vineri, 8 iulie 2016

Vă recomandăm: Bucovăț. Monografie ilustrată

Cu creionul în mână am parcurs textul celei mai noi monografii închinată satului Bucovăț. Monografie ilustrată, Editura Solness, Timișoara, 2016, 175 p.. Cu satisfație împărtășesc în cele ce urmează din bucuria lecturii unei scrieri despre un sat din părțile Făgetului din Județul Timiș.
            Volumul este iscălit de prof. Ioan Traia, muzeograf la Muzeul Satului Bănățean, cercetător asiduu al trecutului bănățean, inițiator, sprijinitor și conducător a unor Asociații Culturale din arealul cercetat și nu în ultimul rând un Badea Cârțan al satului bănățean, activitatea sa științifiică este susținută de cercetarea de teren, dublată de folosirea unor surse bibliografice inedite: arhivă bisericească și civilă, lucrări manuscrise. Din truda sa au apărut o serie de monografii, ca autor unic sau conducând colective de cercetare, deci autor principal al acestor reușite: Ioachim Miloia (2002), Calacea (2003), Macedonia (2006), Petrovasâla (2008), Petroman (2008), Remetea Mare (2009), Deta (2011), Căprioara (2011), Obad (2012), Răchita (2013), Groși (2016). În ceea ce privește istoricul așezării satului Bugovăț, munca de documentare este sprijinită pe fotografie remarcabilă realizată de Dan N. Buruleanu din Timișoara.
            Cea mai frumoasă recomandare de lectură a acestei cărții este dată de domnul Ioan Iuhasz, primarul Comunei Dumbrava care în Prefața volumului recomandă această lucrare prin care ,,autorii printr-o armonioasă combinație de texte și imagini recrează în fața noastră istoria unui sat bănățean din cuprinsul ținutului Făgetului”. (p. 5).
            Motivația parcurgerii din prima pagină până la ultima este dată de cea a scrierii acesteia: ,,Vatra satului este străjuită de dealuri ce sunt acoperite de pruni, meri, cireși și terenuri arabile. Prezintă un farmec deosebit casele de lemn și porțile sculptate. Cea mai importantă activitate a locuitorilor este pomicultura și creșterea animalelor. La marginea satului dealurile sunt acopeite de păduri de stejar, fag, carpen și frasin. Țuica de prună tradițională produsă aici este apreciată pentru gustul și puritatea sa datorate microclimatului specific zonei”. (p. 9).
            Sumarul volumului cuprinde 6 capitole distincte la care se adaugă o listă bibliografică și fotografii. Acestea sunt: Cap. I Cadru geografic, Cap. II Istoricul satului, Cap. III Biserica, Cap. IV Școala, Cap. V Portul popular și obiceiurile și Cap. VI Așezări, toponimie și administrație.
            Primul capitol ne introduce în cadrul geografic, satul face parte din comuna Dumbrava și este așezat în partea de NE a județului Timiș, pe versantul nordic al dealurilor Surducului, mai exact pe dealurile Bucovățului. (p. 8). În cuprinsul acestui prim capitol prof. Ioan Traia deslușește câteva probleme ce țin de geografia locului: relieful, clima, apele, solurile, vegetația și fauna.
            Cel mai bogat în informații este cap. al II-lea, destinat istoricului așezării. În cadrul acestei alcătuirii, autorul insistă pe amănunte de istorie a provinciei, uneori scrisul devine activ, militant. Iată un paragraf care demonstrează cu prisosință afirmația de mai sus: ,,În toate privințele: fizice, biologice și istorice, Banatul se află la o răscruce de drumuri; multe din puhoaiele omenești coborâte năvalnic de dincolo de Urali s-a oprit pentru un scurt sau mai lung popas pe culoarul Banatului. Prin lupta dintre popoarele din apus cu cele din răsărit, evoluția generală a provinciei a fost întârziată; pentru jertfa progresului nostru general datorită așezării geografice, nu odată am ajuta să se așeze liniștea trebuitoare pentru dezvoltarea normală a țărilor apusene și asta se uită prea des”. (p. 14).
            Tabloul viețuirii umane în hotarele satului a fost identificat din Preistorie în care omul a folosit ceea ce a găsit în natură, confecționându-și unelte și arme necesare supraviețuirii. Din această epocă datează câteva mărturii arheologice identificate în punctele: Peștera, Dumbrăvița, Dealul Viei și Coșava. În sprijinul așezării umane preistorice, autorul aduce și alte dovezi materiale între care amintim prezența movilelor de pământ. Pentru cititorul de astăzi se aduce și o explicație a acestui fenomen, și cu acestă ocazie am sesizat o a doua calitate a textului monografic, și anume deschiderea pedagogică spre împărtășirea cunoștiințelor de specialitate, într-un cuvânt popularizarea acestora: ,,Scopul ridicării acestor movile a dat naștere la numeroase ipoteze, fiind socotite fie formațiuni naturale, fie ridicături artificiale (opere ale omului) folosite pentru așezarea unor posturi de pază și supraveghere. Unii istorici le consideră movile – semn pentru drumuri și vaduri, fără să conteste că majoritatea au totuși un caracter funerar”. (p. 17).
            Continuitatea așezării de la Bucovăț este cercetată în epoca daco-romană, în cea a migratorilor și a etnogenezei în care Romanitatea și Creștinismul au fost coordonatele de dezvoltare a populației autohtone.
            Un subcapitol consistent este destinat Voievodatului bănățean și cuceririi maghiare. Chiar dacă peste teritoriul Banatului au trecut migratori care au distrus organizarea din epoca veche, românii din aceste ținuturi, ca dealtfel din întreaga provincie dintre Dunăre și Mureș s-au ocupat cu agricultura și creșterea animalelor fiind organizați în obști sătești. Acestea cunosc o dezvoltare în veacurile IX-X când apar noi organizări administrative sub forma Cnezatelor și Voievodatelor, forma superioară de ființare a românilor. Un argument pentru susținerea acestei realități o constituie și atestarea relativ târzie a comitatelor ca forme politico-administrative (Timișul-1177).
            Din secolul XIV-XV satele feudale bănățene, inclusiv Bucovățul s-au aflat într-o fază de tranziție sub impactul noilor rânduieli de tip occidental aduse de regalitatea maghiară. (p. 29). La mijlocul secolului XV, regiunea Bucovățului trece în stăpânirea Corvineștilor. Chiar și așa rămân ,,districte” românești: Suggia (Sudgea), Jupani, Fârdea, Bujor și Mănăștur. Acesta avea 100 de așezări printre care și Bucovățul. (p. 31).
            Prima consemnare a satului o avem în 1440 cu denumirea de Bujocz în actul de danie prin care regele Vladislav I a donat nobililor Orzagh Mihalynak și Janos, cetatea Șoimoș cu satele aparținătoare.
            O altă însușire a textului este folosirea surselor de istorie orală. Prof. Ioan Traia menționează știința bătrânilor locului care: ,,știau chiar de existența unui vechi drum, numit ‹‹drumul poștașului›› care pornea de la Fârdea, spre Hăuzești, iar de acolo, pe Valea Satului traversa pantele line ale vârfurilor Padeș, Ruscă, Cioaca Strigoanei spre Vadul Dobrii”. (p. 30).
            Consolidarea relațiilor feudale, creșterea demografică, exploatarea extensivă a teritorilor au generat fenomenul roirii prin care sau format așezări noi, deși cu existență efemeră: Bucovățul de Sus și cel de Jos. (p. 33-34).
            În 1544 Sigismund Bathory a dăruit domeniul ,,Bosar” (Bujoru) și ,,Ferde” (Fârdea) cu satele aparținătoare nobilului Iosika Iștvan. Din diploma de donație aflăm și de menționarea satului ,,Bukovetz” în întregime. (p. 35).
            Două epoci distincte de stăpânire a pământului Provinciei l-a reprezentat jugul de lemn, adică stăpânirea turcească și cel de fier, cea habsburgică asupra Banatului.
            Sub turci, Bucovățul a continuat să existe, ca atestare a acestei spuse stau defterele turcești. În anii 1690-1700, satul apare în însemnările inginerului Marsigli sub denumirea de Bukovecz. (p. 42).
            Înfrânți, turcii se retrag, în locul acestora habsburgii au devenit noii stăpâni. Întreg Banatul a devenit domeniu al coroanei, adică proprietatea împăratului. În Răscoala antihabsburgică din 1738-1739, românii din Bucovăț au participat, lucru care s-a soldat cu represalii din partea Curții de la Viena.
            Din 1820 satul Bucovăț a fost cupărat de Popp Antal care l-a stăpânit până în 1884.
            Prin Patenta din 27 decembrie 1870 împăratul Franz Joseph I a decis anexarea Banatului, Ungariei. Perioada dualistă a fost cea mai neagră din istoria românilor bănățeni, ,,o înăsprire a asupririi naționale și sociale, fiind o frână în dezvoltarea națională și democratică a popoarelor” stăpânite. (p. 52).
            În alegerile parlamentare din 1905 ̸ 6 candidații partidei naționale: dr. Aurel Munteanu și dr. Aurel Cosma ai cercului Făget au fost înviși chiar dacă românii au fost aici majoritari.
            În luptele primului război mondial au căzut 9 eroi din sat. După război s-au creat condițiile Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. La Bucovăț a fost înființat Consiliul Național Român compus din 22 de membri sub conducerea preotului Alexandru Popovici. La Actul de la Alba-Iulia au participat 10 membrii din sat.
            Reforma agrară din 1921 a îndreptățit 121 de locuitori, biserica, școala, iar cantorul (cântărețul bisericesc) a primit o sesie proprie slujirii sale. (p. 62).
            La cel de-al doilea război mondial au participat 8 combatanți. După instaurarea regimului comunist a apărut întovărășirea agricolă ,,Înfrățirea” în 1962, transformată în 1964 în Cooperativă Agricolă de Producție ca formă asociativă de muncă în agricultură. După descătușarea din 1989 s-a produs și aici schimbările de peste tot: împroprietărirea cu teren agricol, apariția unităților economice private, libertatea de expresie. ș. a..
            Cap. III este destinată Bisericii. Prima mențiune despre existența acesteia o avem din conscripția parohiilor din dioceza Timișoarei și Lipovei din 11 iunie 1767. Potrivit acesteia satul acea o biserică și un preot, Petru Meteasivici din Remetea. După o altă statistică din 1776, satul a avut 123 de case, făcea parte din Protopopiatul Făget cu centrul la Belinț. Biserica era păstorită de Ioan Vasilievici care a slujit aici între 1770-1788.
            Cercetătorul vieții religioase de aici, istoricul Ioan Traia a identificat o primă biserică de lemn în dealul ,,Vârful Mic”. Un al doilea lăcaș de rugăciune a fost statornicit în ,,Coasta bisericii”, de meșteri locali, ,,lucrată în întregime din secure”, aceasta a fost pictată pe cheltuiala unor donatori de zugravul Ioan Ștefanovici.
            În 1931 Nicolae Iorga, în calitate de Ministru al Educației a cercetat-o, iar la 23 martie 1931 a fost declarată monument istoric. Biserica a fost demolată 1952. Acest lucru s-a datorat ridicării unei biserici de zid în centrul satului de către preotul Alexandru Popovici în 1930-1939. Realizată în stil baroc după planul lui Constantin Purcariu din Lugoj, iconostasul și mobilierul liturgic (tronurile, stranele) au fost realizate de sculptorul Ștefan Gajo din Timișoara. Biserica a fost târnosită în 1951 de mitropolitul Vasile Lăzărescu. După ample lucrări de consolidare, pictură a fost sființită în 1992 de mitropolitul Nicolae Corneanu.
            Cealaltă instituție de temelie a satului este Școala, căreia i-a fost consacrat cel de-al IV-lea capitol. În trecutul îndepărtat a fost identificată o primă școală confesională în veacul al XVIII-lea, codusă de învățătorul Andrei Dumitrescu (1775). Datorită lipsei copiilor aceasta a avut o soartă de provizorat din aceste vremuri până în perioada contemporană de funcționare între Școală Primară și Școală Gimnazială. În perioada de început, copiii satului au învățat carte la Gladna (1776), Fârdea (1785), Dumbrava (2003-prezent), ultima pentru elevii claselor V-VIII. Cu toate acestea s-au făcut eforturi de susținere a școlii de la Bucovăț: oferirea de rechizite gratuite (1777). În perioada 1867-1918 a funcționat Școala în sat, care a continuat până astăzi, o perioadă și Gimnaziu (1964-1975; 1988-2003).
            Ultimele două capitole, V-VI sunt destinate cercetării etnografice a locului, a toponimiei, așezării, obiceiurile de Nuntă și înmormântare precum și personalităților locului.
            Pornim la concluzii de la mărturia prefațatorului acestei cărți: ,,Consider că această lucrare a fost bine documentată, bine structurată pe capitole esențiale și reușește să ne ofere imaginea unui sat ce a trecut cu bune și rele printr-o istorie nu întotdeauna binevoitoare, dar hărnicia și tenacitatea locuitorilor a făcut să depășească mereu greutățile vieții și să răzbească cu bine până-n prezent”. (p. 5). Continuând această concluzie adăugăm în sprijinul lecturii viziunea autorilor de compoziție și fotografie, implicarea prin prof. Ioan Traia prin scrisul militant, pedagogia pupularizării istoriei, folosirea surselor de documentare: orală, scrisă (documente de arhivă, manuscrise), precum și a literaturii de specialitate, toate pentru a înfățișa în chip real un trecut, care devine o carte de vizită ce poate motiva locuirea și truda pentru vremurile ce vor veni a celor de astăzi în hotarele satului ascuns în pădurile Făgetului.

            Felicitări autorilor pentru noua reușită, iar cititorilor, locuitorii de pe ulițele satului răbdare și mândrie pentru strămoșii lor care au animat odinioară așezarea.