,,Veniți să bem băutură
nouă, nu din piatră stearpă făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii,
cel izvorât din mormântul lui Hristos, întru care ne întărim” (Canonul
Paștilor).
Iubiți credincioși și credincioase,
Hristos a înviat!
Suntem în Săptămâna
Luminată la primul praznic după cel al Paștilor și anume Izvorul Tămăduirii. Din
cuprinsul slujbei vedem cu acest prilej Biserica cinstește Învierea Domnului,
dar și pe Maica Domnului de al cărei izvor se leagă sărbătoarea de astăzi.
Sfintele Evanghelii citite în cadrul Sfintei Liturghii, cea a zilei de
Vineri, de la Sfântul Evanghelist Ioan și cea citită la Praznicul Nașterii
Maicii Domnului, hramul bisericii noastre de la Sfântul Evanghelist Luca ne arată
în mod lămurit cum și pentru ce îl cinstim pe Dumnezeu cel care zidește,
întărește, vindecă prin Maica Domnului, sfinți dar și prin intermediul unor
substanțe. În cazul nostru e vorba de apă din care este făcută lumea, tot prin
ea este refăcută și este apoi dăruită ca medicament pentru vindecarea rănilor
sufletești și trupești. Prin ,,apă” – ne spune Părintele dr. Ioan Mircea – se
înțelege harul Sfintelor Taine și învățătura lui cea nouă, cu harul și darurile
spirituale revărsate de Duhul Sfânt. (Ioan 7, 37-39).
Prima relatare evanghelică ne istorisește un episod unic în activitatea
Mântuitorului ,,Izgonirea vânzătorilor din templu”. Acesta datorită forței
expresive dar și a mesajului este amintit și de evangheliștii sinoptici, însă
obârșia, adică izvorul acestei atitudini trebuie căutată în Scriptura Vechiului
Testament.
Ne vom folosi în demersul nostru de a lămuri fragmentul evanghelic
(Ioan 2, 12-23) de ceea ce ne oferă Sfânta Scriptură și mai apoi de tâlcuirile
Sfinților Părinți.
Prin acțiunea de coborâre arătată în v. 12, vedem disponibilitatea
Mântuitorului de a întinde mâna păcătosului, de a se deșerta de mărirea
dumnezeiască pentru a dărui omului căzut certitudinea că prin efort se poate
îndrepta. Se folosește pentru a lămuri acest adevăr de geografia Țării Sfinte,
Ierusalimul se află la 578-857
m deasupra nivelului mării, implicit deasupra
Capernaumului, orașul Mântuitorului.
Cu prilejul Paștilor iudeilor, Iisus s-a urcat în Ierusalim. Pentru
evrei Paștile sunt ,,sărbătoarea Domnului” (Ieșire 12, 16), un legământ și
totodată o pecete a ieșirii din robie. (Deuteronom 16, 1). Deci pentru evreul
din timpul vieții Mântuitorului care trăia condus de promisiunea lui Dumnezeu
de a da libertate într-o vreme când stăpânirea romană era sufocantă, Paștile,
erau centrul promisiunii divine, amintirea ieșirii dintr-o robie mult mai amară
decât cea contemporană.
Mântuitorul împlinește prin scoaterea negustorilor din templu (Casa
Domnului) proorocia lui Zaharia (4, 6) care adeverează faptul că nu tăria
fizică reușește să-i scoată din spațiul sacru al templului, ci ,,Duhul Meu –
zice Domnul Savaot”.
Templul din ,,casă de necustorie” primește un epitet mai grav într-un
text paralel: ,,peșteră de tâlhari”. (Matei 21, 13). Casa lui Dumnezeu a
devenit prin învățătura Mântuitorului ,,casă de rugăciune, pentru toate
neamurile...” (Marcu 11, 17). Deci o transformare de la o religie limitată,
națională la una universală, dincolo de fruntarile Israelului.
Pentru această reformă, iudeii i-au cerut în mod deschis: ,,Ce semn ne
arăți” (v. 19). Cerința este limpezită în celelelate relatări ale momentului:
,,...fariseii și saducheii și ispitindu-L I-au cerut să le arate semn din cer”.
(Matei 16, 1); ,,...Dar ce minune faci Tu,...” (Ioan 6, 30).
Pentru a le da satisfacție, Mântuitorul exemplifică: dărâmarea
templului construit în 46 de ani va fi ridicat de Mântuitorul în 3 zile.
Aceasta stă în puterea divină ,,Pot să dărâm templul lui Dumnezeu...” (Matei
26, 61). Afirmația a fost înregistrată și apoi taxată de popor la timpul crucificării
Sale (Matei 27, 40), dovadă de învinuire în proces (Marcu 14, 58).
Templul dărâmat de Mântutorul a fost cel al propriului trup care
asemenea bobului de grâu doar prin moarte, aduce roadă. Tot așa trupul
Mântuitorului a fost primit de pământ 3 zile după care a înviat. Trupul este
potrivit Sf. Ap. Pavel ,,templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu
locuiește în voi?” (I Cor. 3, 16).
Cinstiți credincioși și
credicioase,
Praznicul de astăzi este pus sub ocrotirea Maicii lui Dumnezeu, de
aceea azi s-a citit relatarea lucaneică a poposirii Mântuitorului în Betania,
în casa prietenului Lazăr, fratele Martei și Mariei. Momentul opriririi Sale a
fost acela al Cinei. Pentru acest lucru Marta se silea să facă ospăț mare, în
timp ce Maria așezată la picioarele Mântuitorului sorbea cuvintele ce ieșeau
din gura Învățătorului. Maria se înscrie comportamental Scripturii: ,,Fiule! Nu
te amesteca în multe lucruri, nu vei fi fără vină!” (Înț. Isus Sirah 11,
10-11). Ea caută ,,mai întâi împărăția lui Dumnezeu” –fiind încredințată – că
celelalte se vor adăugă acesteia. (Matei 6, 33).
Glasul femeii (Luca 11, 27-28) reprezintă un imn de preacistire a
Maicii Domnului care se bazează pe credința Fecioarei mărturisită cu prilejul
Bunei Vestiri: ,,Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că iată de acum mă vor
ferici toate neamurile”. (Luca 1, 48).
Dreptmăritori creștini și
creștine,
Praznicul Izvorului Tămădurii este un fericit prilej de adorare a lui
Hristos, dar și de preacistire a Maicii Sale. În cuprinsul textelor imografice
cântările Învierii se unesc cu cele ale Născătoarei și culminează fericit cu
Jertfa euharistică și împărtășirea din darurile credinței.
Apa cea vie a Învierii, cea a Nașterii Maicii Domnului devine pentru
creștinul conștient de misiunea sa izvor de viață, de tămăduire.
Apologetul Tertulian afirmă în Tratat
despre Botez: ,,Omule, trebuie să respecți vârsta înaintată a apelor,
vechimea acestei substanțe! Respect-o și pentru că a avut cinstea de a fi locul
în care se odihnea Duhul divin, care o alesese dintre toate elementele. Această
apă de început a zămislit ce este viu pentru ca să nu ne mirăm dacă, prin
Botez, apele sunt din nou dătătoare de viață”.
Apa este așadar substanță a binecuvântării dar și a blestemului
popopului dar și element de transformare existențială: Botezul, Euharistia,
sfințirea oamenilor, caselor etc.
Puțul este locul unde se află apa cea vie. Atunci când îl sapă, oamenii
eliberează –afirmă un Lexic teologic – un
izvor de adâncime, aducând la suprafață o energie care-și menține intensitatea.
Cu cât în lumea semideșertică a Noului Testament era căutat puțul (fântâna),
tot cu aceeași dorință este căutat astăzi într-o lume copleștită de fel de fel
de griji, glasul și mâna lui Dumnezeu.
O dovadă a izvorului vindecător de sete trupească și sufletească este
fântâna din apropierea Porții Silvri din Constantinopol. Sărbătoarea a fost
instituită în veacul al V-lea. Fântâna a fost obârșia mai multor minuni:
vindecarea orbului, tămăduirea de felurite boli: oftică, pietre la rinichi,
surzenie, astm, friguri, pojar sau astm și învierea unui mort. La această
fântână au fost zidite succesiv trei biserici de împărații: Leon cel Mare,
Justinian cel Mare și Vasile Macedoneanul. Actuala biserică datează din veacul
al XIX-lea, și astăzi aici ființează Mănăstirea Izvorului Tămăduirii. În
cimitirul complexului monahal se odihnesc până la Învierea cea de obște, 20 de
patriarhi ai Constantinopolului.
Iată, cum izvorul cu ,,apă vie” vindecă suferințele și durerile, dă
putere pentru o viață nouă și tototată este și umbră a vieții viitoare. Apa cea
vie, harul lui Dumnezeu este energia care întreține viața și colaborarea cu
acest dar asigură nemurirea, învierea, veșnicia alături de drepții și sfinții
săi în sânul Sfintei Treimi căreia I se cuvine mărire și cinste: Tatălui și
Fiului și Sfântului Duh. Amin!
