L-am întâlnit pentru prima oară spre sfârşitul anilor ’50, dar m-am simţit
ca şi cum ne-am fi cunoscut mai dinainte, îmi veneau atunci în minte cuvintele
lui Mateiu despre unul dintre crai: ,,într-însul mi se părea că găsisem un
prieten de când lumea, mai mult chiar, un alt eu însumi”.
Unul din temeiurile
acestei apropieri spontane trebuie să fi fost, socot, interesul aprins pentru limba
română, cu ascunzişurile fermecătoare ale lexicului, dar şi cu limpezimea şi rigoarea
gramaticii sale, care ,,de la Râm se trage”. Studiile clasice pe care el le
făcuse cu strălucire la Bucureşti au fost pentru mine o preocupare la Cluj, e
drept, nu pentru mult timp[1]. […].
Pe lângă lexic şi
gramatică ne mai lega şi plăcerea de a spune versurile marilor poeţi şi
fragmente din prozatori, care au dat o nouă înfăţişare limbii noastre.
La Timişoara, nota Deliu
Petroiu: ,,Aici într-o vară, când familia mea era la mare, şi eu, la cursuri şi
seminarii, aproape toată ziua, mă-ntrebam unde o să iau masa; zice G.
Tohăneanu: ,,Hai şi tu aici, la cantină; mâncarea e bună şi nici nu-i ieftină.
E gratis”[2]. […].
Adaug că, inspirat din
lucrările lui G. Tohăneanu, vreo 2-3 ani am ţinut un curs special: Valori plastice în poezia românească[3]. […].
O scrisoare a lui Ion
Tohăneanu către Deliu Petroiu:
,,...Mulţămim –adânc mulţămim– pentru prietinia Dtale
faţă de fătul nost –Gheorghe– ,feciorul nost prea iubit, prea bun, prea
modest, dar –totdeauna– leal.
Uneori – adevărat intră şi-n spulber (poruncă de
la străbuni) –dar– inima – totdeauna-i rămâne duioasă, dreaptă, nefăţărită.
D-aia – nici nu-l prea îmbulzesc ,,prietinii” – d’ăştia de du-te-vino!”.... [4].
