În
dimineața zilei de 22 august 2015 s-a desfășurat în organizarea Spitalului de
Psihiatrie din Gătaia în organizarea dr. Dana Muțiu, Ziua Porților Deschise ale
instituției medicale de pe Bârzavă Au fost prezenți: ec. Cornelia Șargan,
managerul instituției, dr. Dana Ștefănescu, medic în cadrul Cabinetului ,,Pro
Sano” din Gătaia, Lăcrimioara Vâșcu de la Departamentul de Asistență Socială al
Primăriei Birda și pr. Valentin Bugariu de la Parohia Birda, slujitor al
capelei Spitalului între 2001-2007.
În
cadrul mesei rotunde s-au discutat probleme ce privesc relația pacient –
asistență socială – spital. Exemple ale unor cazuri sociale rezolvate de
Spital, precum și importanța acestui așezământ spitalicesc în viața cotidiană
locală.
*
*
*
Spitalul de
Psihiatrie din Gătaia reprezintă un loc deosebit în istoria spiritualității
locale și nu numai. Dincolo de misiunea de bază, de tratament, Spitalul a
devenit loc prin excelență cultural, în interior desfășurându-se o susținută
activitate spiritual - științifică: simpozioane internaționale, lansări de
carte, temeluiri de Asociații și Societăți, precum și documentarea în vederea
suținerii doctoratului ș. a.. Amintim aici fie și în treacăt pe Biju (I. T.
Morar), universitarul Ovidiu Pecican, eseist și romancier de farmec căruia îi
datorăm Eu și maimuța mea, o metaforă
a acestor locuri. Tot prin spital au mai trecut Anamaria Beligan și Valeriu
Câmpan, studenți la Cinematografie, autori al unui film ce avea să le orienteze
destinul[1]. În
1974 au staționat aici și trupa ,,Phoenix”, leaderul trupei Nicolae Covaci a
lăsat și o însemnare: ,,Acolo am avut parte de seri foarte interesante,
împreună cu cei mai mulți dintre medicii spitalului, întâlnirile
transformându-se adesea în cenacluri și seminarii culturale”[2].
Geneza
acestui spital stă în hotărârea de militarizare a zonei care și-a avut noima
ei, în anii 1951-1952 prin construirea unei cazărmi cu rolul de a adăposti un
corp de armată ce ar fi răspuns unui fantomatic atac iugoslav, în vremea
răcirii prieteniei dintre Stalin și Tito. În Gătaia exista o astfel de unitate
cu sediul în Sculea, cum se trece podul în prima clădire pe dreapta. Subunitățile
ei erau dispuse în cazemate la frontiere. Sub protecția acestor unități și a
grănicerilor în pădurea de salcâmi de la est de Gătaia un detașament de
militari constructori, vreo 2000, din cei trimiși la muncă forțată au construit
cazarma pentru regimentul nostru de infanterie care se afla provizoriu dislocat
în garnizoana Buziaș. La începutul anului 1953, cazarma a fost gata și putea
găzdui 3000 de militari. La ea au lucrat și cetățenii din Gătaia, Sculea și
comunele învecinate. Constructorii militari stăteau în barăci lângă calea
ferată. Toate materialele regimentului au fost transportate cu trenul. Misiunea
unității era să intervenim în caz de nevoie în sprijinul unităților care se
aflau în linia fortificată, suprapunându-se peste ele, dar în afara
cazematelor. Sectorul aproximativ de acțiune era între Șumig – Birda – Opatița
– către Voieni. Cazarma se compunea din: pavilioane pentru cazarea militarilor
cu parter și etaj. Fiecare avea dormitor pentru 70-80 soldați, cancelarie,
magazii, spălător și W. C., comandament. Popota, bloc alimentar, infirmerie,
grajduri, magazii, băi comune, spălătorie, grup electrogen autonom, ateliere,
potcovărie, platou de adunare a regimentului. La una din alarme a fost prezent
și generalul Leontin Sălăjan, ministrul Forțelor Armate. În 1955 rușii ne-au
dotat cu autocamioane, grajdurile au fost transformate în garaje. Regimentul 293 a fost desființat în 1958[3].
După
dislocarea corpului de armată într-o primă rtapă s-a pus problema amenajării în
1960-1961 a
unui spital de ftizologie. Din pricina climatului umed decizia s-a comutat spre
psihiatrie. În baza deciziei 1327 ̸ 25. 10. 1966 a Consiliului Popular
Regional, cu avizul ministerului Sănătății și Prevederilor Sociale din 28. 05. 1966 a luat ființă Spitalul
de Psihiatrie cu 69 de angajați și 100 de bolnavi transferați de la Spitalul
din Jebel[4]. În organizarea
administrativă au apărut personalități de referință: Dr. Dan Arthur, medic
primar, Dr. Ilie Florea fost șef de lucrări la catedra de Fiziologie ,,Prof.
Dr. Marin Popescu” a Institutului de Medicină din Timișoara, Dr. Traian Lohan,
cercetător științific la Institutul de Neurologie și Psihiatrie din București
și în 1982 șef de lucrări la Catedra de Psihiatrie din București, unde a predat
cursul de Psihologie medicală și Dr. Radu Ricman președinte o vreme a
Asociației Române de Psihoterapie din România.
Ca
instituție de sine stătătoare a fost realizată și un semn heraldic al
instituției ,,pe fondul acelui cuplu de principii opuse și complementare Yang
și Yin, încadrat de un G (Gătaia), o frunză de salcâm sau trei flăcări
îngemănate caligrafiază litera Psi (psiché) gândul la Trinitate și anticipând
trionticitatea pamfiliană[5].
Trăiri
ale acestui spațiu au fost însemnate într-un volum, autorul, Dr. Radu Ricman în
cuprinsul unor ,,Gânduri risipite” unde fac casă bună cunoștiințele medicale
(axietatea), destinul omului (vârstele omului, moartea), lecturi esențiale
(Brâncuși, Liiceanu), artă locală ,,Abisul păsărilor”[6]) ș.
a. De reținut pentru evocarea aceasta este
concepția despre suferință și moarte a autorului acestor ,,biete cuvinte”: ,,Și
suferința. Suferința omenească ale cărei culmi numai boala le poate atinge
pentru că numai boala îl poate înfrânge pe om. Suferința în sine, ideea de
suferință, teama de suferință. suferința – de la durerea fizică până la
anxietate, până la depresia vitală – ne cere cea mai mare participare, ne
angajează cel mai mult. Dar tot suferința determină și acea aderare interioară,
o ardere purificatoare, ce participă la nucleul ființei umane. […] Nu propria
mea moarte mă înspăimântă, ci lipsa a ceea ce m-a înconjurat și am îndrăgit și
care cumva a făcut din această viață un rost pentru mine. Nu dispariția mea o
plâng, că într-un fel dispariția lumii mele”[7].
Experiența
vieții religioase și-a găsit locul și în cadrul Spitalului, astfel că în cadrul
celui de-al VIII Seminar de Psihoterapie, preotul Eugen Jurca[8], pe
atunci consilier cultural al Eparhiei Timișoarei a pregătit și a susținut
comunicarea cu tema: ,,Taina mărturisirii – sacrament al des-tăinuirii și
arvuna comuniunii”[9] s-a
bucurat de o rezonanță deosebită. Prin această expunere s-a contribuit la
reușita Seminarului cu tema ,,Experiența personală în psihoterapie”[10].
Cu
prilejul aniversării a 25 de ani de existență a spitalului s-a oficiat un
Te-Deum de către Înaltpreasfințul Nicolae, mitropolitul Banatului. Cu acest prilej
a fost amenajată o capelă în care să se oficieze serviciile religioase. Capela
a fost împodobită cu icoane dăruite de Înaltpreasfințitul Părinte pentru ruga
și ocrotirea bolnavilor[11]. În
ziua de 30 decembrie 1991 preoții Ioan Prisăcean, protopopul Detei, Gheorghe
Simu și Adam Rugaci de la parohia Gătaia, precum și ieromonahul Zosima Vlase de
la mănăstirea Săraca au oficiat serviciul religios de binecuvântare a capelei
respective la solicitarea conducerii spitalului[12]. În
2000 P. S. Lucian Lugojanu, episcop – vicar a binecuvântat lucrările în noul
local destinat capelei. Hramul primei capele a fost ,,Sfinții Doctori fără de
arginți Cosma și Damian”, cel din urmă protector al actualului așezământ este
,,Sfântul Arhidiacon Ștefan”.
În
viziunea direcțiunii s-a luat în discuție și angrenarea bolnavilor în viața
religioasă. (Radu Ricman). De la începuturi au slujit benevol preoții: Adam
Rugaci (1991-2000), Dacian David (2000-2001), Valentin Bugariu (2001-2007),
Iulian Popa[13] (2007-2011) și Matei
Codruț (din 2011). Începând cu anul 2000 grija față de nevoile religioase a
fost îndeplinită de preoții Parohiei Ortodoxe Colonia Gătaia care au înzestrat
capela cu cele necesare slujirii liturgice (veșminte preoțești, vase, cărți de
slujbă, lumânări ș.a.).
Pentru
bolnavi se oficiază regulat: Vecernia, Acatist, Sfânta Liturghie ori Taina
Sfântului Maslu. Greutatea misiunii preoțești este deosebită în cadrul Spitalul
de Psihiatrie: ,,Mă gândesc cât de diferită trebuie să fie viața de preot care
slujește nu doar într-un spital, deci printre suferinzi, ci mai mult într-un
spital de psihiatrie… Cât de dificil să fie să poți întinde o mână, dinspre
credință, pentru a putea lumina și conforta pe cineva care, uneori, nu reușește
să înțeleagă mai nimic din propria existență, trăind într-o lume în care
singurele repere sunt ora de administrare a medicamentelor și, poate, chipurile
celor deștepți și puternici din jurul său, al hainelor albe de care,
instinctiv, simte că se poate agăța. […]. Probabil aici, creștinismul,
ortodoxia, ritul se amestecă într-un amalgam din care lucrul care rămâne este
faptul că, dincolo de cuvinte, pacienții simt că ceva greu de culcat în vorbe
îi leagă de preotul lor, care îi face părtași la o felie de ‹‹mai bine››”[14].
Prin
stăruința Bisericii din Spital s-a încercat și în bună măsură cred că s-a
reușit apropierea bolnavilor prin rugăciune de Dumnezeu și a bolnavilor unul de
altul. Prin gija preoților Dumnezeu este prezent în viața cotidiană a celor ce
trudesc și își caută alinarea în acest spital din pusta Banatului.
La
mulți ani!
* Cuvânt cu
prilejul Zilei Porților Deschise organizat de Spitalul de Psihiatrie din
Gătaia.
[1] Radu
Ricman, Un loc fără nume o monografie a
Spitalului de Psihiatrie din Gătaia, Editura Mirton, Timișoara, 1997, p.
43. (Se va prescurta în continuare Un loc
fără nume…).
[2]
Nicolae Covaci, Phoenix însă eu…,
Editura Minerva, București, 1994, după Radu Ricman, Un loc fără nume…, p. 38).
[3] Col.
Gheorghe Ungureanu (R), ,,Momente din Războiul Rece la Gătaia”, material
recuperat de prof. Păun Antalag, în ,,Jurnal de Gătaia”, 2008, nr. 1, p. 1; 3.
[4] Radu
Ricman, Un loc fără nume…, p. 16.
[5] Radu
Ricman, Un loc fără nume…, p. 41.
[6] Mă
întrebi de ,,Abisul păsărilor”. E lucrarea mea, pe care am numit-o așa, din
ciclul ,,Caligrafii spațiale” – numele acesta, de asemenea, îmi aparține - și
care decorează incinta spitalului. E, de fapt, un joc de linii ce vrea să redea
o mișcare reversibilă – o dublă denumire, descendență (cădere) și în același
timp ascendență (înălțare). E și ideea ce mă preocupă de atâta timp și pe care
o vreau realizată în scultură, în piatră, monumentală, zguduind pământul prin
căderea ei, dar și smulgându-l spre o altă lume. Lucrarea în miniatură poate
deveni o ,,lacrimă” cu aceleași virtuți: suferință = creație. (Radu Ricman, Fata morgana, Editura Sedona, Timișoara,
1999, p. 89-90. Se va prescurta în continuare Fata…).
[7] Radu
Ricman, Fata…, p. 28; 81.
[8]
Astăzi Conf. univ. dr., la catedra de Asistență Socială din cadrul
Universității de Vest din Timișoara, cadru didactic asociat la Facultatea de
Teologie Greco-Catolică din Oradea. Licențiat în teologie și psihologie, psihoterapeut
(cu formare integrală în Analiza Existențială și Logoterapie), doctor în
teologie (specialitatea Omiletică – Catehetică).
[9]
Pornind de la această temă s-a născut un volum: Spovedanie și Psihoterapie. Interferențe și diferențe, ediția a
III-a, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu – Lăpuș, 2009, 256 p. Din
,,Argument”-ul cărți aflăm: ,,Această lucrare constituie rodul unei îndelungate
pasiuni, dospiri și documentări, de peste 20 de ani. Inițial am dorit a fi
subiectul tezei mele de doctorat în teologie, dar la vremea de atunci (prin
anii ’86 ̸ 87), mi-a fost refuzat din ambele direcții: teologic, pe motiv c-ar
interfera cu mistica și formarea spirituală, psihologic, pentru că psihologia
era deja interzisă de prin anii ’70, ca un pericol potențial pentru sistemul
comunist. (p. 9).
[10]
,,Învierea”, an IV, nr. 11 (77), 1993, p. 4.
[11] Radu
Ricman, Un loc fără nume…, p. 116.
[12] ,,Sfințire de capelă”, în
rev. ,,Altarul Banatului”, nr. 1 -3 , 1992, p. 120.
[13]
Primul preot încadrat pentru nevoile religioase ale Spitalului, preot II la
Parohia Ortodoxă din Gătaia. În timpul slujirii aici s-a ocupat de
înfrumusețarea capelei, înzestrându-o cu cele necesare funcționării religioase.
[14]
Ramona Băluțescu, ,,Cazul Corneanu”.
Banatul lui. Ecumenism ratat?, Editura Emma, Orăștie, 2014, p. 16.
