Ritmul accelerat al mersului societăţii umane astăzi, cu transformările rapide ce au loc pretutindeni şi în toate domeniile, necesită un răspuns adecvat din partea Bisericii. Structurile misionare ale acesteia sunt chemate spre o actualizare permanentă pentru a nu deveni, într-o bună zi, un fel de ghetou, cu toate consecinţele acestei stări. Acest fapt nu implică, desigur, schimbări în conţinutul mesajului creştin - rătăcire cu mult mai mare -, ci găsirea unor noi forme de propovăduire a lui Hristos care "ieri şi azi şi în veci, este acelaşi" (Evrei 13, 8), pentru a răspunde unor frământări şi căutări specifice timpului.
În căutarea continuă a formelor noi de misiune fundamentate pe eterna "Cale, Adevăr şi Viaţă - Hristos, Dumnezeu-Omul", parohia rămâne aceeaşi străveche instituţie, continuu pregătită pentru înnoirea cerută de exigenţele misionare ale timpului.
Bazată pe comunitatea euharistică locală, parohia oferă cel mai potrivit mijloc de creştere duhovnicească a membrilor ei de toate vârstele şi categoriile sociale. Tânărul, ca şi cel în vârstă, omul fără multă carte, ca şi intelectualul, cel cu multe nevoi, ca şi cel înstărit pot găsi în comunitatea parohială din care fac parte ambianţa necesară unei vieţuiri creştine autentice. Toate celelalte forme ale misiunii Bisericii Ortodoxe prezente în afara parohiei: religie în şcoală, armată, spital, penitenciar, orfelinat sau învăţământul teologic etc. au importanţa lor în măsura în care persoana cuprinsă în atare formă de misiune este orientată spre integrarea plenară în comunitatea euharistică locală - parohia.
Foarte puţini tineri declară că nu cred în Dumnezeu
În ce măsură, tinerii români ai anilor de după 1990 au descoperit calea spre participarea lor ca mădulare active în viaţa euharistică mai întâi, dar şi în cea administrativă, intelectuală, socială a parohiei?
Răspunsul nu poate fi, desigur, un "da" sau un "nu" categoric. Totul, aici, are nuanţele sale, dependente de o serie de considerente, dintre care nu pot, desigur, lipsi: patosul misionar al preotului, puterea cu care s-a exercitat presiunea ideologiei atee înainte de 1990, subtilitatea şi tăria tentaţiilor de tot felul care cuprind viaţa tinerilor în aceste timpuri, criza economică prin implicaţiile sale în favorizarea prostituţiei, a rezervei în faţa formării unei familii din cauza lipsei unei locuinţe sau a unui loc de muncă etc.
Complexitatea unui număr felurit de factori arată varietatea modalităţilor de abordare de către tineri a participării lor la viaţa Bisericii prin intermediul parohiei din care fac parte. În primul rând, trebuie afirmat că după 1989 foarte puţini tineri declară că nu cred în Dumnezeu. Avem aici consecinţa faptului că ideologia atee n-a reuşit să-l schimbe structural pe român, că misiunea Bisericii şi în perioada l948-1989 a fost prezentă în ciuda obstacolelor de tot felul şi a lipsei de curaj misionar a unora dintre clerici şi că încărcătură religioasă a momentelor din Decembrie 1989 a orientat mulţi tineri spre întâlnirea cu Dumnezeu şi Biserica Sa.
Consecinţa firească a realităţii expuse este observată în numărul considerabil de parohii, mai ales din mediul urban, în care prezenţa tinerilor la jertfa euharistică, precum şi la preocupări de ordin administrativ sau activităţi culturale sau diaconale este evidentă. Imaginea grupurilor de tineri aşteptându-şi rândul pentru Taina Spovedaniei sau pentru primirea Sfintei Euharistii, timpul săptămânal consacrat întâlnirilor preotului cu tinerii din parohie, participarea acestora ca membri în consiliile şi comitetele parohiale, cu tot impactul acestei participări asupra aspectelor administrative sau sociale, sunt câteva elemente uşor de sesizat şi care constituie semnul evident de schimbări petrecute în viaţa societăţii româneşti şi a Bisericii sale Ortodoxe în ultimul timp.
În acelaşi timp, orice analiză obiectivă arată că, paralel cu vieţuirea creştină definitorie pentru mulţi tineri, se desfăşoară, în contextul societăţii româneşti a ultimilor ani, şi o altă viaţă, cea a tinerilor aflaţi departe de Biserică, fie prin indiferenţă, fie printr-un comportament străin de valorile Sfintei Evanghelii.
Aceşti tineri, din păcate într-un număr destul de mare, constituie sau ar trebui să constituie prioritatea misionară a Bisericii, în primul rând a parohiilor din care fac ei parte. Lucrarea nu este deloc uşoară. În mediul urban, conştiinţa apartenenţei la biserica parohiei s-a micşorat foarte mult în ultima jumătate de veac, în cazul în care ea n-a dispărut cu totul în unele părţi. Mulţi tineri nu cunosc de care parohie aparţin şi cine este preot acolo. Trecerea prin biserică cu ocazia unor botezuri, cununii sau înmormântări nu este, în majoritatea cazurilor, suficientă pentru a forma sentimentul clar al necesităţii participării la viaţa parohiei. Cu toate că în ultimul timp s-au construit în cartierele mărginaşe ale marilor oraşe biserici, numărul acestora este relativ mic faţă de nevoile zecilor de mii de suflete care, uneori, sunt ataşate la o singură parohie.
Preotul are posibilitatea să creeze felurite momente misionare la nivelul parohiei
La sate, viaţa creştină a tinerilor are specificul ei. Greutăţile nu lipsesc nici aici, precum nu puţine şi diversificate sunt tentaţiile. Localurile care adăpostesc discoteci sau baruri de noapte, în general, absente la sat înainte de 1990, constituie o atracţie de cele mai multe ori nocivă, căreia puţini tineri pot să-i reziste. În unele părţi ale ţării, mai ales în zonele de câmpie, există moştenirea unei atitudini foarte rezervate a majorităţii tinerilor de a participa la viaţa parohiei, atitudine ce caracterizează aceste zone de multe decenii.
Din cele arătate foarte succint, rezultă totuşi complexitatea pastoraţiei îndreptată către tinerii parohiilor urbane sau de la sate. Lucrarea nu este uşoară, dar nici obstacolele de nedepăşit. În primul rând, preotul, conştient de importanţa misiunii sale printre tinerii parohiei, are în sprijinul demersului său pastoral faptul că tinerii români, ca de altfel majoritatea populaţiei, nu manifestă ostilitate faţă de Biserică. Rare sunt cazurile, chiar extrem de rare, în care părinţii nu-şi botează copiii. Cununia religioasă este considerată de toţi ca indispensabilă pentru formarea unei familii. La întrebarea dacă au credinţă în Dumnezeu, cvasi-totalitatea tinerilor răspund afirmativ.
Pornind de la constatarea acestei situaţii, mult diferită din fericire de ceea ce se întâmplă în ţările occidentale şi chiar în unele din cele vecine nouă, preotul are posibilitatea să creeze felurite momente misionare la nivelul parohiei sale, prin care să conştientizeze tinerii că mărturisirea credinţei în Dumnezeu trebuie urmată de o atitudine corespunzătoare în viaţa de familie, şcoală, la locul de muncă sau de petrecere a timpului liber. Căci nu putem să nu constatăm diferenţa foarte mare între declaraţia că au credinţă în Dumnezeu şi comportamentul multora dintre tinerii României de astăzi.
Organizarea de întâlniri săptămânale cu tinerii parohiei în cadrul cărora aceştia să-şi deschidă inima curajos, fără complexe, preotului, iniţierea de pelerinaje, favorizarea alegerii unor tineri în structura consiliilor şi comitetelor parohiale, implicarea în predarea religiei în şcoală, organizarea unor coruri parohiale de tineri, ajutorul acordat unor tineri cu probleme sunt câteva dintre aspectele misiunii preotului în sânul generaţiei tinere. Toate acestea implică însă prezenţa unui preot responsabil, conştient de răspunsul pe care-l va da în faţa dreptului Judecător pentru fiecare suflet pierdut din parohie din cauza lipsei sale de angajament misionar sau a vieţii sale personale derulată în contradicţie cu preceptele pe care le propovăduieşte.
Tineretul român actual este supus unui număr extrem de mare şi diversificat de chemări, structurate, în linii mari, în două categorii. Pe de o parte, vocea lumii secularizate, în viziunea căreia Biserica nu poate avea cuvânt în cetate, ci doar în viaţa particulară, se face auzită în tot ceasul şi prin căi din ce în ce mai sofisticate. Această voce este dublată sau, mai bine zis, constituie izvorul a tot mai felurite tentaţii prin care tânărul este cuprins în vraja unei pseudolibertăţi care se transformă, în scurt timp, în lanţurile celei mai aprige sclavii.
Glasul Bisericii, pe de altă parte, răsună cu insistenţă la poarta vieţii tinerilor români actualmente, iar urmările acestei atitudini misionare, în reuşitele şi carenţele ei, au fost analizate neexhaustiv în rândurile de faţă.
Starea actuală şi calea de perspectivă ale societăţii româneşti actuale permit ca cele două feluri de chemări să poată fi auzite, înţelese, admirate, urmate de tânărul contemporan. Depinde de înţelepciunea şi patosul pastoral al clericilor şi laicilor angajaţi în misiunea Bisericii pentru ca tinerii să rămână sau să devină iubitori şi următori de Hristos, bucurându-se, în acelaşi timp, de entuziasmul, veselia, spontaneitatea şi dorinţa de libertate specifice vârstei.
† Teofan,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
