Prin grija constantă a dl. Petru Opruț, redactorul șef al revistei ,,Glasul Voislovei am primit prin poșta electronică cel mai fraged număr, al 22-lea al revistei voislovene din cei zece ani de apariție neîntreruptă. Într-un articol din cuprinsul publicației, poeta Mia Rogobete se întreabă: ,,Unde este România mea? Unde sunt oamenii frumoși care vorbesc cu păsările, care le cântă munților, unde sunt primăverile în care ne rostogoleam pe dealuri și culegeam „cârligei“, unde este mirosul vieții, unde suntem noi?” (p. 7).
Răspunsul unei astfel de întrebări este lămurit –cred eu– prin apariția acestei publicații rurale din Voislova (jud. Caraș-Sevenin) cu un cuprins potopit de date și informații din Banatul de altădată și din cel de azi, pagini de istorie locală, biografiile unor vrednici înaintași, pagini de inițiere în tainele credinței, în metodica predării istoriei locale ș. a.
Am reținut un articol, în fapt Editorialul acestui număr ,,Luță Ioviță «Barbu lăutaru» al Banatului” iscălit de Ștefan Isac. Autorul ilustrează viața unui virtuoz al artei interpretative din anii când în parte doar Radioul exista. Nicolae, alintat Luță s-a născut la 20 ianuarie 1883 la Dalci pe Valea Bistrei. A plecat de jos trudind la vacile lui Mita Răbăgea din Caransebeș. În orașul aflat la confluența râurilor Timiș și Sebeș a cântat la diverite localuri între care și ,,Pomul Verde”, cel mai luxos al timpului.
Tânărul Luță s-a căsătorit la Ana Lungu din Obreja cu care a avut 5 copii, patru băieți și o fată. Concentrat în Primul Război Mondial, la Seghedin, Galiția și frontul italian a deprins un nou instrument – taragotul.
Fără doar și poate Luță Ioviță a reprezentat boema bănățeană a vremii, un muzicant plin de talent și creativitate interpretativă dar care a trăit sub impulsul improvizației. ,,În dimineața lui 27 decebrie 1955, –notează autorul articolului– așteptând trenul în gara Topolovăț s-a întins pe o bancă în sala de așteptare și... nu s-a mai trezit...” (p. 4).
