Pentru a arăta contribuţia Bisericii româneşti la Unirea cea Mare din 1918 trebuie să privim în istorie pentru a desluşi mai bine ataşamentul Bisericii faţă de poporul care era de fapt păstorit de aceasta. S-a format în jurul Bisericii o solidaritate naţională, fiindcă Biserica era şi ea naţională. Biserica era a poporului şi stătea în slujba poporului. Biserica a avut un rol istoric în pregătirea biruinţei româneşti. Preoţii propovăduiau Evanghelia libertăţii şi unirii[1].
Vorbind despre o perioadă apropiată actului de la 1 decembrie 1918 şi nu de contribuţia Bisericii de la începuturile ei în aceste ţinuturi la susţinerea năzuinţelor locuitorilor şi totodată păstoriţilor ei. La precedentele lupte pentru emancipare naţională Biserica a avut contribuţia sa esenţială. Astfel la 1786 la răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan au participat clerici, o altă participare a reprezentat-o contribuţia petiţionară în elaborarea celebrului Suplex Libellux Valachorum (1791). De la aceste momente se simte legătura strânsă între ierarhii ortodocşi şi cei uniţi care împreună trimit în anii 1834 şi 1842 memorii curţii vieneze. La revoluţia din 1848 alături de Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu participă şi Andrei Şaguna care a fost şi diplomatul revoluţiei. Proclamaţia elaborată la 24 martie 1848 a fost difuzată cu ajutorul preoţilor şi învăţătorilor români, prin seminarişti şi elevii poporali. Consfături revoluţioare au avut loc în casele slujitorilor altarului: a canonicului Timotei Cipariu, preotul unit din Mănăştiur şi în casa preotului Simon Balint din Câmpeni, rezultatul acestor două consfătuiri a fost convocarea în Duminca Tomii din 18/30 aprilie 1848 a unei mari Adunări Naţionale. Invitaţia a fost adresată tuturor protopopilor şi a câte doi preoţi din fiecare protopopiat. În aceste timpuri se săvârşea împreună Sfânta Liturghie, laicii, conducătorii mişcării participau la Sfânta Liturghie, cum se întâmpla în vechime în Imperiul Bizantin. Adunarea din 3/15 mai 1948 a fost prezitată de Andrei Şaguna şi Ioan Lemeni.
În Proclamaţie printre altele se cerea libertate şi autodeterminare pentru Biserica Ortodoxă, egalitatea ei în drepturi cu celelalte confesiuni religioase. La Sibiu a luat naştere un Comitet permanent al românilor condus de mitropolitul Andrei Şaguna, care a avut în componenţă: protopopi: Moise Fulea, Ioan Moga, preoţii: Sava Popovici şi profesori: Nicolae Bălăşescu (arhiereul Nifon). S-au ales două delegaţii, prima compusă din Andrei Şaguna, Al. Sterca-Suluţiu, Timotei Cipariu, Moise Fulea, Sava Popovici-Barcianu şi Ioan Popasu şi cea de-a doua din: Ioan Lemeni, Ştefan Moldovan ş.a. care să prezinte dietei revendicările românilor. Ierarhii şi preoţii au făcut demersuri la Insbruck şi Pesta. Şaguna a declanşat o altă mişcare la Sibiu pe 16/28 decembrie 1848 în care se cerea aceleaşi lururi care sau cerut şi la Blaj. Această acţine a durat până în august 1849. În oastea lui Avram Iancu au paricipat şi clerici: Simion Balint şi Ioachim Băcilă precum şi teologul unit V. Moldovan şi alţii[2]. Alţi clerici şi teologi şi-au jertfit viaţa pentru îndeplinirea deziteratului naţional: V. Moraru, V. Turcu, Jivoin Petrovici, V. Popa[3]. Peste 40 de biserici au fost arse iar alte 300 au fost jefuite.
În Banat la 15/17 iunie 1848 Eftimie Murgu cerea înfiinţarea unei Mitropolii Ortodoxe cu sediul la Timişoara. Au fost aleşi Ignatie Vuia vicar al Caransebeşului şi Dimitrie Stoichescu-Petrovici vicar la Timişoara. Mulţi slujitori ai Bisericii Ortodoxe din Banat au fost –ca represalii – omorâţi, alţii exilaţi (I. Vuia), iar alţii întemniţaţi (D. Stoichescu-Petrovici).
O altă participare a Bisericii Ortodoxe la lupta naţională pentru independenţă a fost participarea sjulitorilor altarului la Războiul pentru Independenţă din 1877-1878. Mulţi transilvăneni printre care şi teologul Vicenţiu Grama au trecut munţii şi au luptat în România, iar în comisiile de ajutorare au fost consemnaţi 350 de preoţi şi 50 de preotese. În Transilvania clericii au alcătuit un Memorandum pe 20/31 ianuarie 1892 prin care se refuza unirea Transilvaniei cu Ungaria. Documentul a fost tipărit în 1892 la Sibiu. În dieta maghiară au luptat pentru drepturile românilor şi clericii Vasile Lucaciu, Dimitrie Comşa, Daniil Popovici-Barcianu şi Gheorghe Popovici. Pentru acţiunile lor unioniste mulţi clerici au fost închişi, între aceştia s-a numărat şi profesorul de teologie şi istoricul Ioan Lupaş.
Unirea tuturor românilor într-un singur stat s-a putut realiza doar după încheierea Primului Război Mondial, în urma căruia monarhia dualistă austro-ungară s-a dezintegrat, cele trei provincii istorice Transilvania, Banatul şi Bucovina s-au putut uni cu România. În răsărit în urma revoluţiei bolşevice din octombrie 1917 care a dat popoarelor stăpânite de ruşi dreptul la autodeterminare s-a unit cu România, Basarabia. În timpul războiului, preoţimea din Regat a înaintat alături de armata română în Transilvania pe câmpurile de luptă, suferind bătăi şi schingiuiri, deportări în Germania şi Bulgaria şi chiar moartea. Călugării şi călugăriţele s-au angajat voluntari în serviciul sanitar al armatei[4].
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a numit ca protopop militar pe preotul profesor Constantin Nazarie de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar ca ajutor pe Vasile Pocitan (arhiereul Veniamin). În armata română au fost peste 250 de preoţi militari. Peste 200 de preoţi ardeleni şi 15 preotese au fost deportaţi în judeţul Şopron (Ungaria), câţiva au murit în exil: prot. dr. Gheorghe Dragomir de la Biserica Albă, alţi o sută de preoţi ardeleni au plecat în Regat de teama represalilor, între aceştia amintim pe teologul Nicolae Colan. Alţi clerici au activat în străinătate pentru unirea românilor: protopopul Gheorghe Opreanu la Viena, Vasile Lucaciu şi Vasile Stoica în Statele Unite ale Americii. Despre activitatea clericilor români din armata română, conducătorii lor consemnau în jurnalele de război: ,,...se ducea la datorie sub ploaia de gloanţe. În luptele de la Cleşte, Clăbucet, Dihamul şi Periş a fost un adevărat apostol” (preotul Ioan Gheorghiu-Sulina) sau ,,...a luat parte la toate luptele, fiind întotdeauna în prima linie, îngrijind răniţii şi prin exemplul lui îmbărbătând oamenii” (Cicerone Iordăchescu)[5].
Biruinţa războiului s-a datorat legăturii între acest preot şi soldaţi: ,,S-a stabilit aşa legătură sufletească între acest preot şi soldaţi, încât ei îl numeau tătucul nostru pentru că este în tot momentul între ei, în infirmerie, îi îngrijeşte, îi împărtăşeşte, îi încurajează...”[6]. Între aceşti preoţi amintim şi pe preotul Ion Agârbiceanu, preotul Tudor Simedrea (arhiereul Tit), preotul profesor Gheorghe Leu (arhiereul Grigorie) şi preotul Vasile Vasilescu din Ploieşti, despre care s-a scris: ,,...a fost învăţat să panseze răniţii, era cel mai bun om de meserie... vagoane întregi de răniţi au fost pansaţi de el...”[7]. Un rol deosebit în angajarea în război a călugărilor şi călugăriţelor l-a avut mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei care a pregătit peste 200 de călugări şi călugăriţe pentru serviciul sanitar, punând la dispoziţia răniţilor şi câteva mănăstiri. Conducătorul monahilor şi monahiilor a fost arhim. Teoctist Stupcaru. Aproximativ 200 de preoţi au fost împuşcaţi, alţii au murit din cauza chinurilor în Moldova. A suferit surghiun şi Sofronie Vulpescu al Râmnicului. În timpul războiului peste 350 de preoţi au fost aruncaţi în temniţe, alţii nemaivăzând niciodată pământul ţării: prot. dr. Gheorghe Dragomir (Biserica-Albă), alţii au murit din cauza detenţiei: protopopul Ioan Bercan, preotul Teofil Păcurariu ş.a., alţii au fost împuşcaţi odată cu retragerea maghiară: preotul Atanasie Conceatu din Deta (j. Timiş). Prin temniţa Şopronului au trecut protopopii Sergiu Medean şi Ioan Lupaş, iar la Zambor (Serbia) au fost deportaţi alţi clerici între care şi Trandafir Scorobeţ, iar alţii la Becicherecul Mare.
Pe fondul dezintegrării regimului dualist după înfrângerea Puterilor Centrale au fost destule voci care au dorit fie păstrarea Transilvaniei la Ungaria, fie federalizarea defunctului Imperiu. Pentru a contraataca aceste voci la 30 octombrie 1918 ia fiinţă la Arad Consiliul Naţional Român Central care l-a avut în componenţă şi pe Vasile Goldiş pe atunci secretar eparhial la Arad, iar la 31 oct. 1918 ia fiinţă la Timişoara un Consiliu Naţional Român condus de dr. Aurel Cosma. Peste tot s-au ţinut ,,adunări populare” în Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş. La 1 nov. 1918 la Caransebeş, episcopul dr. Miron Cristea a iniţiat o adunare naţională, instituindu-se o gardă naţională compusă din studenţii de la Institutul teologic din localitate. În mişcarea prounionistă au fost angrenaţi şi protopopul Andrei Ghidiu şi profesorul de teologie Petru Barbu. Secretarul eparhial, dr. Cornel Corneanu îi sfătuieşte pe românii caransebeşeni: ,,...vă sfătuiesc <<ca tot natul>> cu mic cu mare de la vlădică până la opincă să fie supus neclintit Marelui Sfat Naţional Român”[8]. Actul de la Alba-Iulia a fost pregătit şi de alţi clerici şi profesori de teologie din Transilvania şi Banat: Silviu Dragomir şi Nicolae Bălan de la Sibiu, Roman Ciorogariu (vicar la Oradea), Aurelian Magieru (Arad), Gheorghe Popovici (Lugoj), Vasile Suciu (vicar la Blaj), Al. Ciura (Blaj), cât şi de presa bisericească: ,,Telegraful român”, ,,Biserica şi Şcoala”, ,,Foaia Diecezană”, ,,Unirea”, ,,Gazeta Poporului”.
La 15 noiembrie 1918 s-a hotărât ca la Adunarea de la Alba-Iulia să participe delegaţi din toate părţile ce se vor uni: Transilvania şi Banatul. Alegerea de deputaţi s-a săvârşit în 17 noiembrie 1918 după Sfânta Liturghie fie în clădirile bisericilor, fie în sălile şcolilor confesionale fiind aleşi cinci delegaţi din fiecare circumscripţie electorală.
În ajunul zilei de 1 decembrie 1918 un sas sighişorean, H. Fabriţius scria: ,,Mâine se vor aduna în Valea Mureşului, la Alba-Iulia, sute de mii de români, reprezentanţi ai tuturor ţinuturilor locuite de români. Reşedinţa principelui Transilvaniei, vechiul Bălgrad, va fi martorul unei deşteptări emoţionante a unui popor viguros, trezit de ideea libertăţii... Pe pământul istoric de la Apullum, oraşul lui Traian, unde Legiunea a XIII –a îşi aducea ofrandele şi pe locul unde şi-au vărsat sângele eroii libertăţii Horea, Cloşca şi Crişan, naţiunea română îşi va proclama suveranitatea ei. [...] Visul unui viitor luminos, al unei afirmări naţionale, al unei uniri a tuturor românilor de pretutindeni într-o singură patrie se împlineşte mâine”[9].
La acest înălţător moment al unităţii româneşti de la Alba-Iulia a participat şi Biserica românească prin cei cinci episcopi, patru vicari, 10 delegaţi ai Adunărilor eparhiale, câte un reprezenztant al şcolilor teologice, doi reprezentanţi ai studenţilor şi elevilor, au mai fost preoţi şi învăţători confesionali aleşi ai poporului românesc. Duminica lui 1 decembrie dimineaţă s-a săvârşit Sfânta Liturghie şi Te Deum în cele două biserici româneşti, servicii oficiate de Ioan Ignatie Papp al Aradului a săvâşit în biserica ortodoxă. Răspunsurile au fost date de Corul studenţilor teologi sibieni dirijaţi de Timotei Popovici. La ora 1000 s-a deschis Marea Adunare Naţională prezidată de George Pop de Băseşti, episcopii Ioan Ignatie Papp al Aradului şi Dimitrie Radu al Oradiei. Ca for legislativ a fost ales Marele Sfat Naţional. Adunarea s-a încheiat la orel 1400 cu alocuţiuni pe Câmpul lui Horea ţinute de episcopii Miron Cristea al Caransebeşului şi Iuliu Hossu al Gherlei.
În cele ce urmează vom încercă să sintetizăm aportul românilor transilvăneni şi bănăţeni la înfăptuirea Unirii. Sălajul a dat marii oameni ai timpului: Alexandru Papiu-Ilarian, Iuliu Maniu şi George Pop de Băseşti. La 10 noiembrie 1918 a luat fiinţă o filială a Sfatului Naţional şi o gardă naţională condusă de dr. Alexandru Gheţie, vicarul Şimleului. La Bălan preotul Ioan Pop conduce Sfatul Naţional din localitate. Din Sălaj spre Alba-Iulia au plecat preoţii Vasile Copoş şi Ioan Iancău. De sub Mureş au participat la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, în afară însuşi de protopopul (Vasile Pop) şi ţăranii Ilie Puie (cantor), Vasile Negrean, N. Puie, preotul Cornel Oţiel din Bucium. Din Bogdana au participat doi feciori[10]. Din deputaţii Adunării de la Alba-Iulia 46 au fost sălăjeni.
În Sătmar organizarea consililor locale s-a făcut prin Adunarea poporală română din 13 noiembrie 1918. Aici a vorbit şi protopopul Romul Buzilă. Ţăranii cer ruperea oricăror legături canonice cu Episcopia de Hajdugorog. Această adunare cerea participarea la Alba-Iulia şi unirea cu ţara, parohiile răpite de Episcopia de Hajdugorog să fie realipite episcopiei Oradiei şi diecezei Gherlei, preoţii care nu erau români să nu mai slujească, iar învăţământul să fie liber în limba română[11].
Biserica Bănăţeană a fost prezentată la Alba-Iulia prin cei doi episcopi: Ioan Ignatie Papp al Aradului şi dr. Miron Cristea al Caransebeşului, protopopii în funcţiune şi preoţii: Ioan Oprea din Timişoara, Ioan Pepa din Buziaş, Fabriţiu Mănuilă din Lipova, Mihail Jivanga din Ciacova, George Munteanu din Lugoj, Sebastian Olaru din Făget, dr. Andrei Ghidiu din Caransebeş, dr. Lazăr Iacob din Oraviţa, Mihail Gaşpar din Bocşa Montană, dr. Laurean Luca din Arad şi dr. Ioan Sârbu din Oraviţa.
Consistoriile eparhiale au avut ca reprezentanţi: Valeriu Giurgiu (Lugoj), dr. Gheorghe Ciuhandu (Arad), dr. Dimitrie Sârbu (Chişineu-Criş), dr. Cornel Corneanu (Caransebeş). Din partea Insitutelor teologice: prof. dr. Teodor Botiş (Arad) şi prof. Sabin Evoluţian (Caransebeş).
Alături de protopopi, reprezentaţi ai Consistoriilor şi ai Institutelor teologice au fost şi preoţi şi profesori reprezentanţi ai comunelor bisericeşti: diac. dr. Lazăr Iacob din Arad, dr. Vasile Goldiş, dr. Gheorghe Lungu, dr. Nicolae Popovici, Traian Golumba, dr. Ioan Roşiu, alţii au trimis telegrame de adeziune: arhiereul Filaret Musta, protosinghel dr. Traian Bădescu şi dr. Iosif Olariu, dr. Dimitrie Cioloca, dr. Constantin Popasu. Din Marele Sfat Naţional au făcut parte şi bănăţenii: Ioan Ignatie Papp, Miron Cristea, Traian Frenţiu (Lugoj), dr. Andrei Ghidiu, dr. Petru Barbu, dr. Avram Imbroane.
La 1 decembrie 1918 a fost prezentă şi preoţimea hunedoreană, protopopii dr. Cornel Popescu împreună cu ceilalţi protopopi, ai Dobrei, Geoagiului, Orăştiei şi Bradului, apoi cei uniţi din Hunedoara, Bobâlna, Orăştie, Baia de Criş, Lupeni şi Sarmisegetuza.
La 14 decembrie 1919 o delegaţie a Marelui Sfatului Naţional a plecat la Bucureşti unde a prezentat regelui Ferdinand actul unirii. Din partea Banatului încă ocupat de maghiari au participat dr. Ioan Sârbu şi dr. Avram Imbroane care era preşedintele ,,Ligii bănăţene” pentru eliberare şi unire.
Despre rolul preoţimii putem concluziona faptul că preoţimea românească a fost întotdeauna alături de poporul aflat nu de puţine ori în momente de răscruce sprijinindu-i aspiraţiile.
[1] Aurel Cosma, Biserica românească din Banat şi Unirea de la Alba-Iulia, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, 1968, nr. 10-12, p. 597. (Se va prescurta în continuare Biserica românească din Banat...)
[2] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 372.
[3] Mircea Păcurariu, op. cit., p. 372.
[4] Mircea Păcurariu, Contribuţia Bisericii la realizarea Actului Unirii de la 1 decembrie 1918, în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1978, nr. 10-12, p. 1251. (Se va prescurta în continuare Contribuţia Bisericii la realizarea Actului Unirii...).
[5] Mircea Păcurariu, Contribuţia Bisericii la realizarea Actului Unirii..., p. 1252.
[6] Mircea Păcurariu, op.cit., p. 1252.
[8] Aurel Cosma, Biserica românească din Banat..., p. 601.
[9] †Nicolae Mladin, 1918. Şase decenii de la unirea Transilvaniei cu România, în rev. ,,Mitropolia Ardealului”, 1978, nr. 10-12, p. 705.
[10] Graţian C. Mărcuş, V. Veţişanu, Sălăjenii în lupta pentru dezrobire şi unire în rev. ,,Mitropolia Ardealului”, 1978, nr. 10-12, p. 768.
[11] Titus L. Roşu, Sătmarul în lupta pentru libertate şi unitate naţională, în rev. ,,Mitropolia Ardealului”, 1978, nr. 10-12, p. 774.
