Pe 24 februarie prin presă și chiar sub forma unor serbări școlare se
cinstește Dragobetele considerat a fi Zeul dragostei care a fost autohtonizat,
chiar zeu pastoral imaginat ca un tânăr frumos la românii din nordul și sudul
Dunării. Toate aceste reprezentări sunt socotite a fi simple fantezii
mitologice puse în circulație cu deplină convingere, fără dubii și fără
precauții[1].
Lingvistul Vasile Bogrea a propus pentru prima dată
derivarea numelui de Dragobete din Glv(o)obrětenije, denumirea slavonă a
sărbătorii creștine a Aflării capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul, sărbătoare
care, în calendarul ortodox, cade pe 24 februarie[2].
Folcloristul Simeon Florea
Marian afirmă că însăși sărbătoarea creștină este numită în Muntenia și Oltenia,
Dragobete[3].
După tradiția creștină
Sfânta Ioana, femeia dregătorului lui Irod este cea care în taină a luat și
îngropat capul la Ierusalim, în muntele Eleonului, într-un vas de lut. Aceasta
este cea dintâi aflare a sfântului cap.
Deci, a stat acolo, până
pe vremea Sfinților împărați Constantin și Elena, când, prin doi monahi,
cinstitul cap a ajuns la Emesa, în Siria, la un olar. O vreme, cinstitul cap a
trecut acolo, din loc în loc, în mâinile credincioșilor, până în anul 453, când
episcopul Uranie al Emesei, aflându-l l-a așezat în biserica din această
cetate, unde a dat tămăduire multor bolnavi. Aceasta este socotită a doua
aflare a cinstitului cap al Botezătorului.
Capul Sfântului Ioan
Botezătorul a fost dus în două rânduri la Constantinopol și după Cruciada a
patra (1204) o parte a acestuia a fost dus în Franța și așezat în biserica din
Amiens[4].
Dragobetele mai este
considerat ,,cap de primăvară” care face iarăși trimitere la sărbătoarea
creștină iar această mutare s-a produs în secolele XIV-XVI[5].
George Coșbuc în poezia
,,Cântec de primăvară” (1903) ni-l înfățișează pe Dragobete ca pe un sol al
primăverii:
,,Cât e iarna cu ninsoare
Stă și doarme calda boare,
Dar Sân-Toaderii-o pornesc.
Haida, să culegem, fete,
Ghiocei la Dragobete
Și brândușe, că-nfloresc.
Și-au să iasă iarăși muguri,
Și pe câmp români cu pluguri,
Va fi cald și va fi bine
Că-ncep zilele de cresc
…………………”.
După lingvistul
bucureștean Rodica Zafiu această ipoteză care face trimitere la sărbătoarea
creștină din 24 februarie rămâne ,,cea mai credibilă explicație”. O ultimă
mărturie în acest scop ne-o oferă însemnarea descoperită de Nicolae Iorga pe un
Triod din 1774 păstrat în biserica
greco-catolică din Beclean: ,,Zioa de Dragobete. Vreme timpurie”[6].
Așadar, să cinstim cum se
cuvine sărbătoarea religioasă și totodată să ne bucurăm de zorii primăverii.
[1] Rodica Zafiu, ,,Dragobete: construcția discursivă (de la
nume la personaj)”, în Mihaela Bucin, Otilia Hedeșan, Tudor Sălăgean, Szabó
Zsolt, Rodica Zafiu, Dragobete: cinci
deschideri, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2020, p. 30 (Se va
prescurta în continuare Dragobete…).
[2] Tudor Sălăgean, ,,Dragobete: redescoperirea”, în Mihaela Bucin, Otilia
Hedeșan, Tudor Sălăgean, Szabó Zsolt, Rodica Zafiu, Dragobete…, p. 11.
[3] Rodica Zafiu, ,,Dragobete: construcția discursivă…”,
p. 25.
[4] Proloagele diortosite și înbogățite de Arhim. dr.
Benedict Ghiuș, Editura Bunavestire, Bacău, 1995, p. 524-525
[5] Tudor Sălăgean,
,,Dragobete: redescoperirea”, p. 14.
[6] Tudor Sălăgean,
,,Dragobete: redescoperirea”, p. 10.
