Cuvântul ierarhului : Parohia - element esenţial al pastoraţiei tinerilor



Ritmul accelerat al mersului societăţii umane astăzi, cu transformările rapide ce au loc pretutindeni şi în toate domeniile, necesită un răspuns adecvat din partea Bisericii. Structurile misionare ale acesteia sunt chemate spre o actualizare permanentă pentru a nu deveni, într-o bună zi, un fel de ghetou, cu toate consecinţele acestei stări. Acest fapt nu implică, desigur, schimbări în conţinutul mesajului creştin - rătăcire cu mult mai mare -, ci găsirea unor noi forme de propovăduire a lui Hristos care "ieri şi azi şi în veci, este acelaşi" (Evrei 13, 8), pentru a răspunde unor frământări şi căutări specifice timpului.

În căutarea continuă a formelor noi de misiune fundamentate pe eterna "Cale, Adevăr şi Viaţă - Hristos, Dumnezeu-Omul", parohia rămâne aceeaşi străveche instituţie, continuu pregătită pentru înnoirea cerută de exigenţele misionare ale timpului.

Bazată pe comunitatea euharistică locală, parohia oferă cel mai potrivit mijloc de creştere duhovnicească a membrilor ei de toate vârstele şi categoriile sociale. Tânărul, ca şi cel în vârstă, omul fără multă carte, ca şi intelectualul, cel cu multe nevoi, ca şi cel înstărit pot găsi în comunitatea parohială din care fac parte ambianţa necesară unei vieţuiri creştine autentice. Toate celelalte forme ale misiunii Bisericii Ortodoxe prezente în afara parohiei: religie în şcoală, armată, spital, penitenciar, orfelinat sau învăţământul teologic etc. au importanţa lor în măsura în care persoana cuprinsă în atare formă de misiune este orientată spre integrarea plenară în comunitatea euharistică locală - parohia.

Foarte puţini tineri declară că nu cred în Dumnezeu

În ce măsură, tinerii români ai anilor de după 1990 au descoperit calea spre participarea lor ca mădulare active în viaţa euharistică mai întâi, dar şi în cea administrativă, intelectuală, socială a parohiei?

Răspunsul nu poate fi, desigur, un "da" sau un "nu" categoric. Totul, aici, are nuanţele sale, dependente de o serie de considerente, dintre care nu pot, desigur, lipsi: patosul misionar al preotului, puterea cu care s-a exercitat presiunea ideologiei atee înainte de 1990, subtilitatea şi tăria tentaţiilor de tot felul care cuprind viaţa tinerilor în aceste timpuri, criza economică prin implicaţiile sale în favorizarea prostituţiei, a rezervei în faţa formării unei familii din cauza lipsei unei locuinţe sau a unui loc de muncă etc.

Complexitatea unui număr felurit de factori arată varietatea modalităţilor de abordare de către tineri a participării lor la viaţa Bisericii prin intermediul parohiei din care fac parte. În primul rând, trebuie afirmat că după 1989 foarte puţini tineri declară că nu cred în Dumnezeu. Avem aici consecinţa faptului că ideologia atee n-a reuşit să-l schimbe structural pe român, că misiunea Bisericii şi în perioada l948-1989 a fost prezentă în ciuda obstacolelor de tot felul şi a lipsei de curaj misionar a unora dintre clerici şi că încărcătură religioasă a momentelor din Decembrie 1989 a orientat mulţi tineri spre întâlnirea cu Dumnezeu şi Biserica Sa.

Consecinţa firească a realităţii expuse este observată în numărul considerabil de parohii, mai ales din mediul urban, în care prezenţa tinerilor la jertfa euharistică, precum şi la preocupări de ordin administrativ sau activităţi culturale sau diaconale este evidentă. Imaginea grupurilor de tineri aşteptându-şi rândul pentru Taina Spovedaniei sau pentru primirea Sfintei Euharistii, timpul săptămânal consacrat întâlnirilor preotului cu tinerii din parohie, participarea acestora ca membri în consiliile şi comitetele parohiale, cu tot impactul acestei participări asupra aspectelor administrative sau sociale, sunt câteva elemente uşor de sesizat şi care constituie semnul evident de schimbări petrecute în viaţa societăţii româneşti şi a Bisericii sale Ortodoxe în ultimul timp.

În acelaşi timp, orice analiză obiectivă arată că, paralel cu vieţuirea creştină definitorie pentru mulţi tineri, se desfăşoară, în contextul societăţii româneşti a ultimilor ani, şi o altă viaţă, cea a tinerilor aflaţi departe de Biserică, fie prin indiferenţă, fie printr-un comportament străin de valorile Sfintei Evanghelii.

Aceşti tineri, din păcate într-un număr destul de mare, constituie sau ar trebui să constituie prioritatea misionară a Bisericii, în primul rând a parohiilor din care fac ei parte. Lucrarea nu este deloc uşoară. În mediul urban, conştiinţa apartenenţei la biserica parohiei s-a micşorat foarte mult în ultima jumătate de veac, în cazul în care ea n-a dispărut cu totul în unele părţi. Mulţi tineri nu cunosc de care parohie aparţin şi cine este preot acolo. Trecerea prin biserică cu ocazia unor botezuri, cununii sau înmormântări nu este, în majoritatea cazurilor, suficientă pentru a forma sentimentul clar al necesităţii participării la viaţa parohiei. Cu toate că în ultimul timp s-au construit în cartierele mărginaşe ale marilor oraşe biserici, numărul acestora este relativ mic faţă de nevoile zecilor de mii de suflete care, uneori, sunt ataşate la o singură parohie.

Preotul are posibilitatea să creeze felurite momente misionare la nivelul parohiei

La sate, viaţa creştină a tinerilor are specificul ei. Greutăţile nu lipsesc nici aici, precum nu puţine şi diversificate sunt tentaţiile. Localurile care adăpostesc discoteci sau baruri de noapte, în general, absente la sat înainte de 1990, constituie o atracţie de cele mai multe ori nocivă, căreia puţini tineri pot să-i reziste. În unele părţi ale ţării, mai ales în zonele de câmpie, există moştenirea unei atitudini foarte rezervate a majorităţii tinerilor de a participa la viaţa parohiei, atitudine ce caracterizează aceste zone de multe decenii.

Din cele arătate foarte succint, rezultă totuşi complexitatea pastoraţiei îndreptată către tinerii parohiilor urbane sau de la sate. Lucrarea nu este uşoară, dar nici obstacolele de nedepăşit. În primul rând, preotul, conştient de importanţa misiunii sale printre tinerii parohiei, are în sprijinul demersului său pastoral faptul că tinerii români, ca de altfel majoritatea populaţiei, nu manifestă ostilitate faţă de Biserică. Rare sunt cazurile, chiar extrem de rare, în care părinţii nu-şi botează copiii. Cununia religioasă este considerată de toţi ca indispensabilă pentru formarea unei familii. La întrebarea dacă au credinţă în Dumnezeu, cvasi-totalitatea tinerilor răspund afirmativ.

Pornind de la constatarea acestei situaţii, mult diferită din fericire de ceea ce se întâmplă în ţările occidentale şi chiar în unele din cele vecine nouă, preotul are posibilitatea să creeze felurite momente misionare la nivelul parohiei sale, prin care să conştientizeze tinerii că mărturisirea credinţei în Dumnezeu trebuie urmată de o atitudine corespunzătoare în viaţa de familie, şcoală, la locul de muncă sau de petrecere a timpului liber. Căci nu putem să nu constatăm diferenţa foarte mare între declaraţia că au credinţă în Dumnezeu şi comportamentul multora dintre tinerii României de astăzi.

Organizarea de întâlniri săptămânale cu tinerii parohiei în cadrul cărora aceştia să-şi deschidă inima curajos, fără complexe, preotului, iniţierea de pelerinaje, favorizarea alegerii unor tineri în structura consiliilor şi comitetelor parohiale, implicarea în predarea religiei în şcoală, organizarea unor coruri parohiale de tineri, ajutorul acordat unor tineri cu probleme sunt câteva dintre aspectele misiunii preotului în sânul generaţiei tinere. Toate acestea implică însă prezenţa unui preot responsabil, conştient de răspunsul pe care-l va da în faţa dreptului Judecător pentru fiecare suflet pierdut din parohie din cauza lipsei sale de angajament misionar sau a vieţii sale personale derulată în contradicţie cu preceptele pe care le propovăduieşte.

Tineretul român actual este supus unui număr extrem de mare şi diversificat de chemări, structurate, în linii mari, în două categorii. Pe de o parte, vocea lumii secularizate, în viziunea căreia Biserica nu poate avea cuvânt în cetate, ci doar în viaţa particulară, se face auzită în tot ceasul şi prin căi din ce în ce mai sofisticate. Această voce este dublată sau, mai bine zis, constituie izvorul a tot mai felurite tentaţii prin care tânărul este cuprins în vraja unei pseudolibertăţi care se transformă, în scurt timp, în lanţurile celei mai aprige sclavii.

Glasul Bisericii, pe de altă parte, răsună cu insistenţă la poarta vieţii tinerilor români actualmente, iar urmările acestei atitudini misionare, în reuşitele şi carenţele ei, au fost analizate neexhaustiv în rândurile de faţă.

Starea actuală şi calea de perspectivă ale societăţii româneşti actuale permit ca cele două feluri de chemări să poată fi auzite, înţelese, admirate, urmate de tânărul contemporan. Depinde de înţelepciunea şi patosul pastoral al clericilor şi laicilor angajaţi în misiunea Bisericii pentru ca tinerii să rămână sau să devină iubitori şi următori de Hristos, bucurându-se, în acelaşi timp, de entuziasmul, veselia, spontaneitatea şi dorinţa de libertate specifice vârstei.

† Teofan,

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei



http://www.ziarullumina.ro/articole;1523;1;52656;0;Parohia---element-esential-al-pastoratiei-tinerilor.html

Întâlnirea publiciştilor din presa rurală la Giarmata Vii



În data de 12 februarie 2011, la Giarmata Vii, începând cu ora 10 s-a desfăşurat adunarea generală a „Asociaţiei publiciştilor presei rurale în Banat”, având următoarea ordine de zi:

1.Darea de seamă a activităţii asociaţiei pe anul 2010 prezentată de dl vicepreşedinte Vasile Suciu şi de dl secretar general Ioan Traia.

2.Alegerea preşedintelui asociaţie.

3.Lansare de carte: „Teatru” de Ion Biriescu, referent dl prof. Gheorghe Lungu

          „Pe un an un ban, pe lună o prună. Dimitrie Comşa şi apropiaţii săi” autor şi referent dl. Vali Corduneanu.

             „Giroc, arc peste timp” monografie de Octavian Gruiţa, Ion Murariu şi Marius Matei, referent dl Ioan Traia.

4. Planul de activităţi a asociaţiei pe anul 2011.

Au participat 15 membrii titulari şi 2 invitaţi: dna Eleonora Mihai, preşedintele Clubului de şah Mediator-Giarmata Vii şi dl. Vali Corduneanu, directorul Muzeului presei din Jimbolia.

Dnii Vasile Suciu şi Ioan Traia au prezentat toată activitatea asociaţiei de la momentul iniţiativei de înfinţare din data de 10 aprilie 2008 şi până la sfârşitul anului 2010.

Prin demisia dlui Vasile Todi la sfârţitul anului 2010, era necesară alegerea unui nou preşedinte. În unanimitate de voturi a fost ales dl Vasile Suciu, vicepreşedintele asociaţiei, iar în locul vacant de vicepreşedinte a fost ales dl Traian Trifu Căta redactorul şef al revistei „Familia” din Vladimirovaţ-Serbia.

Lansările de carte au întregit într-un mod strălucit această adunare, asociaţia propunându-şi ca întodeauna întâlnirile sa aibă şi o serioasă componentă culturală

Planul de activităţi pe anul 2011 cuprinde următoarele:

-Editarea şi tipărirea unui anuar al asociaţiei, răspunderea fiind colectivă, coordonatori fiind preşedintele şi secretarul general.

-crearea unui blog al asociaţiei pe internet, răspunde consiliul director şi dna Sivia Harhătă.

-infinţarea unei sucursale a „Asociaţiei publiciştilor presei rurale în Banat” în Banatul sârbesc, răspunde consiliul director şi dl Traian Trifu Căta.

La final dl secretar general a transmis câteva sugestii pentru îmbunătăţirea activităţii asociaţiei, accentuând nevoia de promovarea a asociaţiei în toate mediile culturale ale Banatului.

Întâlnirea s-a încheiat într-o notă de optimism, constituind intrarea asociaţiei în faza de stabilitate şi relativă consolidare.

Ioan Traia secretarul general al „Asociaţiei publiciştilor presei rurale în Banat”

,,Vatră nouă", nr. 125/2011

Comunitatea locală din Giarmata Vii păstorită de P. On. Părinte Vasile D. Suciu, preşedintele Asociaţiei presei rurale din Banat reuşeşte să imprime primul număr al revistei satului pe anul 2011. Dincolo de grafică am reţinut valoarea materialelor care poartă iscălitura colaboratoriilor Sfinţei Sale: Acad. Păun Ion Otiman, Lăcrimioara Tomiuc, Manuel Martin ş.a. Am preţinut pentru Dvs. din bogatul cuprins: editorialul Impresii de călătorie - Ţara Haţegului semnat de P. I. Otiman (p. 3); Serata literară dedicată lui Mihai Eminescu la Giarmata Vii cu poezie şi muzică pe versurile Eminului. (p. 3). O sărbătoare a avut loc în biserica parohială, colinde şi poezie, festivalul de colinde ,,Din an în an" care a ajuns la a V-a ediţie. Din revistă mai avem cateheze, raport de activitate al clubului de şah Mediator, poezie în grai ş.a.

Revista poate fi lecturată în format electronic la biblioteca parohială!

,,Bocşa culturală", nr. 4/2010

A apărut sub auspiciile Bibliotecii Orăşeneşti din Bocşa, ultimul număr al revistei trimestriale de cultură ,,Bocşa culturală" pe anul 2010. Aşa cum am fost obişnuiţi, truditorii revistei, istoricul literar Gheorghe Jurma şi bibliotecarul Gabriela Şerban în 44 de pagini prezintă viaţa culturală din oraşul de pe Bârzavă. În editorialul acestui număr, Gabriela Şerban prezintă Zilele culturii de la Bocşa-2010. Şi în acest an, zilele culturii au fost serbate prin: lansări de carte, expoziţie de artă plastică, aniversări, comemorări, concursuri de eseuri pentru toate vârstele, vizonarea de film documentar, concurs de şah şi Festivalul etniilor. Revista mai dezvăluie cititorilor poezie semnată de Gheorghiţă Brebenar, Elena Timariu, Iulian Barbu şi Dimitrie Aceea. Proză semnată de: Radu Theodoru, Mircea Dascălu şi Ion Albu, rubrica Din ziare adunate semnată de Tata Oancea, o restituire din ,,Vasiova" de altădată (1934, nr. 8-9). Alături de aceste câteva informaţii publicaţia mai oferă alte activităţi culturale locale (Banaterra la Bocşa) şi recenzii de carte.

,,Agendă C. J. Timiş", VI, nr. 1-2 (45-46), ian-feb/2011

A apărut întâiul număr al ,,Agendei" Consiliului Judeţean Timiş. Publicaţia este în fond un periodic de informare administrativă. Din acest număr remarcăm pe lângă informaţiile care ţin de conducerea primăriilor din judeţul Timiş şi mai multe ştiri din viaţa culturală şi economică a timişenilor. Dintre acestea menţionăm doar câteva:

1. Lansarea cărţii Monumente istorice şi obiective turistice din Timişoara şi Timiş. Cartea scrisă de ing. Nicu Vlad Nicolae, preşedintele Asociaţiei Seniorilor din Municipiul Timişoara a fost prezentată de prof. univ. dr. Radu Păiuşan, preşedintele Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni şi lansată în cadrul Bibliotecii Judeţene Timiş.

2. Comemorarea scriitorului-condeier Tata Oancea în articolul Tata Oncea în pagini de ziare de Gabriela Şerban, directorul Bibliotecii Orăşeneşti din Bocşa. (p. 5).

3. Probleme de agricultură din vestul ţării (p. 6).

4. Bilanţul Muzeului Banatului din Timişoara, un interviu cu Dan Leopold Ciobotaru, directorul Muzeului care a prezentat activitatea instituţiei pe care o conduce.

Peregrinului iubitor de Cuvânt şi de cuvinte :Rămas-bun, Înalt Preasfinţite!

"Moartea nu trebuie să ne înspăimânte. Este ca un somn, ori o trecere, ca şi o punte care ne duce dintr-o existenţă într-o altă existenţă. De la moarte la viaţă. Din efemer către Veşnicie." Aşa spunea, printre altele, Mitropolitul Bartolomeu Anania într-o predică, când puterile i se împuţinau şi se pregătea, cu seninătate, pentru lunga călătorie...

L-am apreciat mult pe Arhimandritul Bartolomeu Anania, strălucitul cărturar, monahul luptător, demn şi fermecător. În anii â80 ai veacului al XX-lea l-am întâlnit de mai multe ori şi am purtat o vreme corespondenţă. Într-o seară de început de februarie 1989 a venit la Mănăstirea Neamţ şi a oficiat călugăria mea. A vorbit atunci, cu patos şi profunzime, amintindu-şi că la aceeaşi sărbătoare a Întâmpinării Domnului - cu aproape jumătate de veac în urmă - devenise şi el monah la Mănăstirea Antim din centrul Bucureştilor, unde era stareţ episcopul Eugeniu Laiu Suceveanul. După călugărie a mai rămas la Mănăstirea Neamţ câteva zile. În fiecare seară ne întâlneam la cină şi m-a impresionat prin realismul debordant, prin observaţiile fine şi printr-o demnitate cvasiprinciară, proprie oamenilor mari. Mi-a făcut atunci, cum s-a mai întâmplat de câteva ori, mărturisiri tulburătoare. Era acea recunoştinţă faţă de oameni feluriţi care se manifesta prin cuvinte, pomeniri, anamneze. Istorisiri vecine cu poveştile, dar adevărate, despre retrageri sihăstreşti prin Munţii Vâlcii, cu mergeri prin nămeţi pe urmele fiarelor, cu urmăriri şi umilinţe, renunţări şi lipsuri, lupte cu neprietenii, detractorii şi torţionarii.

Fereastra dinspre Codrii de Argint

Foarte rar se întâmplă ca un om să fi cunoscut o sumedenie de monahi, cărturari, condeieri, personalităţi de mare rezonanţă din varii domenii. Începuse de timpuriu să scrie versuri şi proză, să asculte muzică simfonică, să-i viziteze acasă pe unii scriitori, de la care a învăţat ca un novice, conştiincios, competent şi neuitător. Despre unul dintre aceştia, Anton Holban, fostul lui profesor de seminar, a amintit de mai multe ori şi m-a întrebat odată de familia lui din Fălticeni, care supravieţuia încă (era vorba de doamna Steliana Lovinescu, soţia scriitorului şi filosofului Vasile Lala Lovinescu).

L-am vizitat de câteva ori şi la Văratec, unde locuia în câteva încăperi din fosta reşedinţă a episcopului Partenie Ciopron, pe care-l cunoscuse în tinereţe. În chilia de la etaj, cu un balcon deschis spre Codrii de Argint, cercetaţi odinioară de Eminescu, lucra ceasuri multe la o masă ticsită cu diferite ediţii ale Sfintei Scripturi, tomuri şi dicţionare.

Era o plăcere să-l asculţi vorbind, fie în cadrul slujbelor, fie în discuţii particulare. În perioada aceea nu avea acces la emisiunile Televiziunii Române (atent cenzurate), în schimb se bucurase de câteva apariţii editoriale - cartea "Rotonda plopilor aprinşi" cunoscând atunci o largă apreciere, fiind considerată în anii aceia lucrare de referinţă, alături - dar totuşi diferită ca stil şi abordare - de cele ale părinţilor Cleopa şi Ioanichie. Celor doi din urmă le-a publicat primele cărţi la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, intervenind personal în favoarea lor şi înfruntând părerile nu tocmai binevoitoare ale contemporanilor.

La începutul anului 1990 l-am întâlnit în Bucureşti. M-a primit în locuinţa din apropierea Sălii Palatului, un spaţiu amenajat după un extraordinar bun-gust, colţ de frumuseţe şi discreţie

într-un oraş nu tocmai primitor. Arhimandritul Bartolomeu, călător prin lumea largă, ostenitor mulţi ani la Antim şi Patriarhia Română, îşi legase inima de ţinutul Neamţului, dar păstra în Bucureşti sălaşul în care petrecea mai ales iarna, când îşi punea în ordine manuscrisele şi bătea la porţile editurilor.

Altă dată l-am reîntâlnit într-un imobil din vecinătatea Ambasadei Vaticanului, unde erau reuniţi părinţii Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu, Grigore Băbuş, Constantin Galeriu şi alţii. Cuvântul său ferm era ascultat, iar în timp ce vorbea, o linişte ceremonială inunda încăperea.

La schimbarea vremurilor i s-a cerut părerea, unii îl doreau în primele rânduri, chiar în fruntea Bisericii. A făcut declaraţii care au supărat diverse medii, poate şi-a depăşit competenţele şi a uitat pe moment că statutul său de monah nu-i oferea totală libertate. Şi-a adus atunci şi altădată aminte de cuvintele mitropolitului Tit Simedrea, care în tinereţe l-a observat la o cină unde erau prezente multe persoane importante. După replici şi discuţii, mitropolitul l-a remarcat, iar la sfârşit i-a spus: "Anii au trecut, iată ai început să străluceşti. Fii atent, fereşte-te de strălucire

că vei avea mulţi duşmani!".

Într-adevăr, duşmanii nu au întârziat să apară. Polemist, aspru şi sincer, Arhimandritul Bartolomeu a avut curaj, poate prea mult câteodată.

Când furtuna s-a liniştit, Arhimandritul Bartolomeu şi-a cerut iertare, i-a trecut de mai multe ori pragul bunului patriarh Teoctist, cu care fusese împreună ucenic la şcoala patriarhului Justinian.

Bartolomeu Anania a rămas pe mai departe iubitor faţă de Cuvânt şi cuvinte, petrecând vremea scriind, adeseori însingurat, alteori iubitor de comunicare. În Moldova, considerată loc al sufletului său, era frecvent prezent la hramurile Mănăstirilor Neamţ, Agapia, Văratec (cu lungi şi roditoare popasuri de linişte, rugăciune şi creaţie), Sihăstria, Secu, Cetăţuia şi altele. Născut sub "Cerurile Oltului", şi-a găsit un colţ de Rai în Munţii Neamţului, călătorind pe poteci de munte şi îngenunchind sub epitrahilul avvei Paisie, pe care îl considera un ales al Domnului. Prin dumbrăvile Sihăstriei l-a însoţit şi pe părintele Cleopa, în care a descoperit suflet de copil şi bunătate îngerească.

Monahii Moldovei, cu felul specific de a fi, cu omenescul şi duhovnicescul vieţii lor, au rămas aproape de inima scriitorului ce scria iscusit.

Când a fost chemat la slujirea arhierească, vestea l-a găsit la Mănăstirea Văratec, unde diortosea şi tâlcuia Scripturile. A lăsat truda de "pălmaş al Duhului Sfânt" neisprăvită şi a venit în Bucureşti, la Palatul Patriarhal, el, bătrânul oştean chemat sub drapel. Cunoştea bine locurile din vremea uceniciei sub aripa protectoare a patriarhului Justinian şi, mai târziu, ca director al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Departe de lucrurile efemere

Slujirea arhierească a fost drumul cu spini şi bucurii pe care Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Anania l-a parcurs ultimii 18 ani ai vieţii. Şi această perioadă a însemnat pentru Înalt Preasfinţia Sa un timp cu remarcabile împliniri. În mod cu totul personal înclin să cred că misiunea sa din timpul în care a slujit Biserica ca Arhimandrit rămâne de fapt cea mai strălucitoare şi rodnică a vieţii sale, oferită altora. Frumuseţea cuvintelor, greu de egalat, a fost darul pe care Arhimandritul şi, mai târziu, Arhiereul Bartolomeu l-a dăruit, ca prinos al sufletului, Bisericii.

Monahul temerar, solitar, sincer şi demn a fost dublat de condeierul inspirat, care a auzit cuvinte negrăite şi a gustat frumuseţi celeste, daruri de care nu s-au împărtăşit prea mulţi pământeni.

Cu aceste bucurii şi împliniri, Mitropolitul Bartolomeu Anania s-a dus către netrecătoarea Împărăţie, marea sa bucurie. În lumina în care drepţii "ca luminătorii strălucesc", bătrânul înţelept şi-a pregătit din vreme un loc, departe de lucruri şi stări efemere.

Din Cerurile Oltului, poposind pe Cheile Olteţului, stabilit apoi pe malurile Dâmboviţei, obligat să-şi plece capul în temniţele comuniste, trimis în misiune departe de ţară, dincolo de Ocean, revenit pe cheiul Dâmboviţei, călătorind pe urmele sihaştrilor în Munţii Neamţului, şi-a încheiat călătoria aproape de apa Someşului, în inima Transilvaniei. Peregrin prin cele mai frumoase locuri ale lumii, s-a dus în cele din urmă către ceruri, purtat de îngerii frescelor brâncoveneşti, despre care a scris măiestrit în scholiile sale. Amintirea lui rămâne luminoasă, aşa cum au perceput-o mulţimile prietenilor, cunoscuţilor şi neprietenilor săi.

Drum bun, Înalt Preasfinţite! Să treceţi cu bine puntea de care aminteaţi, către lumina cea neînserată. Şi după cum spuneaţi, pentru alte cuvinte este prea devreme sau poate prea târziu.

Arhim. Timotei Aioanei

http://www.ziarullumina.ro/articole;1505;1;51779;0;Ramas-bun-Inalt-Preasfintite!.html