pădureni:

,,prin casa bunilor-străbunilor mei

greierii au pășit

ca-ntr-un vis

noapte după noapte

 

cântecul lor aprindea rugăciuni”.

 

       De bucuria comuniunii s-au împărtășit credincioșii de astăzi ai parohiei și din împrejurimi. Au fost de asemenea prezente oficialități locale, dl. Dorin Ignuța, primarul Comunei Pădureni.

În curând...