Pe 24 februarie prin presă și chiar sub forma unor serbări școlare se
cinstește Dragobetele considerat a fi Zeul dragostei care a fost autohtonizat,
chiar zeu pastoral imaginat ca un tânăr frumos la românii din nordul și sudul
Dunării. Toate aceste reprezentări sunt socotite a fi simple fantezii
mitologice puse în circulație cu deplină convingere, fără dubii și fără
precauții.
Lingvistul Vasile Bogrea a propus pentru prima dată
derivarea numelui de Dragobete din Glv(o)obrětenije, denumirea slavonă a
sărbătorii creștine a Aflării capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul, sărbătoare
care, în calendarul ortodox, cade pe 24 februarie.
Folcloristul Simeon Florea
Marian afirmă că însăși sărbătoarea creștină este numită în Muntenia și Oltenia,
Dragobete.
După tradiția creștină
Sfânta Ioana, femeia dregătorului lui Irod este cea care în taină a luat și
îngropat capul la Ierusalim, în muntele Eleonului, într-un vas de lut. Aceasta
este cea dintâi aflare a sfântului cap.
Deci, a stat acolo, până
pe vremea Sfinților împărați Constantin și Elena, când, prin doi monahi,
cinstitul cap a ajuns la Emesa, în Siria, la un olar. O vreme, cinstitul cap a
trecut acolo, din loc în loc, în mâinile credincioșilor, până în anul 453, când
episcopul Uranie al Emesei, aflându-l l-a așezat în biserica din această
cetate, unde a dat tămăduire multor bolnavi. Aceasta este socotită a doua
aflare a cinstitului cap al Botezătorului.
Capul Sfântului Ioan
Botezătorul a fost dus în două rânduri la Constantinopol și după Cruciada a
patra (1204) o parte a acestuia a fost dus în Franța și așezat în biserica din
Amiens.
Dragobetele mai este
considerat ,,cap de primăvară” care face iarăși trimitere la sărbătoarea
creștină iar această mutare s-a produs în secolele XIV-XVI.
George Coșbuc în poezia
,,Cântec de primăvară” (1903) ni-l înfățișează pe Dragobete ca pe un sol al
primăverii:
,,Cât e iarna cu ninsoare
Stă și doarme calda boare,
Dar Sân-Toaderii-o pornesc.
Haida, să culegem, fete,
Ghiocei la Dragobete
Și brândușe, că-nfloresc.
Și-au să iasă iarăși muguri,
Și pe câmp români cu pluguri,
Va fi cald și va fi bine
Că-ncep zilele de cresc
…………………”.
După lingvistul
bucureștean Rodica Zafiu această ipoteză care face trimitere la sărbătoarea
creștină din 24 februarie rămâne ,,cea mai credibilă explicație”. O ultimă
mărturie în acest scop ne-o oferă însemnarea descoperită de Nicolae Iorga pe un
Triod din 1774 păstrat în biserica
greco-catolică din Beclean: ,,Zioa de Dragobete. Vreme timpurie”.
Așadar, să cinstim cum se
cuvine sărbătoarea religioasă și totodată să ne bucurăm de zorii primăverii.
Rodica Zafiu, ,,Dragobete: construcția discursivă (de la
nume la personaj)”, în Mihaela Bucin, Otilia Hedeșan, Tudor Sălăgean, Szabó
Zsolt, Rodica Zafiu, Dragobete: cinci
deschideri, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2020, p. 30 (Se va
prescurta în continuare Dragobete…).
Tudor Sălăgean, ,,Dragobete: redescoperirea”, în Mihaela Bucin, Otilia
Hedeșan, Tudor Sălăgean, Szabó Zsolt, Rodica Zafiu, Dragobete…, p. 11.