Printr-o sărbătoare cinstim Ziua Națională în amintirea unirii românilor
din Transilvania și Banat cu România. Întreg anul 1918 este un an al unirii românilor
basarabeni, bucovineni, transilvăneni și bănățeni cu România.
Această sărbătoare a națiunii române este precedată de o altă mare sărbătoare închinată amintirii apostolatului Sfântului Apostol Andrei la străromâni. Cu acest prilej sfântul apostol a devenit Ocrotitorul României. Sărbătoarea spunea Vasile Băncilă: ,,E o comuniune cu transcendentul; e o comuniune cu natura cosmică; e o comuniune cu societatea; e chiar o comuniune cu lumea animală şi vegetală şi e, în sfârşit, o comuniune cu tine însuţi prin contenirea sau topirea contradicţiilor, decepţiilor, revendicărilor”[1].
Amintirea Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat la apostolat este păstrată în Evanghelie și în Epistola către Coloseni din Noul Testament, în scrierile Sfinților Părinți și scriitori bisericești, în cele ale istoricilor, dar și în creațile populare (poezie, obiceiuri, datini).
Sf. Andrei a fost fratele lui Simon Petru și amândoi au fost fii pescarului Iona din Betsaida, localitate situată pe țărmul Mării Galileii, în nordul Țării Sfinte. El este amintit în cadrul relatărilor evanghelice la două evenimente: înmulțirea pâinilor (Ioan 6, 8-9) și după Învierea lui Lazăr (Ioan 12, 20-22).
Prezența lucrării misionare în provincia romană Scythia Minor (Dobrogea) este ilustrată de istoricul Eusebiu de Cezareea în Hist. Eccl. III, 1-3: ,,Când Sfinții Apostoli și ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împărăștiat peste întreg pământul, lui Toma, după spusele Tradiției, i-a căzut la sorți țara parților, lui Andrei, Scyhia, lui Ioan Asia, unde și-a petrecut viața până ce a murit la Efes...”[2].
În Pătimirea Sf. Andrei de la 30 Noiembrie, păstrată în limba greacă în Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae (sec. al X-lea?) citim că lui Andrei i-a căzut ,,toată regiunea Bitiniei și Pontului, provinciile romane Thracia și Sciția, apoi a mers la Sevastopolis (în Crimeea)”[3].
Până la Sinodul Apostolic din Ierusalim (49-50) activitatea propovăduitoare a Sf. Apostoli s-a desfășurat în mediul iudaic din Palestina și Siria. Cu acest prilej trebuie să fi avut loc și împărțirea regiunilor de evanghelizare între apostoli, care s-a făcut prin tragere la sorți. Tot atunci i-a fost stabilită și Sfântului Apostol Andrei zona în care avea să-și desfășoare activitatea misionară, anume Scythia[4].
Activitatea misionară a Sfântului Apostol Andrei s-a soldat cu primirea primilor ucenici: Inna, Rhina și Pina, de origine foști lucrători de pământ și care au primit cununa muceniciei pentru credința în Mântuitorul Iisus Hristos, ei murind înghețați pe timpul iernii[5]. La Odessos (Varna), Sf. Ap. Andrei l-a hirotonit pe Apion, episcop al locului.
Din creațiile folclorice avem date cu privire la bisericile Sf. Andrei dar și de misiunea acestuia între sciți. Preotul Ștefan Vasilescu (1935) amintește de existența a două peșteri devenite biserici în urma predicii andreiene: ,,Peștera cea mare care cuprinde ca la 1.000 de oi și cea mică mai puține, ca la 3-400... peștera mare s-a făcut mai târziu, după ce s-au înmulțit creștinii și nu mai era loc în cea mică. Acestea erau bisericuțele lor. El n-a stat mult, dar cât a stat, a învățat lumea să se închine”[6]. Sfântul Apostol Pavel confirmă această misiune a Sf. Andrei: ,,Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul și în toți” (Coloseni 3, 11).
Se păstrează o creație în versuri intitulată Peștera lui Andrei:
,,Colo pe grindei
Crâng de alunei
Val de arțărei
Sfânta mănăstire
Loc de tăinuire,
Și tămăduire,
Se pitește-n tei,
Casa lui Andrei,
De la schit la cruce,
Scară care duce,
Din cruce de schit,
Scări a coborât...
De la schit în sus
Crucea lui Iisus...”[7].
Numeroase
obiceiuri amintesc de prezența Apostolului în Dobrogea. La 30 noiembrie se
pun ramuri de copac într-un vas de apă, ele fiind ținute până la Anul Nou, când
se merge cu plugușorul. Tot pe această dată se puneau ramuri de măr, cireș sau
vișin în apă, iar dacă ele vor înflori de Anul Nou, semnul va aduce
prosperitate casei.
Aminirea apostolatului celui dintâi chemat la
misiune reprezintă o dovadă a vechimii Creștinismului românesc propovăduit de
un ucenic al Mântuitorului Iisus Hristos. Sf. Ap. Andrei rămâne în primul rând
Ocrotitorul Românei.
Pe 1 Decembrie sărbătorim încununarea eforturilor de libertate, independență și unitate a românilor. Idealul unității a fost întreținut de valorile spirituale ale poporului român: limba, credința ortodoxă și tradițiile comune ale locuitorilor de dincolo și dincoace de Carpați.
Limba
și credința s-au sprijinit în susținerea unității româniilor. ,,Limba noastră-i
limbă sfântă” cum ne învață părintele Alexe Mateevici. Din această sfințenie
s-au născut primele cărți tipărite la 1508 la Târgoviște prin strădania
călugărului Macarie și cu sprijinul financiar al principelui Radu cel Mare.
Limba a rămas vie prin exercițiu continuu, prin carte românească care a ajuns în toate provinciile locuite de români. Prin păcurari sau oieri limba a fost dusă de la șes la Munte, din Dobrogea și până în Banat: ,,Reconstituind drumul din urmă al bărbatului său Nechifor, Vitoria Lipan din Baltagul află că nişte oameni mânaseră la vale o sută din oile lui, „ca să le ducă la un iernatic”. Cum de la văraticul din goliştea Carpaţilor până la iernaticul de la şesusi e drum, nu glumă, care trebuia bătut periodic, se poate afirma răspicat că acest neîntrerupt cutreier dinspre munte către câmpie şi invers, ritmat nu numai de zvonul tilincilor, ci şi de perindarea anotimpurilor, a contribuit în largă măsură la statornicirea graiului mioritic unitar, condiţie şi chezăşie a conştiinţei unităţii naţionale”[8].
Azi este însă mai clar decât altădată că românii s-au numit întotdeauna români (rumâni), de când există ei ca popor, adică de la începuturile lor. Dar numele vlah, cu toate variantele sale, de unde vine? Vlah este numele dat românilor (și altor latinofoni) de străini, iar această situație a celor două nume – unul intern și altul extern – este departe de a fi una singulară. Interesant este iarăși faptul că ambele denumiri date românilor amintesc de Roma și de latinitate: termenul român vine de la Cetatea Eternă și de la numele poporului romanizat, Volcae, primul trib celtic romanizat, a lăsat lumii și modelul unor neromanici deveniți vorbitori de limba latină sau neolatină. Astfel, vlahii au fost la început, mai ales pentru anumite medii cultivate, toți aceia al căror grai suna latinește[9].
Sfântul Simeon Ștefan, mitropolitul Transilvaniei și ctitorul de limbă românescă prin publicarea Noului Testament de la Bălgrad (1648) înscria în Predoslovia cărții este însemnătatea limbii și circulația ei în spațiul locuit de români: ,,Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țările, așea și cuvintele acelea sunt bune care le înțeleg toți”[10].
Sfințenia limbii, cultivarea acesteia în și prin Biserica Ortodoxă Română și susținerea românității de către domnitorii români în Evul Mediu, au fost atâtea punți de legătură între românii atât de fărâmițați politic. De pe la 1300 domnitorii erau monarhi de drept divin (,,din mila lui Dumnezeu” sau ,,din îndurarea lui Dumnezeu” și până la opincă și-au asumat și limba și credința pe care le-au folosit ca scut împotriva dezrădăcinării identitare și religioase.
La mulți ani creștini!
La
mulți ani popor român!
[1] Vasile Băncilă, ,,Declinul sărbătorii”, în
,,Gândirea”, nr. 5 / 1936, p. 229.
[2] Emilian Popescu, ,,Izvoarele apostolice
ale Creștinismului românesc: Sfântul Apostol Andrei și Tomisul”, în Studii de istorie și de spiritualitate
creștină, vol. I, Editura Academiei Române / Basilica, București, 2018, p.
192 (Se va prescurta în continuare Studii
de istorie…).
[3] Emilian Popescu, ,,art. cit”., p. 193.
[4] Emilian Popescu, ,,Apostolicitatea
Creștinismului românesc. Misiunea Sfinților Apostoli Andrei și Filip”, în Studii de istorie…, p. 218.
[5] Epifanie Norocel, Pagini din istoria veche a Creștinismului la români, Editura
Episcopiei Buzăului, Buzău, 1986, p. 23; 25 (Se va prescurta în continuare Pagini
din istoria veche a Creștinismului…).
[6] Epifanie Norocel, Pagini din istoria veche a Creștinismului…, p. 30.
[7] Epifanie Norocel, op. cit., p. 32.
[8] G. I. Tohăneanu, Ciudata viață a cuvintelor, vol. I, Ediție îngrijită și selecție de
Valentin Bugariu, Editura Tiparnița, Arad, 2018, p. 125-126.
[9] Ioan-Aurel Pop, Veghea asupra Limbii române, Editura Litera, București – Chișinău,
2020, p. 35 (Se va prescurta în continuare Veghea
asupra Limbii…).
[10] Ioan-Aurel Pop, Veghea asupra Limbii…m p. 109.
