Învierea Domnului este Praznicul cel Mare al Bisericii. Lumina și bucuria
Învierii rămâne prezentă în rugăciunea comunitară a Bisericii unde în fiecare
Duminică prin rugăciunile, cântările, fragmentele scripturistice citite ne
amintim de Învierea Mântuitorului ca Unul care nu a cunoscut păcatul și astfel
moartea nu putea să cuprindă ce nu era al ei.
Această bucurie a Paștilor
nu trebuie să fie umbrită de unele gesturi, practici și vicii pentru că așa ne
învață un stih al Paștilor: ,,Aceasta este ziua pe care a făcut Domnul să ne
bucurăm și să ne veselim întru ea” (Ps. 117, 24).
În primul rând ajunși la
biserică pentru a cinsti ziua nu trebuie
să fărâmăm lumânările sau candelele, nici să scurgem ceara pe pardoseala
bisericii. Lumânarea este simbolul luminii. Fitilul face să se topească
ceara, și astfel ceara ține de foc, legătura spiritului cu materia. Lumina
pascală va însoți pe cel care o poartă la locuința lui, nicidecum ea nu se
aruncă în biserică sau curtea bisericii sau în drumul spre casă.
De Sfintele Paști nu aprindem focuri folosind cauciuc în
apropierea bisericii sau a unor case. Obiceiul aprinderii focului a rămas de la
romani, a ajuns la iudei și a trecut și la poporul român respectând totuși
câteva reguli: Focul este aprins în ajunul
sărbătorii când se adună vreascuri de brad și se aprind în grămezi la marginea satului. Aprinderea focului era obligatoriu însoțită de manifestarea unei credințe. Spre exemplu ,,Săritura peste foc – ne spune părintele
Victor Aga – se crede a fi apărătoare de
boli, mai ales de friguri în acel an”. Există în unele sate bănățene
obiceiul strigatului peste sat. La Sacoșu Mare aprinderea focului se numește
Priveghi și se ține în Duminica lăsatului de sec de brânză.
Ca material pentru foc
poate fi folosit lemnul și tuleii de cucuruz, nicidecum cauciucul sau masele
plastice. Trebuie să avem în vedere focul ca jertfă, iar la o jerfă este adus
ceea ce e mai bun. Pilda jerfei lui Cain și Abel cred eu că e concludentă
(Facerea 4, 3-4).
Lumina Învierii poposește
și în cimitir unde nu se fumează, nu se consumă alcool, iar pe
aleile cimitirului nu se parchează autoturisme. Cimitirul nu e un depozit,
ci un loc sfințit. Prin Hristos cei vii sunt în comuniune strânsă, de iubire și
viețuire sufletească cu cei morți. Cei trecuți de pragul acestei lumii așteaptă
Învierea în cimitir.
Credința în nemurire și
comuniunea cu cei mutați din această viață ne animă să purtăm de grijă de
mormintele înaintașilor noștri, sădind flori și verdeață care simbolic
închipuie odihna după greutatea drumului vieții pământești.
Crucea de la căptăiul
celor așezați în cimitir este o pecete a credinței și nădejdii care
sacralizează locul.
,,Fiind cimitirele
locașuri sfințite, se cuvine să umblăm într-însele cu gânduri curate și
petrecând în rugăciune pentru cei morți, prin ceea ce simbolizăm legătura
spirituală cu dânșii”.
Cu aceste gânduri să
încercăm să îndreptăm viețuirea noastră pentru a cinsti prin viața noastră
marele nostru nume: de creștin primit la Taina Botezului, Mirungerii și
Cuminecării. Să ne străduim să fim asemenea unei albine care deosebește florile
bune de cele rele, să păstrăm tradițiile locului dar să ne ferim ca prin
coruperea lor să aducem prejudicii fraților noștri precum și celor adormiți!
Bibliografie:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994;
2. Victor Aga, Simbolica biblică și creștină. Dicționar
enciclopedic, Ediția a II-a, Editura Învierea, Timișoara, 2005, p. 84-85;
102; 143;
3. Jean Chevalier, Alain
Gheebrant, Dicționar de simboluri, vol.
II, E-O, Editura Artemis, București, 1995, p. 242:
4. Ivan Evseev, Enciclopedia simbolurilor religioase și
arhetipurilor culturale, Editura Învierea, Timișoara, 2007, p. 150;
5. Gheorghe Lungu, Sacoșu-Mare, satul meu natal, Editura
Eurobit, Timișoara, 2008, p. 171.
