Sărbătoarea Nașterii
Sfântului Ioan Botezătorul este în fiecare an și un bun prilej de amintire a
unor vechi tradiții românești: Sânzienele și Ia românească. Tradiția ne fixează
într-o descendență chiar valorică, fiindcă poporul român există prin zestrea lui
spirituală, care îl individualizează între popoarele lumii.
Vestea cea bună a nașterii Sfântului
Ioan Botezătorului adusă de îngerul Domnului este amintită cu mult timp înainte
chiar din vremea Profeților. Iată doar două versete (1, 11; 78) din pericopa
evanghelică citită astăzi de la Sfântul Apostol și Evanghelist Matei care
vorbește deslușit despre acest lucru: ,,Și îngerul Domnului i s-a arătat
stând de-a dreapta altarului tămâierii. (Daniel 10, 7 ,,Dar vedenia am
văzut-o doar eu, Daniel; iar bărbații care erau cu mine n-au văzut vedenia; dar
căzând peste ei o mare spaimă, au fugit cuprinși de frică”) Și văzându-L,
Zaharia s-a tulburat și frică a căzut peste el (Ioan 1, 6 ,,Fost-a om
trimis de la Dumnezeu; numele lui era Ioan”; Fapte 10, 31: ,,și a zis Corneliu,
rugăciunea ta a fost ascultată și milosteniile tale au fost pomenite înaintea
lui Dumnezeu”). Iar îngerul i-a grăit: ,,Nu te teme, Zaharia, fiindcă
rugăciunea ți-a fost ascultată și Elisabeta, femeia ta, îți va naște un fiu
și-i vei pune numele Ioan.
Iar tu pruncule, profet al Celui-Preaînalt te vei chema, că vei merge
înaintea feței Domnului ca să-I gătești căile (Maleahi 3,
1: ,,Iată, Eu trimit pe îngerul Meu, și el va pregăti calea înaintea feței
Mele; și Domnul pe Care voi îl căutați va veni de îndată în templul Său,
Îngerul legământului pe Care voi îl voiți; iată, vine! Zice Domnul
Atotțiitorul”); Isaia 40, 3: ,,Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiți calea
Domnului, drepte faceți cărările Dumnezeului nostru”).
Calendarul creștin-ortodox menționează că în această zi sunt pomenite
Sânzienele sau Drăgaica. Floarea Sfântului Ioan
Botezătorul, Sânzienele sau Drăgaica sunt amintite cu acest prilej.
Folcloriștii români dezvăluie atât importanța înfloririi acestora ca un
instrument de verificare a semănăturilor, astfel dacă este înflorită este
arătat timpul înaintat al semănăturilor, iar dacă floarea nu a apărut încă,
întârzierea acestora[1], dar atenționează și de
faptul că dacă li se nesocotește ziua, se stârnesc vârtejuri și vijelii,
grindină, iar florile rămân fără leac și fără miros[2].
Floarea de Sânziene stă în strânsă legătură cu
cinstirea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava din secolul al XIV-lea. Cei ce
voiesc să aibă untdelemn, smirnă, tămâie și buruiene de la sfânt, peste întreg
anul, și cu deosebire femeile, le vezi venind cu un braț de plante
care înfloresc pe la Sânziene, precum: sânziana galbenă sau albă, poala
Sântă-Măriei, busuioc, nalbă, pe care le pun ca să stea câteva minute lângă
racla sfântului și se sfințesc și sfințindu-se sunt bune și folositoare
pentru orice fel de boală. În Banat, cei care sunt cu dare de mână dau de
pomană pentru sufletul morților, câte un colac, caise și pere, Moșii de
Sânziene[3].
Tot în
această zi sărbătorim Ziua Universală a Iei. O cămașă largă
și groasă, din cânepă aspră, aruncată, chiar înaintea ivirii zorilor, pe trupul
gol, de către femeia pusă pe treabă. Unii idendentifică această cămașă pe dacii
de pe Columa din Roma, monumentul de la Adamclisi, în Cronica pictată de la
Viena (1330) și pe pereții bisericilor din Streisângeorgiu – Hunedoara
(1409) și Răbița – Oltenia (1417). Când firele s-au mai subțiat (in, bumbac,
borangic), cămeșile au devenit mai molatice.
Ia
românească are ceva majestos, ceva regesc. Și în același timp… ceva misterios.
E ca un spectacol în care aștepți cu sufletul la gură, deznodământul din
ultimul act[4].
Anul acesta, Maria Tănase a împlinit acum două zile (22 iunie), 60 de ani
de la trecerea la cele veșnice și 25 septembrie vor fi 110 ani de la nașterea
pe acest pământ românesc.
În urma acestei interprete, pe care Nicolae Iorga în anul 1938 o considera
,,Pasărea măiastră”, au rămas cântecele, câteva fotografii și volume
monografice care ilustrează o viață în slujba cântecului și portului românesc.
Dintr-o autobiografie scrisă la sfârșitul anilor '40 aflăm: ,,Mă numesc
Maria Tănase și sunt născută în București, la 25 septembrie 1913. Tatăl meu,
Ion Coandă Tănase, în vârstă de 75 de ani, și mama mea, Ana Munteanu Tănase, în
vârstă de 65 de ani, ambii de profesie agricultori, proprietari a circa 1, ½
ha. teren agricol, în lunca Văcăreștilor. Mai am o soră și un frate mai
vârstnici decât mine, căsătoriți și au câte 3 copii minori, și ei ca și mine
posedă mai puțin de un hectar [de] teren agricol ce ne-au fost dat de către
părintele nostru. Nu avem niciunul altă avere, iar eu locuiesc cu chirie în
str. Brezoianu 18.
Nici tata, nici noi, copiii n-am aparținut niciunui partid politic.
Am absolvit cursul principal la școala nr. 11 Tabaci, în 1924. Apoi am
intrat la liceul Ion Heliade Rădulescu, unde am absolvit 4 clase. Până în 1932
am stat acasă și am ajutat părinților la munca câmpului și la gospodărit. În
1932 am obținut un post la una din prăvăliile fraților Herdan”[5]. După această scurtă
autobiografie, Maria Tănase a lucrat la Teatrul Cărăbuș între 1 mai și 15
august 1934, Teatrul Alhambra (1938), Taraful Gorjului din Târgu-Jiu (1962).
În 1934 artista Maria Tănase a înregistrat prima sa melodie, o romanță
intitulată ,,Mansarda”. Sprijinită de etnomuzicologul Harry Brauner care i-a
pregătit repertoriul, apelând la sprijinul profesorului Brăiloiu, care i-a pus
la îndemână colecția Arhivei de Folclor[6], Maria Tănase a participat
la Expoziția Universală și Internațională de la New-York (1939), într-un turneu
în Turcia (1941), unde a colaborat cu radioul și a cules folclor. În țară a
susținut activitate artistică la restaurantele Neptun (1938), Wilson
(1942-1944) și după 1944 a avut două turnee în Iugoslavia (1956) și Bulgaria
(1959).
Să vedem cine a urmărit spectacolele Mariei Tănase? În primul rând înainte
de Război au fost Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Cezar Petrescu, Ion
Minulescu, Vasile Voiculescu, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu sau Ion Pillat,
iar Maria Tănase a mărturisit mai târziu: ,,Mă privea, parcă din vitrina unei
librării, toată literatura română de după război”[7]. Octavian Goga aprecia
cântecele artistei cu timbrul grav, izvorăsc limpezi din pământul românesc,
trec prin sufletul nostru și apoi urcă spre cer, ca și aripile făurite cu un
sfert de veac în urmă de ardeleanul Aurel Vlaicu. Și ca și ea, dragii mei, a
răsărit din stratul profund al poporului obidit care-și înalță pe aripile
cântecului sau gândului – făcut pasăre de oțel – vrerile lui către cerul
dreptății și al izbăvirii de prea îndelungată suferință[8].
A fost acuzată că ar fi fost informator al Siguranței până în 1944 și apoi
colaborator al Securității. Însă până astăzi din documentele celor două
servicii de informații nu reiese acest lucru[9]. Ba mai mult în multe
rânduri a fost interogată, anchetată, înregistrată în discuții familiale, nu i
s-au aprobat turnee internaționale după 1948 decât în două țări socialiste.
În timpul regimului legionar, grupuri de legionari au distrus plăcile de
patefon de la Radioul bucureștean. Din cele 400 de cântece din repertoriul său
s-au păstrat puțin peste 10%.
Cântecele vorbesc de iubire într-un cadru idilic, de viața mahalalei bucureștene
de la începutul secolului trecut, de nenorocirile care vin peste oameni,
într-un cuvânt de bucuriile și necazurile unei vieți. În cântece regăsim atât
,,fetița îmbrăcată în ie”, dar și ,,țara mea în ele” așa cum aflăm din cântecul
Testament ,,Dragi mi-s cântecele mele”.
Opus lui ,,vatră” e ,,dorul”, care ,,n-are căpătâi” (,,Lung e drumul
Gorjului”). Cu schimburi amețitoare de ritm, cântecele vorbesc de tinerețea
fără bătrânețe a neamului românesc în care busuiocul este așezat fie în păr,
fie la poartă (,,Mi-am pus busuioc în păr”) pentru a feri omul și locuința de
rău.
Bătrânețea (,,Bătrânețe haine
grele”) și moartea sunt alte două teme ale melosului Mariei Tănase, în cântece
în care e folosită înțelepciunea poporului: ,,Ăl de naște necăjește/ Ăl de
moare putrezește” (,,Lume, lume”).
Din Muntenia, Moldova, Ardeal ori
Banat, Maria Tănase a cules cântece poporului pe care apoi le-a redat semenilor
îmbrăcate în bucuria sau suferința după caz a cântecului.
Pentru activitatea artistică Maria Tănase a fost răsplătită cu Ordinul
Muncii clasa a III-a, Premiul de Stat, clasa a II-a pe anul 1954 și titlul de
Artist Emerit (1957).
Tradiția religioasă sau populară vorbește de înțelepciunea unui popor, în
cazul nostru, cel românesc ilustrat de astă dată prin personalitatea artistică
a Mariei Tănase.
[1] Tudor Pamfile, Sărbătorile
la români, Editura Saeculum I. O., București, 2018, p. 59 (Se va prescurta
în continuare Sărbătorile…)..
[2] Ion Ghinoiu, Calendarul
țăranului român. Zile și mituri, Editura Univers Enciclopedic Gold,
București, 2018, p. 218.
[3] Tudor Pamfile, Sărbătorile…,
p. 63-66.
[4] Doina Berghina, Povestea
iei povestită de…, Editura Paideia, București, 2013, p. 3; 6; 9.
[5] Stejărel Olaru, Maria
Tănase. Artista, omul și legenda, Editura Corint Books, București, 2019, p.
48 (Se va prescurta în continuare Maria Tănase…).
[6] Stejărel Olaru, Maria
Tănase…, p. 62.
[7] Stejărel Olaru, op.
cit., p. 7.
[8] Petre Ghiață, Clery
Sachelarie, Maria Tănase și cântecul românesc, Editura Muzicală,
București, 1966, p. 10.
[9] Stejărel Olaru, Maria
Tănase…, p. 139.
