Anul acesta s-au împlinit 70 de ani de la
evenimentul deportării bănățenilor în Bărăgan. Pentru documentarea unei evocări,
am plecat ,,pe drumuri de munte” către Biblioteca Orășeanească din Bocșa. Aici
am fost primit cu bunăvoință și înțelegere de către castelanul acestei
instituții d-na Gabriela Șerban, care mi-a împrumutat câteva volume. Între
acestea s-a aflat una deosebită iscălită de un condeier plugar Ion Colojoară
din Vrani, Memorii – Bărăgan iunie, 1951 – aprilie, 1956, volum cules,
selectat și editat de dr. etnolog Maria Mândroane, Editura, Brumar, Timișoara,
2012, 155 p..
Cartea este o cronică a deportării unei familii, a
unei localități și a unei regiuni geografice aparte (zona Oraviței), cu pagini
de jurnal personal al autorului de dinaintea tristului eveniment al deportării,
cu pagini de literatură (proză și poezie), chiar și cu consemnarea poetică a
spațiului acestui trist experiment: ,,De la Beba, până la Goruia, eram fii
nimănui” (p. 55).
În Noaptea de Rusalii a anului 1951 au fost
ridicate șaizeci și două de familii din Vrani, patru familii din Iertof, mai
multe din Vrăniuț și Răcășdia toate înghesuite în 64 de vagoane într-o
garnitură ce nu depășea viteza de 50-60 km / h.
Familia Colojoară a plecat cu ce s-a putut:
,,Dintr-o agoniseală de multe generații, ce puteam pune?! Un șifonier, din
zestrea bunicii și un șifonier din zestrea tatălui, trei paturi clasice, din
lemn și o masă, din camera mare” (p. 14). Mama a luat de lanț o vacă, câteva
găini care au murit pe drum.
Secvența care întărește această plecare o
reprezintă dezlegarea câinelui care era făcută de către țăran în ajunul unor
calamități naturale spre a da o șansă animalului de supraviețuire. În antiteză
cu un alt episod crud: împușcarea câinilor. Iată fragmentul: ,,Am fugit într-un
suflet până în grădină, la șira de paie, să dezleg câinele alb, pe Leul, care,
după dezlegare, fugea, dând ocol grădinii de câteva ori. De astă dată m-a
petrecut până la poartă, sărind pe mine. Soarta câinilor rămași a fost
lichidarea lor. În nopțile următoare primarul a pus vânătorii din sat să-i
împuște. Aceasta am aflat-o pe urmă, de la persoanele care reușeau să străbată,
cu greu, în Bărăgan” (p. 16).
Ajunși în Bărăgan la Mărculeștii Noi, o parte din
familiile plecate din Vrani dintr-o lizieră de băgrini și-au construit primele
locuințe sub forma unor bordeie. Aici, bănățenii au lucrat în agricultură pe
fostele moșii Mărculești, conacul Tică Pribegeanu, moșia Lahovary și moșia Zelo
dar și la ridicarea celor necesare vieții: dispensarul din Salcâmi, școala și
biserica, ultima ,,cu zidărie din chirpici, fără turn, cu toacă și cruce de
lemn. Preoții noștri din Banat, au fost politic așa-zișii legionari, închiși în
lagăre de muncă ori deportați” (p. 111).
Ceea ce străbate întreaga scriitură este credința
lui Ion Colojoară de a se reîntoarce acasă, astfel că în debutul Memorii-lor, mama păstrează în sân,
actele de proprietate a casei din Vrani, iar anii din Bărăgan erau trăiți
,,prin terapie, prin autosugestie, un crez născut din speranțe și multă
mișcare. Simțeam că mă odihnesc lucrând și sigur că voi mai trăi și în Banat”
(p. 20).
Situația deportaților în Bărăgan a stat legată de
situația politică internațională, mai întâi moartea lui Stalin în 1953, apoi
deschiderea lui Gheorghiu-Dej către Tito a permis în primă fază întoarcea
sârbilor din Clisura Dunării apoi și a celorlalți acasă, în Banat.
Conștient de propria situație, Ion Colojoară,
autorul acestor însemnări, a iubit mai mult glia românească decât confortul
personal și nu a avut resentimente asupra strămutării sub cerul deschis al
Bărăganului: ,,Bărăganul ajunsese o Siberie română. Am iubit mereu țărâna
țării; știam că țărâna și țăranul nu au nicio vină. Vina o purta sistemul, o
copie a legiuirii de răsărit. Cum puteam urî țărâna, când scriam poezii, la
firul ierbii, în pauza semenilor mei și fără voința de a fi publicat” (p. 33).
Cartea cu toate aceste însemnări și multe altele
își așteaptă mușteriii pe rafturile generoase ale bibliotecii bocșene.
