În aşteptarea Postului Mare, nu puţini dintre noi cunoaştem frica. În înţelegerea seculară, urmează o perioadă de restricţii alimentare aspre, de oprire a consumului de programe tv, de limitare a navigării pe internet. În ordinea duhovnicească a lucrurilor, postul nu este nici doar obligaţie, nici dietă, ci o "terapie sfântă" prin care se urmăreşte restaurarea comuniunii harice a omului cu Dumnezeu prin intermediul hranei şi a lumii create.
Trăim ca şi cum Hristos n-ar fi înviat din morţi", comenta Alexander Schmemann, "ca şi când El nu ar fi venit niciodată". Într-adevăr, se vede acest fapt şi din modul în care prăznuiesc unii Învierea Domnului, prin ospeţii şi beţii, care nu au nici o legătură cu rostul postirii; sau din modul în care călătorim spre Înviere, pe nava unei postiri făţarnice, pentru slavă deşartă, în care este implicat numai trupul, nu şi sufletul, prin smerenie şi înfrânarea de la rele.
În Biserica primelor secole creştine, scopul principal al Postului Mare era să pregătească pe catehumeni (nou convertiţii) printr-o serie de cateheze, pentru primirea Botezului, a Mirungerii şi a Sfintei Euharistii în noaptea Sfintelor Paşti. Pentru noi însă, sublinia părintele Alexander Schmemann, "Postul este întoarcerea noastră anuală la propriul nostru botez, pe când Paştele este pregătirea noastră printr-un efort încet şi susţinut pentru a realiza, la sfârşit, propria noastră "trecere" sau "pascha" (paşte) către viaţa cea nouă în Hristos". Acest dublu caracter baptismal şi catehetic se păstrează şi astăzi, pe parcursul Postului Mare fiind citite în totalitate trei Cărţi: "Facerea", "Proorocia lui Isaia" şi "Pildele lui Solomon".
Postul euharistic şi postul ascetic
Împreună cu Alexander Schmemann putem distinge un post "nedeplin" sau euharistic ce constă în abţinerea totală de la băutură şi mâncare pentru o zi sau o parte a zilei. Scopul acestui post este cuminecarea, şi el este strict obligatoriu. Un al doilea tip de post este cel ascetic, ce constă în abţinerea de la anumite mâncăruri şi în reducerea regimului alimentar. Postul acesta nu este obligatoriu, în sensul că permite o anumită adaptare la posibilităţile şi treapta duhovnicească a fiecăruia. "Scopul postirii este acela de a elibera omul de sub stăpânirea nefirească a cărnii, de această supunere a duhului de către trup şi poftele sale."
"Cele două posturi nu se contrazic, preciza şi monahul Makarios Simonopetritul, ci, dimpotrivă, trebuie să se completeze şi să coexiste în chip necesar în viaţa fiecăruia." Astfel, în practică, distincţia nu este atât de strictă. Postul Mare este o "sinteză" a celor două tipuri de post, prin care postul euharistic este integrat în postul ascetic, devenit el însuşi "obligatoriu". Scopul celor patruzeci de zile de post propriu-zis este, deci, pregătirea credinciosului în vederea împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului în ziua Paştelui. Chiar dacă nu se împărtăşesc toţi de praznicul Învierii, toţi îşi asumă postul ascetic ca un post euharistic obligatoriu. Majoritatea credincioşilor nu mănâncă şi nu beau aproape nimic în Vinerea şi Sâmbăta Mare, ţin postul euharistic, deşi nu au toţi dezlegare să se împărtăşească.
Postul propriu-zis sau ascetic este imitarea, după putinţă, a celor patruzeci de zile de post ale Mântuitorului din pustiu. Totodată este armă împotriva puterilor demonice, care nu pot fi biruite decât prin post şi rugăciune. Rostul postirii este să tămăduiască patima lăcomiei prin care a intrat păcatul în lume.
Regula înfrânării
Putem distinge între o lăcomie a pântecelui, care, după avva Dorotei din Gaza
"Când un asemenea gurmand mănâncă ceva ce-i place, spunea avva Dorotei, e până într-acolo stăpânit de plăcerea sa, încât o ţine mult în gură, o plimbă încoace şi încolo şi n-o înghite decât cu greu din pricina plăcerii pe care o încearcă". Tot de această plăcere a gâtlejului ţine şi lăcomia care devansează ora prânzului, patimă identificată de Sfântul Ioan Casian, şi care îl zoreşte pe monah să mănânce mai devreme de ora stabilită.
În vederea tămăduirii acestei "duble idolatrii a lăcomiei", Postul Paştelui vine cu două remedii. Unul constă în restrângerea cantitativă a hranei şi în rărirea numărului meselor, fiind îndreptat împotriva "nebuniei umplerii pântecelui". Cel de-al doilea remediu vizează abţinerea de la anumite categorii de alimente pentru vindecarea "nebuniei gâtlejului".
Regula înfrânării - învăţa Sfântul Vasile cel Mare - este să "ne folosim după nevoi de lucrurile cele mai simple necesare vieţii, evitând orice saturare, iar pe de altă parte, ne abţinem de la tot ceea ce nu e decât pentru plăcere". În ceea ce priveşte alegerea mâncărurilor, se recomandă să le preferăm pe cele mai uşor de procurat şi mai ieftine: "Nu trebuie ca, sub pretextul abstinenţei, să cheltuim multă grijă cu mâncărurile cele mai căutate şi mai scumpe gătind alimentele cu cele mai bune ingrediente. Dimpotrivă, se vor alege lucrurile ce se găsesc cel mai uşor pe piaţă, care costă puţin şi sunt de obşte (...)".
Hrana ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu
Tragedia acestei idolatrii alimentare şi, implicit, a lumii create a început odată cu neascultarea lui Adam, care a mâncat "de dragul său", "separat" de Dumnezeu. Protopărintele nostru "a crezut că hrana are viaţă în sine şi că el, prin împărtăşirea din această hrană, poate deveni Dumnezeu, adică să aibă viaţă în sine". Hristos este noul Adam ce vine să restaureze omul şi lumea prin postire: "Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit" (Mt. 4, 2). Foamea, subliniază părintele Schmemann, ne aduce în starea în care realizăm dependenţa noastră de o sursă de alimentare exterioară nouă.
În ultimă instanţă, foamea este "o stare spirituală", fiind "foame după Dumnezeu", Părintele care ne dă toate bunătăţile acestei lumi şi viaţa veşnică numai prin milostivirea Sa. Postirea are darul de a ne arăta că dependenţa noastră de materie şi hrană nu este absolută. Îngemănată cu rugăciunea şi harul, postirea ne transpune în starea în care contactul cu materia şi mâncarea devine o comuniune cu Dumnezeu pe care îl preaslăvim pentru darurile Sale
Postul ca jertfă şi mulţumire
Pe parcursul celor şase săptămâni de post, credinciosul posteşte pentru a primi ceva de la Dumnezeu pentru el însuşi sau pentru altul (biruinţă asupra unei rele deprinderi, ajutor în viaţa de zi cu zi). Căci, dacă cerem ceva de la Dumnezeu fără să jertfim şi noi ceva, rugăciunile nu ne sunt ascultate. Acest principiu este ilustrat în multe locuri în imnografia Triodului, de unde reiese că ai îndrăzneală să ceri pentru altul numai acea mângâiere pe care ţi-o refuzi ţie. "Răbdat-au dureri prealăudaţii mucenici, aducând lui Hristos durerile trupului lor; şi acum cer credincioşilor, celor ce s-au mutat, odihna cea fără de durere şi desfătările raiului" (irmos, sâmbătă dimineaţa, în a doua săptămână a Postului).
Odată cu intrarea în Săptămâna Mare, credinciosul posteşte însă pentru a dărui lui Hristos iubirea şi jertfa sa, în efortul de a se elibera de măruntul interes omenesc. El nu mai cere nimic, doar se dăruieşte participând, prin nevoinţă, la Pătimirile Domnului. La sfârşitul Postului, credinciosul culege roadele lui, care, după Sfântul Ioan Scărarul, sunt: "curăţia rugăciunii, luminarea sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpungerii, (...) începutul isihiei, (...) călăuza spre nepătimire, iertarea păcatelor, uşa
