Cu fiecare 15 ianuarie sufletul
românesc cinstește Ziua Culturii Române. Acest popas sărbătoresc se leagă de
nașterea poetului Mihai Eminescu, ,,omul deplin al culturii românești”, după
fericita mărturie a filosofului Constantin Noica.
La nivelul comunității
noastre parohiale, am pregătit în fiecare an un program
liturgic-educativ-artistic intitulat ,,Dor de Eminescu”. Ținând seama de
tematica Anului Omagial proclamat de Patriarhia Română ca An al pastorației românilor
din afara granițelor României ne-am oprit la lirica, proza și publicistica lui
Eminescu închinată Bucovinei și Basarabiei.
Izvorul apariției unor
astfel de scrieri se datorează ,,iubirii de moșie” a poetului. Iubirea de moșie
poate compensa orice neajuns și ne este ilustrat în dialogul dintre Mircea cel
Bătrân și Baiazid în versurile Scrisorii
III:
,,Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…
Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,
Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de
veste;
N-avem oști, dar iubirea de moșie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă Baiazid!”.
Potrivit unui iscusit
tălmăcitor al acestui poem, în versuri pe cât de firești pe atât de
răscolitoare, este întruchipată ideea legăturii nesmintite, adiate de un duh pe
care nu preget să-l numesc ,,mistic” în sensul bun al cuvântului, a
solidarității, a ,,complicității” dintre românii de totdeauna și pământul unde
(vorba Celui-din-Lancrăm) ,,drepte dorm” oasele înaintaților, unde ei au văzut
lumina zilei, au viețuit și au trudit din străvechime. Sentimentul acesta
întremător – al sfințeniei cauzei pentru care se înfiripă și se duce o luptă,
al solidarității orizontale și mai cu seamă verticale ce-i însuflețește pe
luptători – este dăltuit în versuri antologice, definitorii pentru conceptul de
patriotism autentic, refractar stridențelor lătrăturii patriotarde moderne, de
la Cațavencu până la contemporaneietatea imediată[1].
Anexarea Bucovinei de
Imperiul Habsburgic (1775) și a Basarabiei de cel Rus (1812) s-a produs prin
interesul celor două Imperii, cele două provincii sunt părți integrante a
spațiului geografic și cultural al poporului român[2].
Primul argument în vederea
unității teritoriului românesc este cel istoric. Întregul organic pe care-l
constutuie pământul Mușatinilor și Basarabilor, către care poetul se adresa în Scrisoarea III, anume ca la ctitorii
unui Întreg[3]:
,,Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi și voi
Mușatini,
Descălecători de țară, dătători de legi și datini,
Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră
De la munte pân-la mare și la Dunărea albastră”.
În publicistică, Mihai
Eminescu expune cronologic cârmuirea românească asupra Basarabiei și Bucovinei.
Chiar și în vremuri grele odată cu capitularea voievodului Bogdan în fața
Porții din 1511 prin articolul 1 Poarta recunoaște: ,,că Moldova e o țară
liberă și nu cucerită; (art. 3) că Poarta e obligată de-a apăra Moldova
oricării agresiuni eventuale și de-a o mănținea în starea în care se găsea de
mai-nainte, fără ca să o se facă ceea mai mică știrbire a teritoriului ei;
(art. 6) că stăpânirea voievozilor se va întinde asupra întregului teritoriu al
Moldovei; (art. 8) că turcii nu vor putea cumpăra pământuri în Moldova; nici
vor putea clădii geamii, nici se vor putea așeza în orice mod ar fi. Drept semn
de supunere Domnii Moldovei vor da în fiece an Porții 4.000 de galbeni
turcești, 40 de șoimi și 40 de iepe fătătoare, toate însă sub titlul de dar”[4].
Aceleași condiții de unitate teritorială a Țării Moldovei este dat și de
tratatul cu turcii a lui Petru Rașeș în 1529 unde în articolul 5 se hotăra:
,,Granițele Moldovei se vor păstra intacte în toată întinderea lor”[5].
Și cu toate aceste promisiuni turcii au ocupat Tighina (Bender) în 1535.
Orașele și satele Transnistriei rămân în veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea
preponderent românești.
Un argument solid în
susținerea acestei realități îl reprezintă onomastica românească. Astfel în
veacul al XV-lea avem consemnate astfel de nume: ,,Numai numiri ciudate aveau acei
boieri tătari. Pentru că vedem din hrisoave că pe lângă boierul Manoil,
pârcălab de Hotin, și Stanciu, de Cetatea Albă, sunt iscăliți d-nialor: Albu
Spătar, Ioan Băiceanu, Hodco Crețul, Oanea Pântece, Tudor Vascanu, Giurgea lui
Gaură, tot… nume tătărești de boieri a lui Alexandru Vodă”[6].
Rostirea numelui
Basarabiei este cel mai adânc protest împotriva stăpânirii rusești: ,,numele de
Basarab și Basarabeni exista înaintea vremii în care acest pământ devenise
românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”[7].
,,Însuși «Basarabia» țipă
sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu îndeamnă decât țara Basarabilor,
precum Prusia înseamnă țara prușilor, România țara românilor. Pe la 1370 Mircea
I Basarab, care se intitula Despota
Dobrodicii adică, despotatul Dobrogei, Domn al Silistrei și al țărilor
tătărești, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul Mării
Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al
patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e incontestabilă”[8].
În ceea ce privește soarta
Bucovinei de Nord, aceasta a stat tot sub interesul Imperiului, de astă dată
cel Habsburgic. După negocieri de trei luni de zile, la 7 mai 1775 s-a încheiat
convențiunea pentru cedarea Bucovinei.
O grijă aparte o manifestă
publicistul Eminescu în ceea ce privește granițele Bucovinei și Basarabiei
anexate de cele două imperii. În cazul Bucovinei în actul de anexare, otomanii
,,cedează Austriei teritoriul de la Carpați până în ținutul Hotinului și anume:
de la Teșna împuțită, prin Candreni, Stipicani, Capu Codrului, Suceava, Siret
și Cernăuți […] Comisarii se urcă pe muntele Rarău și, privind din culmea
muntelui spre locurile mai așezate, văd focurile ce baronul poruncise a se
aprinde la punctele mai ridicate ale viitoarelor hotare. De la sine se înțelege
că baronul Barco, dimpreună cu ofițerii ce-i erau atașați, alesese un
liniament, pentru care nu harta autentică și nici convenția, ci cerințele
strategice fuseseră luate de bază. Pentru dânșii vorba era de a alege niște
granițe, pe care trupele de apărare le pot bine observa”[9].
Eminescu cunoaște ca
nimeni altul în vremea lui granițele Basarabiei: ,,Iată deci marginile reale
ale Basarabiei: Trage o linie curmezișă de lângă Nistru de la Bender până în
vârful lacului Ialpug la Bolgrad și ai două lature, apoi ia-o de la Bolgrad
până la Reni, ai o a doua lature, de la Reni pe Dunăre în sud până la Chilia, a
treia lature, apoi luând malul Mării Negre până la Cetatea Albă la gura
Nistrului, a patra lature; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până la
Bender, a cincea lature. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a
numit cu drept cuvânt Basarabie; tot ce-i deasupra e Moldova curată, rebotezată
de la 1812 încoace”[10].
Eminescu este legat de Bucovina
prin descendență. Rudele dinspre tată au fost oameni din Țara de Sus, a
Moldovei strămoși care și-au avut obârșia în vremea lui Alexandru cel Bun[11].
Dacă Ipoteștii a fost
locul copilăriei, Bucovina a fost locul în care și-a format natura sa
intelectuală și de opinii, lucru pe care nu-l va uita și nici nu-l va părăsi
vreodată[12].
Poetul Mihai Eminescu a
fost legat de Cernăuți, de profesorul Aron Pumnul în a cărui casă a locuit și
s-a ocupat de biblioteca dascălului.
Cu ocazia pierderii
profesorului s-a născut oda La Bucovina
în care dă frâu sentimentelor nutrite pentru patria sa adoptivă:
,,No-i uita vreodată dulce Bucovină,
Geniu-ți romantic, munții în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nalte
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori”.
În Bucovina a fost hrănit
din românismul curat a lui Aron Pumnul și din cel al urmașului la catedra
Gimnaziului, Ion G. Sbierea.
Pierderea profesorului
iubit în 1886 l-a îndemnat pe învățăcel să-i închine o elegie La mormântul lui Aron Pumnul, în care
pierderea dascălului devine doliu al Țării:
,, Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antịcă fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ți aṷroasă și senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă
stea!”.
Soarta
l-a adus pe Eminescu iarăși în Bucovina, prin alegerea ca secretar al
Comitetului de organizare al serbării de la Putna din 1871. Serbarea a
constituit un eveniment cu totul incomod la granița imperiului austro-ungar și
a fost întâiul semn concret și manifest de unire a tuturor românilor, ceea ce,
pentru bucovineni însemna mai mult decât orice altceva[13].
Nici
proza lui Eminescu nu e lipsită de imaginea Bucovinei. În romanul Geniu Pustiu, autorul pornește în lume
pe drumul cel mare împărătesc de la Cernăuți la Blaj în 1866. Eminescologul
Dimitrie Vatamaniuc ne spune că acest drum făurit de Imperiali de la Cernăuți –
Siret – Suceava, mai departe pe la Vatra Dornei în Transilvania. Tot din acest
roman care are ca temă Revoluția din 1848 răzbate un strigăt pentru unitatea
națională a românilor: ,,Schimbați opiniunea publică, dați-i o altă direcțiune,
răscoliți geniul național – [...] în care ideea românească să fie mai mare
decât uman, genial, frumos, în fine, fiți români, români și iar români”[14].
Eminescu
este cel care vorbește în coloanele gazetelor de statutul identității românești
din Bucovina. În cadrul acestor scrieri, autorul condamnă în termeni fără
echivoc anexarea Bucovinei de către Imperiul habsburgic în 1775 și consideră
acest act un rapt pentru care nu există nicio justificare în dreptul
internațional[15].
Basarabia
este cîntată în lirică și apărată în publicistica eminesciană cu nesmintit
curaj.
O
primă descriere a spațiului natural basarabean, apare în proiectele de tinerețe
denumite Dodecameron dramatic.
În
fragmentul intitulat Bogdan Vodă se
vorbește de rădăcinile viitorului descălecător (aici apare ca fiul voievodului
de Maramureș Dragul):
,,… Aici privești din miezul nopții
Un râu puternic, [sprinten] curgând spre
miază-zi
Care apoi departe se varsă-n Marea Neagră
La gura lui departe, pierdută-n zarea
zilei
Vezi o cetate mândră ce-i zic
Cetatea-Albă.
Iar despre soare-apune vezi iar un râu
puternic
Pe șapte guri, se zice, vărsându-se în
mare,
E Dunărea, aproape de gurile-i Chilia.
Într-astea două râuri și între munți grei
Privești o țară-ntreagă din codri și de
dealuri,
Din văi cu râuri line din codri fără capăt
Vezi turme fără număr în zare răsărind
Și buciumele sună duios și cânt de fluier
–
Sălbatici zboară caii mai iuți decât chiar
vântul
Și [câinii] urlă jalnic. Ciobanii cei
călări
Străbat ca și sîgeata câmpiile întinse…”.
Mirificul
peisaj basarabean cu șesuri întinse și cu ,,soarele cel sfânt” care ,,parcă
iese din pământ” e evocat și în postuma Mușatin și codrul:
,,Acolo-n zarea depărtată
Nistrul mai i s-arată
Dinspre țările tătare
Și departe curge-n mare
La liman ca și o salbă
Se-șira Cetatea Albă.
Iar pe fața mării line
Trec corăbile pline.
Trec departe de pământ,
Pânzele umflate-n vânt”.
Tonalitatea idilică se schimbă
în versuri intens colorate dramatic în catrenul tulburător La arme (,,Auziți cum strigă slabii/ Și umiliții către noi:/ E
glasul blândei Basarabii/ Ajunsă-n ziua de apoi”)[16].
În publicistică Eminescu
scoate în priveliște rostul Bisericii Ortodoxe Române din Moldova care păstorea
în Basarabia, prin Eparhia Hușilor și cea a Rădăuților care a avut în grijă
Hotinul. Episcopia Hușilor a avut jurisdicție canonică și asupra Transnistriei,
în satele și orașele dintre Nistru și Bug. La Dubăsari ființa la 1794 o
tipografie bisericească. Dacă în Basarabia este o libertate religioasă, în
Bucovina, Biserica Ortodoxă de aici a fost supusă la presiuni, ruptă de
legătură canonică cu Moldova, a fost mutat sediul ei din Rădăuți la Cernăuți și
a devenit din 1871 Mitropolia Bucovinei și Dalmației cu o Arhiepiscopie la
Cernăuți și două eparhii sufragane în Dalmația. Cu toată această dezbinare la
Cernăuți în cadrul Universității de aici a activat o Facultate de Teologie
Ortodoxă unde mulți ardeleni, bănățeni, basarabeni, munteni și-au desăvârșit
studiile teologice.
Atât în cazul Bucovinei și
Basarabiei, Eminescu declară că acestea au fost pierdute nu ,,cu sabia”, ci
prin Tratate de Pace încheiate între Poartă și Imperiul Habsburgic în 1774-1775
și Imperiul Rus în 1812.
Chestiunea acestor
retrocedări către poporul român devin pentru Eminescu ,,o cestiune de
existență” deoarece anexarile au fost făcute fără ,,bunăvoia noastră”[17].
Eminescu este cel care cu
pasul și cu condeiul a acoperit țara locuită de români. Peregrinările adolescentine
de la un capăt la altul al țării în tovărășia unui caiet în care nota ce-l
fascina, constituie o dovadă în acest sens. Așa a cunoscut rând pe rând
Ardealul, Moldova, Bucovina, Oltenia și Banatul. El s-a identificat pentru
totdeauna cu timpul poporului, a trăit istoria, tradiția și destinul neamului
printr-o contopire a ,,geniului individual” cu cel ,,național”, astfel opera
lui devine ,,expresia integrală a sufletului românesc”.
[1] G. I. Tohăneanu, Scrisori din roase plicuri, Editura Eubeea, Timișoara, 2002, p. 61.
[2] Mihai Eminescu, Basarabia – pământ românesc samavolnic răpit, Antologie, prefață și
note de D. Vatamaniuc, Editura Saeculum I. O., București, 2010, p. 150; 5. (Se
va prescurta în continuare Basarabia…).
[3] Nae-Simion Pleșca, ,,Basarabia în
publicistica și proza lui Eminescu”, în ,,Philologia”, 2014, LVI, p. 41 (Se va
prescurta în continuare: ,,Basarabia în publicistica…”).
[4] Mihai Eminescu, Basarabia…, p. 29.
[5] Mihai Eminescu, op. cit., p. 29.
[6] Ibidem,
p. 23.
[7] Ibid.,
p. 18-19.
[8] Ibid., p. 94.
[9] Ibid.,
p. 182; 184-185.
[10] Ibid.,
p. 21.
[11] I. Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu. Originile, Editura
Cartea Românească, București, 1989, p. 61.
[12] Valentin Coșeneanu, Eminescu, Aron Pumnul și Bucovina habsburgică, Editura Junimea,
Iași, 2017, p. 117 (Se va prescurta în continuare…).
[13] Valentin Coșeneanu, Eminescu…, p. 160.
[14] Eugen Todoran, G. I. Tohăneanu, De ce Eminescu?, Editura Timpul, Reșița,
1999, p. 46.
[15] Valentin Coșeneanu, Eminescu…, p. 192-193.
[16] Nae-Simion Pleșca, ,,Basarabia în
publicistica…”, p. 41-43.
[17] Mihai Eminescu, Basarabia…, p. 72; 131.
