În 15 Gerar, ziua de naștere a
poetului Mihai Eminescu (n. 1850) românii cinstesc două sărbători deosebite și
totodată unite pentru totdeauna: Ziua lui Eminescu și totodată Ziua Culturii
române. În acest scop la Sfânta Liturghie săvârșită în biserica cu hramul
,,Sfinții Mihail și Gavriil” din localitatea Sîngeorge, filie a parohiei Birda
a fost pomenit Mihai Eminescu, iar în cuvântul de învățătură s-a scos în
evidență contribuția românului nepereche la cizelarea spiritualității
românești.
În
anul acesta ne-am oprit la un cuvânt semnificativ al operei eminesciene ,,Liman…”
care a fost redat așa cum apare el în opera Profesorului G. I. Tohăneanu,
neîntrecutul eminescolog timișorean. Spre acest liman s-au îndreptat odinioară
și cei zece leproși care au primit vindecare în minunea Mântuitorului pomenită
în Duminica a 29 după Rusalii.
,,Liman…”
…se
insividualizează în lexicul limbii noastre, față de sinonimele sale mai vechi țărm și mal, prin faptul că este simțit de vorbitori ca un ,,țărm
prielnic”, unde încetează pribegia și suferința. această notă semantică
deosebitoare ne-o dau în vileag o seamă de locuțiuni verbale structurate în
jurul substantivului în discuție, cum sunt a
ajunge la liman (sau a ajunge
limanul) ,,a atinge ținta dorită”; a
scoate (duce) la liman (pe cineva), ,,a salva”, a scăpa (pe cineva) dintr-o
încurcătură, dintr-o situație dificilă”; a
ieși la liman ,,a scoate la capăt”. În următorul citat din Anton Pann: ,,Dă
din mâine dacă vrei să ieșim la liman”,
notabil este faptul că ambele locuțiuni verbale (a da din mâini și a ieși la
liman) trebuie să fie interpretate în sensurile lor figurative!...
Prestigiul
stilistic (și chiar poetic) al lui liman
față de sinonimele sale mai vechi (mal și
țărm) este atât de net hotărnicit,
încât nu putem zice că nici un chip ,,s-a înecat ca țiganul la… liman”, ci numai ,,s-a înecat ca
țiganul la mal”, în ciuda
desăvârșitei identități logice dintre cei doi termeni, care, în dicționare,
sunt definiți unul prin celălalt.
Înainte
de a arăta cum a intuit și a valorificat artistic Eminescu poziția privilegiată
a lui liman va fi, cred, utilă o
incursiune istorică, menită să ne explice înțelesul ,,meliorativ” al
cuvântului.
Liman este un împrumut timpuriu din
limba turcă, rânduindu-se, în mod firesc,
lângă alte câteva ,,turcisme” din domeniul navigației: caic (Șt. O. Iosif: ,,Spumegând se bate Dunărea de maluri, ̸ Caicul pornește clătinat de valuri”), cange, ceam (Sadoveanu, Frații Jderi: ,,Încă sin primăvară au
prins a trece în sus ceamuri
turcești, cu poveri pentru cetățile Dunării”), liman, șaică (folclor: S-a dus neica-n șaică nouă ̸ Și taie Dunărea-n două”, talaz (Eminescu: ,,vântul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz”). Spre deosebire de sinonimele
sale (mal și țărm), liman a păstrat,
în textele noastre vechi, sensul din limba turcă, anume acela de ,,port”,
,,debarcader”, străveziu încă la Țichindeal, care evocă undeva orașul Pireu de
lângă Atena, ,,un liman […] unde
stau corbăbiile”. Nu va fi lipsită, poate, de interes mențiunea că, pentru
,,port”, româna veche dispune de încă un sinonim, balcanismul schelă. Un document din veacul al
XVIII-lea ne informează că peștele ,,vine cu caicele pe Dunăre la schela Galați”. Ulterior, termenul s-a
păstrat în lexicul nostru, dar numai cu sensul cunoscut și astăzi, din limbajul
constructorilor. Îl voi ilustra cu o splendidă strofă din balada Meșterul Manole a lui Nicolae Labiș:
,,Când schelele curmate se surpară ̸
Păreai atât de neînvins sub nor, ̸ Încât cu slabe aripi de șindrilă ̸ Ar fi
putut spre alte zări să zbori. ̸ Dar dragostea pământului și-a țării ̸ Te-a
prăvălit pe câmpul fumuriu, ̸ Ca să țâșnești în veci de veci, fântână, ̸ De
jertfă și de cântec pururi viu”.
De
la ideea de ,,port” până la aceea, figurativă, de ,,adăpost, refugiu, salvare”
nu a fost decât un pas, pe care l-au săvârșit mai întâi ,,năierii”, iar apoi
obștea vorbitorilor. G. M. Zamfirescu: ,,Mă lăsasem ușor pe umărul Fanei – liman al tuturor frământărilor”. În
fragmentul sadovenian care urmează, atât furtună
cât și liman materializează concepte
abstracte: ,,Cine știe prin ce furtuni
potrivnice trecuseră, și acum, după un popas scurt, se avântau, cu strigăt,
către limanul libertății”.
Ajung,
abia acum, la Eminescu. Întemeindu-se ca în atâtea alte rânduri, pe cunoașterea
aprofundată a ,,biografiei” cuvântului, poetul actualizează, și de astă dată,
nebănuitele lui resurse expresive, după cum se poate lesne constata din
expresia limanul fericirii,
identificabilă în postuma Sarmis. Încadrată
în contextul ei imediat și privită, așa cum am încercat până acum, dintr-o
cuprinzătoare perspectivă istorică, expresia își îmbogățește și își nuanțează
conținutul semantic, multiplicându-și, totodată, vibrația-i afectivă.
Sarmis
(fragment)
,,Cu
focul blând din glasu-ți, iubite, mă cutremuri,
De-mi
pare o poveste de-amor din alte vremuri.
Și
ochiul tău adânc e și-n adâncime tristu-i,
Cu
umeda-i privire tu sufletul îmi mistui!
O,
dă-mi-i numai mie și nu-i întoarce-n laturi,
De
noaptea lor cea dulce în veci nu mă mai saturi…
Las՚
să orbesc privindu-i, iar tu ascultă-ncoace
Cum
stă la sfaturi marea cu stelele proroace
Și
codri aiurează, - izvoarele-i albastre
Șoptesc
ele-n de ele de dragostele noastre.
Luceferii,
ce tremur sclipind prin negre cetini.
Pământul,
marea, cerul cu toate ni-s prieteni,
Cât
ai putea departe lopețile să lepezi,
Ca-n
voie să ne ducă a mării unde repezi.
Oriunde
ne vor duce în farmecul iubirii,
Chiar
de murim, ajungem limanul fericirii”.
Prelucrare după Eugen Todoran, G. I. Tohăneanu, De ce Eminescu?, Editura Timpul, Reșița, 1999, p. 173-175.
