Figura Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena a rămas în literatura
credinţei ca mijlocitori ai libertăţii şi apoi ai progresului Bisericii
Creştine într-o epoca a contrastelor de la lumea veche antică la civilizaţia şi
cultura europeană. Prin Constantin cel Mare avem din veacul al IV-lea:
libertate religioasă, încurajarea dezvoltării literaturii şi vieţuirii
religioase, de acum datează scrierile părinţilor bisericeşti: Lactantiu, Osios
(Hosios) de Cordoba şi Eusebiu al Cezareeii Palestinei, ale Sfântului Atanasie
cel Mare (indirect!), a monahismului răsăritean prin faptele de nevoinţă a
Sfântului Antonie cel Mare, ridicarea şi cizelarea unei arte ecleziale la Roma,
Palestina, Constantinopol şi Trier, încurajarea cristalizării învăţăturii de
credinţă prin sinoade (concilii) fie particulare, fie ecumenice la Roma, Arles
şi Niceea, precum şi ctitoria unui nou oraş creştin, Constantinopolul. În ceea
ce o priveşte pe Elena amintim donarea propriei case de la Trier pentru a
deveni biserică creştină, pelerinajul la locurile sfinte precum şi aflarea
crucii şi a cuielor Răstignirii Mântuitorului.
În spatele tuturor
realizărilor a stat credinţa personală. Religia lui Constantin caracterizată de
sincretism. Adică de o îmbinare laolaltă a elementelor păgâne cu cele creştine.
Încă de pe vremea edictului de la Milano (313), prin care Constantin, împreună
cu Licinius, a instituit pacea religioasă, pe arcul triumfal înălţat de el la
Roma în 315 se vorbeşte de o ,,divinitate”. Conceptul de divinitas apare astfel
încât să nu deranjeze niciuna dintre religii; din acest motiv el prezintă
avantajele neîndoielnice într-un imperiu care dintotdeauna a inclus printre
prerogativele sale şi pe cel de a se ocupa de religie, întrucât aceasta
constituia o instituţie importantă a societăţii. Trecerea lui Constantin de la
acest henotism la creştinism se face treptat şi se încheie în esenţă cu sinodul
ecumenic de la Niceea (325), care condamnă arianismul; apoi în pragul morţii,
împăratul a fost botezat (aşa cum se obişnuia în acea vreme) de un episcop
filoarian, Eusebiu de Nicomidia.
Constantin va elabora ceea
ce de regulă se defineşte a fi ,,teologia triumfului”, adică acea communis opinio susţinută de literaţii
de la curte sau apropiaţii lui, precum Lactanţiu şi Eusebiu, că victoria sa
definitivă asupra lui Maxenţiu la Podul Milvius era datorită graţiei şi
protecţiei ,,divinităţii”, pe care el, le meritase. Pe arcul triumfal pe care
l-a înălţat la Roma în 315 a pus să se graveze că el acţionase ,,sub impulsul
divinităţii”[5].
Aşadar primii doi dintre
literaţii vremii susţinuţi de Constantin erau Lactanţiu şi Eusebiu de Cezareea
Palestinei. Primul fugar din faţa persecuţiei lui Diocleţian din Răsărit la
curtea imperială de la Augusta Trevorium (Trier, Germania), al doilea cunoscut
de împărat cu prilejul Sinodului Ecumenic de la Niceea.
Cu Lactantius se încheie
în Apusul creştin perioada apologeticii creştine. La el, apologetica devine un
instrument de apărare împotriva păgânilor, mai stilizată însă decât la
antecesorii săi.
Scriitorul creştin
Lactantius s-a născut în Africa în jurul anului 250, într-o familie păgână. A
fost convertit la maturitate şi a plecat la Nicomidia în Bitinia, reşedinţa
împăratului Diocleţian, care i-a încredinţat între 290-300 o catedră de
retorică, pe care însă o deţinuse din Africa. Lipsindu-i discipolii de limbă
latină, izbucnind şi persecuţia împotriva creştinilor către 314-315 la chemarea
lui Constantin părăseşte Nicomidia pentru Trier unde la scurt timp devine
profesor a lui Crispus, fiul împăratului şi unde reuşeşte să-şi încheie operele
literare. Se pare că tot aici moare în jurul anului 325.
Ieronim ne informează că
Cae(ci)lius Firmianus Lactantius a fost discipolul retorului Arnobius de Sica
Veneria (oraş aflat la circa 150 de km sud-vest de Cartagina[6].
După ce a studiat literele
şi filosofia a călcat pe urmele maestrului devenind profesor de retorică,
prababil la Cartagina. Prin anii 390 şi 300 solicitat de Diocleţian este numit
profesor de retorică la Nicomidia. Într-o lume dominată de cultura şi limba
greacă, majoritatea studenţilor nicomidieni de retorică latină trebuie să fi
fost demnitari şi funcţionari ai curţii imperiale. De altfel, Ieronim consideră
că tocmai această lipsă de studenţi de limbă latină l-ar fi determinat pe retor
să scrie mai mult[7].
Fericitul Ieronim, în De viris illustribus, îi atribuie lui
Lactanţiu 12 titluri, în această ordine: Symposion,
Hodoeporicum, Grammaticus, De ira Dei, De persecutione (alias De mortibus persecutorum), Epistula ad
Probum (4 cărţi), Epistula ad Seuerum
(2 cărţi), Epistula ad Demetrianum (2
cărţi) şi De oficio Dei. În afară de
acestea, cercetătorii moderni revendică paternitatea lactanţiană a poemului
,,cripto-creştin” De ave Phoenice,
precum şi a unui fragment dintr-o scriere intitulată De mortibus animi[8].
Scrierile timpurii ale
apologetului latin s-au pierdut. Nu se ştie ce vor fi conţinut Symposion sau Grammaticus, dintre scrierile de dinainte de convertirea la
creştinism. Despre Hodoeporicum ştim
însă că este un poem în hexametri, în care autorul îşi descrie propria
călătorie dinspre Africa spre Nicomidia.
De opificio Dei (în jurul anul 304) în douăzeci de capitole
dedicate lui Demetrianus, este o pregătire a operei fundamentale Divinae Institutiones, şi tratează
despre constituţia lumii create, în special a omului, superior celorlalte
creaturi. Prin aceasta, autorul vrea să demonstreze existenţa unui Dumnezeu
perfect, providenţial şi raţional. Se precizează o seamă de elemente de
antropologie creştină pusă în antiteză cu antropologia filosofică necreştină[9].
Opera capitală a lui
Lactantius este Instituţiile divine. Cartea
a fost scrisă după 304 şi înainte de edictul de la Milano, din 313. Prin acest
volum, autorul vrea să demonstreze valoarea religiei creştine ca religie a
desăvârşirii şi a mântuirii şi să răspundă nu vulgului, ci la cele formulate de
magistraţii şi intelectualii păgâni, cum că religia creştină ar fi crudă şi
dăunătoare[10].
Sursele utilizate în alcătuirea cărţii sunt, în proporţie covârşitoare, autori
clasici de limba latină: Cicero, Vergilius, Lucretius sau Seneca. Foloseşte, de
asemenea, unele pasaje biblice – pe care le cunoaşte prin intermediul lucrării
Sfântului Ciprian, Ad Quirinium.
Dintre autorii creştini, pare să-i
cunoască doar pe unii scriitori bisericeşti de limbă latină: Minucius
Felix, Tertulian şi Ciprian[11].
Ca şi dascălul său Arnobiu, şi Lactanţiu a împărţit opera sa capitală în şapte
cărţi[12].
Scriitorul creştin
Lactanţiu, care a trăit în jumătatea a doua a secolului III şi în primele
decade ale secolului IV, e un gânditor cult, suplu, inteligent, fără o
originalitate excepţională în cugetare, dar având un larg orizont şi o putere
considerabilă de sinteză. Opera sa: Divinae
Instutiones, e un impresionant repertoriu al culturii umane. Propunându-şi
să demonstreze valoarea şi frumuseţea netrecătoare ale religiei creştine,
Lactanţiu arată în prealabil care au fost credinţele, practicile, aspiraţiile
şi ideile lumii precreştine, îndeosebi ale lumii din aria mediteraneeană[13].
Concomitent cu retorica,
Lactanţiu începe şi cercetările filologice. Între timp finalizează opusul Institutionum divinarum adversus gentes
libri VII, prescurtat Divinae
Institutiones, căruia îi adaugă şi un rezumat intitulat Epitome divinarum institutionum[14].
Cartea I cuprinde un
rezumat al unei probleme spinoase pentru apologetica creştină a primelor
veacuri şi anume raportul credinţei creştine cu gândirea, credinţa şi filosofia
păgână. Toate aceste cugetări sunt reunite sub titlul Despre falsa religie.
De la început Lactanţiu
îşi sprijină argumentaţia pe literatura vremii însă aminteşte şi de activitatea
profeţilor Vechiului Testament care fac cunoscut un singur Dumnezeu, despre
unul singur vorbesc ei, cei plini de duhul unicului Dumnezeu, au vestit
dinainte, deopotrivă şi într-un singur glas, cele viitoare[15].
În dezvoltarea
argumentaţiei, Lactanţiu se foloseşte de revelaţia divină ca unic mijloc de
descoperire a lucrării lui Dumnezeu în lume. În al doilea rând invocă raţiunea,
ca dar al sufletului prin care putem înţelege acţiunea lui Dumnezeu. În
descoperirea religiei creştine, alături de autori păgâni ca Ovidiu, autorul
foloseşte şi mărturia scriitorilor bisericeşti, Minucius Felix.
Contrar creştinilor stă
filosofia şi religia păgână. Lactanţiu scoate în privelişte faptul că: ,,Mulţi
dedându-se statornic unor superstiţii deşarte, stăruie împotriva adevărului
limpede, şi nici nu aduc religiilor pe care le-au însuşit strâmb atât bine, cât
rău lor înşişi. Deşi le este deschisă calea cea dreaptă, ei urmează devieri
întortochiate, părăsesc drumul neted, ca să se prăvălească în prăpastie,
renunţă la lumină, ca să zacă orbi şi lipsiţi de puteri în întuneric”[16].
Aşa
cum afirma un patrolog român, în ideea despre Dumnezeu, Lactanţiu pleacă de la
conceptul unicităţii fiinţei divine: Astfel, vorbind despre Dumnezeu, Cel Unic,
în sistemul teologic al lui Lactanţiu totul este dependent de ideea Unicităţii
divinităţii. Lactanţiu vorbeşte şi despre alte atribute ale lui Dumnezeu:
atotputernicia, nenaşterea, veşnicia, transcendenţa, perfect, incoruptibil,
nepătimitor, nesupus la nimic şi la nicio putere, impasbil, imuabil,
preafericit[17].
Acelaşi
caracter catehetic-dogmatic străbate în toate cărţile lui Lactanţiu. În cea
de-a doua carte, apologetul latin expune originea greşelii. Despre darul cel
mare, al sufletului dăruit de Dumnezeu omului pentru a fi mai explicit spune:
Ce măreţii pot avea reprezentările, când ele există sau nu, după puterile
bietului om? De aceea, în Horaţiu,
Priap spune: ,,Odinioară eram trunchi de smochin, lemn obişnuit, dar un
meseriaş, neştiind oare să facă din mine un scaun ori un Priap, a ales în final
să fie zeu. De atunci sunt zeu, înfricoşând teribil hoţii şi păsările”[18].
Legătura omului cu Dumnezeu este întărită de construcţia bipedă a omului care leagă
pământul cu cerul: Dumnezeu a vrut ca noi să privim spre cer în mod negreşit,
dar nu în zadar. Şi păsările, iar dintre cele fără grai aproape toate văd
cerul; nouă însă ne-a fost dat să privim cerul încordaţi şi în aşteptare, ca
acolo să căutăm credinţa şi să-l contemplăm pe Dumnezeu, al cărui sălaş este
cerul, cu sufletul, pentru că nu vom putea cu privirea. Lucrul acesta nu i se
va întâmpla niciodată celui ce venerează arama ori piatra, întru totul
pământeşti[19].
O
interesantă comparaţie o face autorul latin între Orient şi Occident. Orientul
este alături de Dumnezeu, pentru că doar el este izvorul luminii, luminătorul
lucrurilor, el ne face să ne trezim la viaţă veşnică; Occidentul însă se
alătură acelei gândiri tulburi, greşite, pentru că ascunde lumina, face
întotdeauna să pătrundă bezna, îi duce pe oameni la moarte şi să piară în păcat[20].
Următoarea carte, ce-a
de-a treia aprofundează tema falsei înţelepciuni. Autorul vorbeşte şi de morală
care cizelează şi ordonează viaţa. Tema este una favorită, autorul trece în
rezumat concepţiile filosofice ale timpului. Critica făcută doctrinelor este
inegală şi ca valoare şi ca întindere. În unele sisteme el vede sigur eroarea
fundamentală şi o combate cu argumente serioase, valabile şi azi. E cazul
epicureismului, al incoerenţelor doctrinei nemuririi şi al naturismului ateist.
Alteori autorul nostru e superficial sau dispus mai mult să pamfleteze decât să
discute serios. E cazul cu critica lui Socrate şi mai ales a lui Platon, în
opera căruia putea găsi mai multe şi mai substanţiale puncte de contact cu
adevărul creştin decât acelea pe care le relevă. Deşi ştia bine greceşte, se
pare că Lactanţiu n-a mers decât rar la originalele autorilor eleni, preferând
să consulte manualele, mai comode, care circulau pe vremea lui, sau, mai ales,
să se informeze din autorii latini ca Cicero, Lucreţiu şi Seneca, vulgarizatori
aşa de preţioşi ai gândirii greceşti printre romani[21].
După reflecţiile asupra
filosofiei păgâne urmează gândurile despre adevărata religie, iarăşi în
comparaţie cu cultul zeilor: Venerările zeilor nici ele nu pot fi reale, aşa
cum, atunci când o femeie are mai mulţi bărbaţi, aceasta nu se poate numi
căsătorie, femeia respectivă fiind o curtezană, o prostituată; cui îi lipseşte
cinstea, curăţenia, credinţa, îi va lipsi categoric virtutea. La fel şi cu
religia zeilor: este fără ruşine, incestuoasă, în slujba mai multora, fiind
lipsită de credinţă, pentru că cinstea aceea instabilă, incertă nu are un
început, o origine[22].
Dreptatea este tema cele-i
de-a cincea cărţii. Autorul creştin regăseşte în adorarea unui singur Dumnezeu
sursa de pace, linişte şi echilibru în lume. Lipsa acestei adorări crează în
schimb războaie şi conflicte în lume. Dacă Dumnezeu ar fi unicul venerat, nu ar
exista dezbinări şi războaie, oamenii ştiind că ei sunt fiii unui singur
Dumnezeu, uniţi prin legătura sacră şi inviolabilă a unei înrudiri divine, nu
ar exista curse din moment ce s-ar şti ce pedepse rezervă ucigaşilor de vieţi
Dumnezeu, care cunoaşte crimele tăinuite şi chiar gândurile, nu ar mai fi
înşelăciuni şi jafuri, oamenii învăţând de la Dumnezeu care îi sfătuieşte să se
mulţumească cu bunul lor modest, să preţuiască mai mult cele tainice şi veşnice
decât pe cele rezistente şi trecătoare, nu ar mai exista adultere, desfrânări,
femei prostituate, pentru că ar şti oricine că tot ceea ce este dorinţă, cu
excepţia acelei procreării, este condamnat de Dumnezeu, nicio nevoinţă nu ar
constrânge vreo femeie să-şi pângărească trupul ca să-şi obţină la modul cel mai
ruşinos hrana, bărbaţii şi-ar înfrâna şi ei poftele, iar dărnicia în credinţă
şi cu religiozitate a celor avuţi ar veni în sprijinul celor nevoiaşi. Nu ar
exista deci, aşa cum am spus, toate relele acestea pe pământ, dacă toţi ar fi
uniţi în legea lui Dumnezeu, dacă toţi ar proceda aşa cum face acest unic popor
al lui Dumnezeu. Ce fericiţi am fi şi ce stare prosperă a umanităţii, dacă pe
tot pământul s-ar statornici bunătatea, evlavia, pacea, nevinovăţia, echitatea,
cumpătarea, credinţa[23]!
Lactanţiu e cel dintâi
scriitor patristic latin care elaborează o magistrală filosofie a religiei. Religia
nu e, după el, o simplă succesiune de acte rituale, ca în păgânism, ci o
formidabilă putere de lumină, iubire şi curăţenie care transformă omul şi lumea
până la desăvârşire. Această putere constă din contopirea ideală a
înţelepciunii, adică a întregii ştiinţe şi experienţe revărsate de Dumnezeu în
lume, cu adorarea divinităţii[24].
O altă lucrare este De mortibus persecutorum (Despre moartea
persecutorilor). Importanţa acestei cărţii este una mare, ea oferă date
despre anii Marii Persecuţii iniţiată de Diocleţian şi Galeriu, fiind
principalul document de limbă latină al acestei perioade. Mai mult autorul redă
unica variantă în limba latină a ,,edictului de la Milano” din 313[25].
În lucrare, autorul face o
incursiune în istoria creştinismului primar scoţând în relief figura
împăratului Constantin cel Mare. Descrie cu lux de amânunte persecuţia
creştinilor iniţiată Galeriu. ,,Ce să-ţi mai spun de amfiteatru şi distracţiile
sale? Avea urşi… Acestora le erau aruncaţi oameni [vii], pentru a nu fi mâncaţi
[dintr-o dată], ci mestecaţi pe îndelete: în timp ce mădularele oamenilor
dispăreau, el râdea foarte vesel şi nu cina niciodată fără [să vadă] sânge
omenesc. Focul a ajuns pedeapsă pentru cei care nu ocupau vreo demnitate
publică. La început, această tortură o prevăzuse împotriva creştinilor, dând
legi în acest sens, după torturi, cei condamnaţi să fie arşi pe îndelete. După
aceştia erau legaţi, li se punea mai întâi sub picioare un foc scăzut până
când, zbârcindu-se din cauza focului, pielea tălpilor cădea de pe oase. Mai
apoi, torţe aprinse, şi ulterior, sinse li se puneau la fiecare mădular, aşa
încât nicio parte a corpului să nu rămână neatinsă. Iar între timp faţa le era
scufundată în apă rece şi gura umezită cu apă, ca să nu-şi dea duhul [prea]
repede, uscându-li-se gâtlejul de sete; în cele din urmă survenea moartea, după
ce timp de câteva zile, toată pielea fiindu-le arsă, para focului ajungea la
organele interne. Apoi, după ce era ridicat un rug, se dădea foc trupurilor
până atunci arse. Oasele strânse şi fărâmiţate până la pulbere erau aruncate în
fluvii şi mare”[26].
Cartea De
ira Dei (Despre mânia lui Dumnezeu) continuă efortul publicistic, de astă
dată scopul principal fiind atenţionarea cititorilor şi a creştinilor în
general, cu privire la Dumnezeu care pedepseşte cu dreptate păcatele
credincioşilor. Autorul reuşeşte să înlăture credinţa unei fiinţe divine
exilate din lume care nu este preocupată de bunul mers al lumii. Termenul
tehnic al implicării lui Dumnezeu în lume poartă numele de providenţă, adică de
purtare de grijă asupra făpturilor create prin actul mântuirii, sfinţirii şi
judecării lumii.
Cât de fericit mai poate
fi Dumnezeu din moment ce lâncezeşte în permanenţă în apatie şi imobilitate,
surd la rugăminţi, orb faţă de ce-i care-l cinstesc? Ce este mai demn, mai
propriu lui Dumnezeu decât providenţa? Iar dacă nu-i pasă de nimic, nu se
preocupă să prevadă, şi-a pierdut orice specific divin[27].
O ultimă lucrare a lui
Lactanţiu la care ne-am oprit în demersul nostru este De ave phoenice. Originea unei astfel de lucrări se regăseşte în
literatura apocaliptică (III Baruh, 6, 13), Iov (29, 18), în gândirea
egipteană. Teologia egipteană reţine figura zeului autoprodus Benu, reprezentat
adesea ca bâtlan. Apariţia acestuia în mediul acvatic este echivalent
începutului facerii lumii. Şi el şi fenixul erau fii Soarelui, potrivit
legendei şi Cărţii egipteana a morţilor: ,,Eu
sunt Benu, cel ce provine din Dumnezeu. Eu sunt mărturia a cărei încarnare este
însuşi trupul meu. Cine e prin urmare acesta? Este Osiris, Benu (Fenixul)”[28].
Dar cea mai reuşită reprezentare a Phoenixului o datorăm mitologiei greceşti în
care este definită a fi o pasăre alegorică, ce se poate autoincendia periodic
renăscând din propria cenuşă, dotată cu o proverbială longetivitate de la 500
la 92.200 de ani în funcţie de variantă[29].
Exemplificarea completă a atitudinii creştine faţă de Phoenix este cuprinsă în
acest poem elegiac de 170 de versuri, atribuit lui Lactanţiu. Iată legenda:
,,În grădina paradisiacă din Extremul Răsărit locuieşte pasărea heliotropă,
satelitul soarelui Phoebus, ce se hrăneşte cu apa vieţii care curge ca un
veşnic botez din izvorul vivum: ea este marea preoteasă a dumbrăvilor sacre,
unică stăpână pe tainele lui Phoebus, cu viers fermecat. După un mileniu de
viaţă porneşte spre Siria şi Fenicia – ţară cu numele dat de vârstnica
zburătoare – şi, în vârful unui palmier, numit ,,phoinix” de greci tot în
cinstea ei, îşi construieşte din sucuri şi parfumuri un cuib în care, după
ce-şi recomandă sufletul, se aprinde şi moare ca să trăiască. Reînviată din
propria-i cenuşă zboară cu rămăşiţele părintelui în Egipt, escortată de
nenumăraţi oameni şi cete păsăreşti (in
coetum), până când ea dispare în curatele brize ale Eterului (,,puri
pervenit ad aetheris auras”): O pasăre, cu soartă şi sfârşit fericit, pentru
care Dumnezeu a hotărât să se nască din sine însăşi. Că o femeie (după sex) sau
bărbat, sau niciuna nici altul, ferice de aceea care nu cultivă legăturile
Venerei. Pentru Phoenix, Venus a murit. Singura ei plăcere stă în moarte. Ea
doreşte dinainte să moară, pentru a se putea naşte. Ea îşi este urmaş, tată,
moştenitor, doică, ea îşi are tot timpul pupilă”[30].
În doctrină la capitolul
cunoaşterii lui Dumnezeu, Lactanţiu admite o cunoaştere naturală. Dumnezeu e Unul
fiindcă e perfect, dar El nu suferă de singurătate, pentru că are pe îngeri,
care-L slujesc. Dumnezeu a creat lumea din nimic. Învăţătura despre Logos e
neclară; El este cuvântul lui Dumnezeu, adică un duh asemenea celorlalte
duhuri, care sunt îngerii. Personalitatea Sfântului Duh nu apare clar la el,
deşi n-a chiar negat-o, cum afirmă Ieronim. Biserica adevărată este aceea în
care se face mărturisire şi pocăinţă şi în care se curăţă păcatele. Căsătoria
nu se poate desface. Abaterile de la învăţătura creştină sunt explicabile.
Lactanţiu era retor şi filosof, nu teolog, după întreg procesul formării sale
culturale. Apoi era şi primul apusean care încerca fundamentarea filosofică a
creştinismului[31].
Scrierile teologice
pledează pentru o religie umanistă şi destul de raţionalistă. Picco della
Mirandolla, îl socoteşte drept ,,universitar creştin”, ,,primul adevărat
literat creştin”[32].
Un al doilea scriitor al
epocii, apropiat împăratului Constantin cel Mare a fost Eusebiu de Cezareea,
episcop, teolog şi istoric al creştinătăţii cu un rol major în dezvoltarea
Bisericii Creştine în acestă vreme.
Eusebiu din Cezareea a
rămas cunoscut în istoria literaturii creştine prin numeroase lucrări în
domeniul istoric fiind un prim arhivar al datelor creştinismului primar, dar şi
exeget, teolog, apologet şi polemist. Lucrările sale se disting printr-o mare
erudiţie, o bună cunoaştere a Scripturii, a istoriei, literaturii antice,
cronologiei, filologiei, paleografiei, filosofiei şi geografiei. Multe din
lucrările sale au supravieţuit în decursul timpului mai cu seamă prin marea
masă de informaţii culese din arhive, în bună parte azi dispărute. De aceea,
Eusebiu contează astăzi mai cu seamă ca istoric[33].
Eusebiu s-a născut la o
dată neprecizată între anii 260 şi 264, oricum înainte de 264 la Cezareea,
despre care vorbea în lucrările sale a fi ,,oraşul nostru”. Felul cum Eusebiu
vorbeşte în lucrările sale despre evrei exclude posibilitatea ca el însuşi să
fi fost de origine iudaică. Tinereţea şi-a petrecut-o în Palestina şi, aşa cum
spunea el însuşi, ca tânăr a avut prilejul să-l vadă prima oară pe Constantin
cel Mare pe când acesta a venit în Palestina (296), ca însoţitor al împăratului
Diocleţian (284-305)[34]. El a primit botezul creştin la
Cezareea şi tot aici a primit primele îndrumări religioase. Credo (Simbolul) prezentat la primul
sinod ecumenic l-a învăţat tot aici. Educaţia şi-a desăvârşit-o sub îndrumarea
preotului Pamfil, adept şi ucenic al lui Origen. A audiat şi prelegerile
celebrului exeget Dorotei din Antiohia, iar pentru finalizarea studiilor a fost
şi la Cezareea Philippi. În perioada Marii Persecuţii ce a durat din 303 până
în 311, Eusebiu a reuşit în bună măsură să finalizeze opera istorică: Crionica, Istoria ecleziastică (cărţile
I-VII) şi Introducere elementară generală
(păstrată fragmentar). Din pricina persecuţiei a trebuit să meargă la Tyr,
apoi în pustiul Tebaidei din Egipt. Tot în perioada acestei persecuţii până în
308 a redactat împreună cu Pamfil Apologia
lui Origen[35].
Cartea a VI-a Învinuirile care i se aduc
lui Origen este opera lui Eusebiu.
După restabilirea păcii pentru Biserică în 313 a fost ales episcop al Cezareei.
A participat activ la lucrările sinodului ecumenic de la Niceea (325), iar după
acestă dată activitatea literară este şi mai intensă, în această perioadă apar
lucrările: Viaţa lui Constantin, Discursul festiv la 30 de ai de domnie (Tricennalia) şi Discursul rostit cu prilejul sfinţirii Bisericii Sfântului Mormânt de
la Ierusalim. Eusebiu nu a supravieţuit
cu mult binefăcătorului său, împăratul Constantin, el murind prin anii
339-340.
Lucrările istorice sunt
cele care l-au consacrat, el rămânând pentru eternitate ,,Herodot-ul creştin”.
Ele sunt în număr de cinci: Cronica,
alcătuită în 303, este o primă expunere a istoriei chaldeeilor, asirienilor,
evreilor, egiptenilor şi romanilor, iar a doua parte constă din tabele
cronologice dispuse în coloane paralele însoţite de menţiuni privin evenimente
importante din Vechiul Testament. Partea a II-a a acestei prelucrări, păstrată
într-o traducere armeană din secolul al VI-lea, a fost tradusă în latină de
Ieronim şi continuată până în anul 378, anul morţii împăratului Valens. Sub
această formă lucrarea a influenţat istoriografia Evului Mediu[36].
Tot în Cronică, îşi are rădăcinile o altă importantă operă istorică, Istoria bisericească în iniţial în opt
cărţi apoi în zece. Tot în acest domeniu al istoriei creştinătăţii timpurii
este plasată şi lucrarea Despre martirii
din Palestina care prezintă persecuţiile din perioada 303-311, deci chiar
răstimpul Marii Persecuţii declanşată de Diocleţian. Între cei 83 de martiri,
Eusebiu creionează portretul lui Pamfil, conducătorul şcolii catehetice şi al
bibliotecii din Cezareea Palestinei.
O lucrare panegiric-istorică
de astă dată este cea închinată primului împărat al Constantinopolului, Viaţa lui Constantin. Lucrarea este şi
un elogiu pe care Eusebiu îl aduce lui Constantin cel Mare, omul în care acesta
vedea pe trimisul lui Dumnezeu pentru a izbăvi Biserica de persecuţii[37].
În lucrare Constantin este văzut ca un sprijinitor al Creştinismului, un
binefăcător al noii religii, de apărător al dreptei credinţe.
,,Însă, aşa a făcut
Constantin şi aşa s-a făcut el de ştire [lumii], ca un slujitor credincios şi
bun ce era, numindu-se şi mărturisindu-se făţiş rob şi slujitor al Împăratului
Celui mai presus de toate, iar Dumnezeu n-a zăbovit a-i răspunde pe potrivă,
aşezându-l domn şi stăpânitor, singur biruitor de neînvins şi de neînfrânt
între împăraţii din toate timpurile, pururi învingător şi întotdeauna bucuros
să poată închina un monument amintirii unei biruinţe asupra vrăjmaşilor; un
împărat cum nu ne-a ajuns la auz să fi fost vreodată unul, chiar din cele mai
vechi timpuri (I, 6) […]
Oastea el şi-a întărit-o
prin porunci blânde şi chibzuite, pătrunse de duhul evlaviei, şi în fruntea ei
a ajuns până în ţara britanilor şi până la popoarele care sălăşluiesc undeva în
mijlocul oceanului de la soare-apune; a supus până în întreg ţinutul sciţilor
cel fărâmiţat spre miazănoapte între mii de neamuri barbare nestatornice”. (I,
8, 2)[38].
Prin lucrările sale, în
special cele istorice, Eusebiu încearcă să demonstreze, mai mult prin fapte
istorice decât numai prin argumente dialectice, faptul că Hristos şi
creştinismul au o mai mare vechime şi că istoria creştinismului este universală.
Şi aceasta a făcut-o drept răspuns la repetatele acuzaţii păgâne potrivit
cărora creştinismul era prea recent şi prea provincial ca să merite o atenţie
deosebită[39].
Un alt literat care se
adresează lui Constantin este Gaius Aquilinus Iuvencus, poet spaniol de origine
nobilă (născut probabil la Illiberis, lângă actualul oraş Granada, care a
scris, în 329-330 după cum ne spune Ieronim patru Cărţi ale Evanghelilor (vangheliorul libri). Opera prin forma ei
literară inaugurează parafraza în versuri a textului sacru: parafraza era de
fapt o invenţie care s-a bucurat de multă apreciere în Antichitatea târzie,
atât în spaţiul latin, cât şi în cel grec. Iuvencus rescrie în hexametri cele
patru Evanghelii, nu în sensul de carte, ci în sensul că încearcă să preia numărul
acestora pentru naraţiune, textul de bază îl reprezintă Matei, iar celelalte
sunt folosite ca inserţiuni[40].
Cele câteva note de
literatură creştină din vremea împăratului Constantin nu au vreun caracter
exhaustiv, ci mai mult doresc să sublineze contribuţia directă sau indirectă a
împăratului la cristalizarea unui nou gen literar, cel al literaturii creştine.
De aceea a fost evitată voit literatura Pustiei, contemporană împăratului,
scrierile Sfântului Antanasie cel Mare şi contribuţia magiştrilor Arnobiu de
Sica pentru Lactanţiu şi Pamfil pentru Eusebiu de Cezareea la dezvoltarea
literară a învăţăceilor lor.
[5] Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti
şi latine, I. De la Apostolul Pavel până la epoca lui Constantin cel Mare, trad.
Hanibal Stănciulescu şi
Gabriela Sauciuc, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 422. (Se va prescurta în continuare Istoria literaturii creştine…).
[6] Lactanţiu, Despre moartea
persecutorilor, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iaşi, 2011; Dragoş
Mîrşanu, Tabel cronologic, p. 18. (Se
va prescurta în continuare, Despre
moartea…).
[8] Octavian Gordon, Lactantius. De
mortibus persecutorum. Studiu filologic, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 2009, p. 23-24. (Se va prescurta în continuare Lactantius. De mortibus…).
[12] Cicerone Iordăchescu, Istoria vechii
literaturi creştine (Primele trei veacuri până la 325), vol. I, Editura
Moldova, Iaşi, 1996, p. 206.
[13] Ioan G. Coman, Probleme de filosofie
şi literatură patristică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 102. (Se va prescurta în continuare Probleme
de filosofie…).
[14] Claudiu T. Arieşan, Studiu
introductiv, la vol. Lactantius, Instituţiile
divine, traducere şi note de Petru Pistol, Editura Învierea, Timişoara,
2004, p. 9. (Se va prescurta în continuare Instituţiile
divine…).
[17] Constantin Băjeu, Cunoaşterea lui
Dumnezeu la Tertulian şi Lactanţiu, în ,,Mitropolia Olteniei”, 1997, nr.
3-6, p. 82.
[26] Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, trad. Cristian Bejan, Editura
Polirom, Iaşi, 2011, p. 91.
[27] Lactantius, De ira Dei (Despre mânia
lui Dumnezeu), traducere, studiu introductiv, note şi comentarii de Petru
Pistol, Editura Învierea, Timişoara, 2006, p. 49.
[28] Claudiu T. Arieşan, De Ave Phoenice, în vol. G.
I. Tohăneanu 70, Editura Amphora, Timişoara, 1995, p. 27-28. (Se va
prescurta în continuare De Ave…).
[31] Constantin Voicu, Patrologie, vol. II, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
Bucureşti, 2009, p. 390.
[32] Eugen Cizek, Istoria literaturii
latine, vol. II, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2003, p. 445.
[33] Emilan Popescu, Prolog, la vol. Eusebiu de Cezareea, Viaţa împăratului Constantin, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită,
P. S. B., serie nouă, 8, trad. din limba greacă şi note de Radu Alexandrescu,
Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 7. (Se va prescurta
în continuare, Prolog…).
[35] Cartea a fost tradusă şi în limba română
de Cosmin Daniel Pricop şi tipărită în volum la Editura Herald, Bucureşti,
2009, p. 25-119.
[37] Emilian Popescu, op. cit., p. 24.
[38] Eusebiu de Cezareea, Viaţa
împăratului Constantin, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, P. S. B.,
serie nouă 8, trad. din limba greacă de Radu Alexandrescu, Editura Basilica a
Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 88-89.
[39] Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină.
O istorie a dezvoltării doctrinei, I, Naşterea tradiţiei universale (100-600),
trad. de Silvia Palade, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 62-63.
