Charles
Diehl, Teodora împărăteasa Bizanțului, trad.
Teodora Popa – Mazilu, Editura Historia, București, 2007, 247.
Editura
bucureșteană Historia propune iubitorilor genului o nouă ediție a traducerii
realizate în anul 1972 de către Teodora Popa – Mazilu. Istoricul francez,
Charles Dihl reușește să încropească un studiu monografic închinat Teodorei (c.
500-548) soția bazileului Iustinian cel Mare al Imperiului Bizantin.
Autorul,
propune în patru capitole, împărțite la rându-le în mai multe subcapitole viața
la curtea din Constantinopol: ,,Teodora Dansatoarea”, ,,Împărăteasa Teodora”,
,,Preacucernica Teodora” și ,,Iustinian”. În textul volumului, istoricul
francez își păstrează obiectivitatea dorind ca prin opul tipărit să-l
contrazică pe Procopiu de Cezareea care în Istoria
secretă o prezintă a fi o dansatoare, o curtezană poate și datorită
chipului ei deosebit: ,,Sub lunga mantie imperială, statura pare mai rigidă și
mai înaltă; sub greaua diademă care-i ascundea pletele negre, obrazul fin,
delicat, cu ovalul său puțin supt, cu nasul mare, drept și subțire, îi dă o
gravitate solemnă, aproape melancolică; numai ochii trăiesc în această figură
ofilită; sub dunga întunecată a sprâncenelor ce se împreună, frumoșii ei ochi
negri […] o iluminează încă de parcă-i devorează obrazul”. (p. 15). Cu toată
această opoziție a lui Procopie, Dihl recunoaște faptul că Teodora ,,iubea
plăcerile; iubea și banii” (p. 27) dar fusese și amanta lui Iustinian către
anul 522 atunci când viitorul stăpân al Imperiului era un om de 38-40 de ani
(p. 34).
Teodora
a stat în permanență sub fascinația Orientului, ea care era originară din
Siria, tatăl, Acacios fusese paznic al ,,urșilor” din hipodromul capitalei.
Despre viața anterioară căsătoriei cu Iustinian avem mărturia lui Procopiu suspectată
de Charles Dihl de subiectivitate prea mare. Știm însă de faptul că în sufletul
împărătesei s-a întâmplat ceva, ceva care a dus la schimbarea întregului
comportament. Acest lucru s-a datorat influenței creștinismului. Ajunsă în
Egipt a luat legătură ,,la cald” cu creștinătatea Alexandriei. Aici a intrat în
legătură cu patriarhul Timotei, dar îl frecventa și pe Sever din Antiohia.
Întreaga
sa viață a fost o sprijinitoare a monofizismului, erezie care a măcinat
Imperiul. S-a găsit însă și o explicație, Teodora a susținut Biserica deoarece
era originară de acolo. Dincolo de rațiuni teologice înalte, prin monofizitism
cele două popoare orientale principale ale Imperiului bizantin, sirienii și
egiptenii, căutau să se despartă de greci, de ,,romei”, cum erau aceștia numiți
la Constantinopol, ca urmași ai Imperiului roman, începând să graviteze în
sfera de influență politică a Asiei. (cf. Emanoil Băbuș, Bizanțul, istorie și spiritualitate, Editura Sophia, București,
2003, p. 105). Palatul Hormisdas, reședința din tinerețe a lui Iustinian a
devenit o adevărată republică monahală. Aici au fost așezați mai bine de 500 de
călugări adunați într-o pioasă comunitate, ,,…pe coridoare, în curți, în sălile
somptuoase ale palatului, n-auzeai decât murmurul rugăciunilor și psalmodierea
cântecelor sacre…”. (p. 185). La sfaturile sale au fost numiți ierarhi, Iacob
Baradeu la Edesa și Teodor la Bostra. Urmarea a fost reconstituirea Bisericii
Monofizite din Orient care trăiește și astăzi.
Și-a
sprininit soțul în lupta pentru păstrarea tronului. În lupta dată în vremea
răscoalei NIKA în care partidele ,,albaștrilor” (ortodocșilor) și ,,verzilor”
(monofiziților) care s-au unit în înlăturarea bazileului. Basilisa Teodora
rămase pe poziția sa hotărâtă: ,,-Dacă vrei să fugi, Caesar, foarte bine; ai
bani, vasele sunt pregătite, marea ți-e deschisă; eu rămân! Mi-e dragă această
veche maximă cum că purpura este cel mai frumos giulgiu pentru un împărat”. (p.
95).
Chiar
dacă s-au făcut exagerări de cronicarii de curte vedeau în persoana împărătesei
,,darul lui Dumnezeu” sau ,,potir al darurilor”, Teodora și-a sprijinit soțul
în guvernarea Imperiului în toate hotărârile acestuia creîndu-se o epocă a
creației și culturii.
Teodora
muri la 29 iunie 548 după o lungă suferință plânsă de casnicii ei ,,…la
picioarele culcușului funebru, eunucii, cubicularii, femeile din casa imperială
plângeau sfâșâietor”. (p. 206).
Prin
acest volum avem prețioase date care refac o perioadă de înflorire a Bizanțului
și totodată de influență a spritualității bizantine în întreg Răsăritul
ortodox.
