G.I. Tohăneanu, Ciudata viață a cuvintelor. Publicistică
(I), Arad, Editura Tiparnița, 2018, vol.
I, 303p, vol.II, 286p., vol.III, 300p.
Mă aflu în fața unui paradox, acela de a vorbi despre
profesorul G.I.Tohăneanu, sarcină ușoară (dată fiind bogăția de informații),
dar și extrem de in-grată și de dificilă (sărăcia cuvintelor când vine vorba de
a zugrăvi un portret al magistrului). Singura cale convenabilă este, cred,
simplitatea în complexitatea ei, nădejdea că G.I.Tohăneanu vorbește de la sine,
opera sa în sprijinul limbii române fiind una monumentală. Așadar, magistrul,
spiritus rector, se recomandă de la sine.
Indiscutabil, părintele Valentin Bugariu de la parohia
Birda se poate considera un privilegiat, un beneficiar al întâlnirilor
fericite, nu numai din punct de vedere teologic, religios, al întâlnirii cu și
al apropierii de Dumnezeu, ci și a întâlnirilor cu oameni providențiali, G.I.Tohăneanu fiind unul dintre ei. A vorbi
despre marele lingvist la modul trecut este o impietate, deoarce G.I.Tohăneanu
este și va fi. Prin cărțile domniei sale, prin spirit, prin prezența aurorală.
Prin purtarea de grijă a părintelui Valentin Bugariu care
îndeplinește astfel o datorie pe care nu mă feresc să o numesc sacră (căci da,
există și o sacralitate a culturii de care, sper, nimeni nu se îndoiește),
dublată de o datorie morală față de Profesorul său, acesta adună între
coperțile a trei volume consistente (aproximativ 900 de pagini), reunite sub
titlul de Publicistică, cele mai
importante articole publicate de G.I.Tohăneanu în presa culturală a vremii.
Chiar și așa, dincolo de o operă vastă, G.I.Tohăneanu
nu poate fi prins între tipare, între cadrele rigide ale unei limitări. Pe
de-o parte Omul, pe de alta Cărturarul. În scurta, dar consistenta prezentare
făcută în debutul volumului întâi de publicistică, părintele Valentin Bugariu
vorbește despre G..I.Tohăneanu, om de o rară valoare umană și profesională, în
calitate de ,,ucenic” al magistrului, cu nostalgie, dar și cu o
firească emoție, dintr-o mare dragoste, dar și în semn de pioasă și uriașă
prețuire, magistru care, iată, nu este numai un ,,apostol” al cuvântului, ci și
un vrednic și elogios ,,mărturisitor”
al său.
Din
cele trei volume de Publicistică,
inspirat intitulate Ciudata viață a
cuvintelor (și asupra acestui aspect am să revin), inevitabil incomplete
(perioada vizată fiind 1990-2005), descoperim un G.I.Tohăneanu de o aleasă noblețe sufletească, un împătimit
care se folosea de cuvânt cu o ușurință și o profunzime halucinantă, el fiind un adevărat ,,părinte” al lor, dar și
mare, fidel și devotat prieten.
G.I.Tohăneanu
a fost un mare liturghisitor, un truditor pe ogorul credinței și al
cuvântului, dar și un ,,scormonitor” la temelia sensurilor lor, dascălul învățat,
luminător. Credința și creația, două cuvinte care se ortografiază cu
aceeași literă C (precum Cristos), două domenii de referință care se întrepătrund
și se completează reciproc.
G..I.Tohăneanu
este faurul care ,,lămurește” în
focul explicaților sale docte sensul cuvântului. El este cel care dă viață cuvintelor, le și se înnobilează cu
ele, e un veritabil Cavaler al
Cuvântului. Toate articolele magistrului dau senzația că acesta povestește (din drag și dor de cuvânt),
lucru întâmplat și cu ocazia seminariilor și prelegerilor ținute în fața
studenților, fascinante în esență. Din acest punct de vedere al ,,povestașului”, G.I.Tohăneanu se înrudește cu un alt mare cărturar pe
care l-au dat Literele timișorene, coleg de generație și de creație, profesorul
Eugen Todoran, blând supranumit ,,moș Poveste”, datorită erudiției
sale, tonului cald, patern cu care le vorbea tinerilor, dragostei sale de
cuvânt. Prin limba română, structurată pe cea latină clasică, G.I.Tohăneanu înțelege să (se)
mărturisească, dar și să caute febril cuvântul dincolo de Cuvânt.
Până nu
demult, în peisajul mediatic autohton exista o emisiune televizată care se
numea ,,Am întâlnit și români fericiți”. Raportându-ne
la context, putem afirma că G..I.Tohăneanu a fost unul dintre ei. Dascăl și pedagog de școală veche,
G.I.Tohăneanu, ,,patriarhul” lingvisticii bănățene, ,,gura de aur”
a literelor românești, făuritor de ,,troițe” din
cuvinte, titan al exprimării corecte, îngrijite, ,,dascăl fără pereche”, ,,Profesorul” (I, p.19) nu a agreat nicicând
piedestalurile, ieșirile egocentrice la rampă, modestia sa fiind una
proverbială. Aventura descoperirii
sensurilor ascunse ale cuvintelor l-a fascinat pe G.I.Tohăneanu de-a lungul
întregii sale existențe. Pentru domnia sa, limba latină clasică, ,,limba
paternă” (I, p.20), cum o numește inspirat, reprezintă acel
,,acasă” simbolic înspre care năzuim cu toții și la care ne-ntoarcem periodic
cu neprecupețită râvnă. Ca într-un ritual, G.I.Tohăneanu ia cuvântul, îl disecă
în părțile sale componente, și-l redă apoi șlefuit, ,,lăut”. Iubitor de Eminescu a cărui operă omnia a pritocit-o
filă cu filă, îndrăgostitul de cuvânt
G.I.Tohăneanu nu a încetat niciun moment să țină pledoarii extinse în
favoarea limbii latine (fiind un destoinic apărător al ei), pe care nu a
considerat-o nicicînd o limbă moartă, așa cum eronat se vehiculează, fiind încă
o limbă indispensabilă prin care ne legitimăm ca popor (de aici și necesitatea
introducerii latinei ca limbă de studiu în școli și licee, idee intens
susținută de magistru). G.I.Tohăneanu e cel ce vine în întâmpinarea limbii
latine clasice, act patriotic în esență: ,,Dacă româna este limba noastră maternă, atunci putem spune, cu aceeași
îndreptățire și cu aceeași mândrie, că latina înseamnă pentru obștea românească
limba ei paternă. Îmbogățim astfel și
conceptul <<patrie>>,
extras din expresia latinească (terra)
patria <<pământ al
părinților>>; actualizăm, deopotrivă, măreția gravă pe care noțiunea
<<tată>>, <<părinte>>
(pater) o avea în dreptul roman. […]
Într-adevăr, noi
aparținem cu trup și suflet, prin modul de a gândi, de a simți și de a ne
exprima, lumii romane, ca ostrov răzlețit al latinității în partea ei extrem
răsăriteană.” (I, p.20)
Articolele lui G.I.Tohăneanu împrumută din măreția regalului cultural. Lingvist prin vocație
ce a făcut din ,,cultivarea limbii” (I, p.25) o profesiune de căpătâi, cel ce regăsește
Drumul latinității, care ,,rostogolește” cuvinte și ,,răstoarnă” sensuri, G.I.Tohăneanu își duce ,,bătăliile” pe
câmpurile semantice. Domnia sa împrumută din alura, aura și mentalitatea întemeietorului,
a deschizătorului de cale, a purtătorului de mesaj și de ștafetă. Față de limba
română, G.I.Tohăneanu se simte îndatorat
moral. Pentru cauza limbii române merge până-n pânzele albe. O face, însă nu
oricum, ci la un înalt nivel de profesionalism și de erudiție. În raport cu româna,
G.I.Tohăneanu se comportă reverențios, Fiu și Domn al marii Doamne, limba
română strămoșească, prilej de venerație și de (po)veste.
Autorul Ciudatei
vieți a cuvintelor nu face paradă de limba română, ci, pur și simplu, o trăiește, îi declară dragostea sa
eternă. Citindu-l pe ,,aurarul”
G.I.Tohăneanu, avem revelații. Om de o vastă cultură, spirit enciclopedic,
,,mag”, G.I.Tohăneanu percepe latina și româna ca pe-un joc
lingvistic (plăcerea jocului). De aceea, nu e greu să-l iubești pe magistru. La
fel de bine, nu e îndeajuns să-l citești, ci e obligatoriu să ți-l și însușești.
Discursurile lui G.I.Tohăneanu se situează sub zodia surprizelor lingvistice, el durează în limba română, construiește
trainic și temeinic. Din cunoștințele sale lingvistice vaste, G.I.Tohăneanu
împărtășește cu o rară capacitate de a se dedica. Profesorul situat de-a lungul Cărării lingvistice
românești, G.I.Tohăneanu face observații pertinente care au revoluționat
sistemul lingvistic. Bogăția exemplelor cu care își ornează argumentația,
excelenta cunoaștere a textelor din care citează, fac din el un autentic ,,grămătic”. Din spicele-cuvinte ale limbii române rodite din sol
lingvistic fertil latin, G.I.Tohăneanu, Culegătorul, plămădește spice.
G.I.Tohăneanu respiră cultură cum
respiră aer. Având menirea de a fi revelator, domnia sa statornicește în limba română. Mintea magistrului nu poate fi
cuprinsă, ci doar sondată. A-l citi și pătrunde pe ,,fenomen(al)ul” G.I.Tohăneanu, cel care ne ,,fură”, ne extrage din timpul profan, dincolo de ,,proba” inițiatică și de fascinație, e o îndatorire patriotică.
Profund analitic, G.I.Tohăneanu nu dă lecții de limba română, ci oferă trăiri sublime de latinitate și de
românitate. Prin recul, domnia sa ne
pune față-n față cu propriii (proto)părinți. Iscusit cercetător, dar și
,,cercetaș”, G.I.Tohăneanu merge
pe firul cuvintelor, compară, explică, găsește rădăcini, sensuri și
semnificații, reface simbolice drumuri între ,,atunci” și ,,acum”. Cum
se raportează cel în cauză la limba română, implicit la limba latină din care
aceasta provine? Iubind-o, iubindu-le.
Cum ar
arăta lingvistica românească fără contribuția decisivă a maestrului
G.I.Tohăneanu? Cu siguranță, mai ,,altfel”, mai singură, piezișă și mai săracă, vorba poetului.
G.I.Tohăneanu
percepe limba latină ca pe-un imens și inestimabil tezaur/rezervor din care se
inspiră limba română. A scoate la lumină acest tezaur, a-l conserva, a ne
sprijini cercetările în baza acestuia și a-l pune-n valoare e o datorie
sacră. Magistrul Tohăneanu are vocația căutătorului de comori: ,,[…] să luminăm obârșia cuvântului și peripețiile lui semantice
[…]”
(I, p.56). G.I.Tohăneanu, cel care are vocația risipirii, a pierderii și-apoi a
regăsirii în și prin intermediul cuvântului scris/rostit, dublată de vocația
integratoare, primește moștenire, dar și lasă moștenire sub forma cuvântului
înnobilat. A ne familiariza cu publicistica maestrului și cu lucrările sale
în sprijinul cuvântului echivalează cu o necesară primenire interioară. ,,Gospodar” al limbii
române, legitim cunoscător al ei,
G.I.Tohăneanu își declară apartenența la spațiul mioritic. Grija sa față de
limba română e similară cu actul de (re)punere în posesie, iar studiile sale
lingvistice, veritabile exerciții de a
pune temelii și de adorație, au calitatea ,,jertfei” simbolice. Cel care adoră rostirea românească se apropie
de limba strămoșilor cu venerație, făcând pentru templul limbii române un
adevărat cult. Nu e închinare la idoli, ci parte integrantă din actul drept
mărturisitor sau misionar.
În
scris sau de la catedră, fascinantul G.I.Tohăneanu are vocație didactico-pedagogică. Magistrul nu aparține doar Timișoarei,
Brașovului sau Galațiului, ci e al întregii țări, fiind un ,,bun” patrimonial. În
afara unor premii onorante, nu am știință ca de-acum celebrul lingvist să fi
fost inclus în Academia Română (instituție care l-a răsplătit, în 1965, cu
Premiul ,,Timotei Cipariu”, pentru prima sa carte publicată, Studii de stilistică eminesciană). De aceea, o grabnică reparație
morală postumă este absolut necesară. ,,Moștenirea” lui G.I.Tohăneanu nu se cuantifică în conturi în bancă,
averi, bunuri mobile sau imobile, ci e reprezentată de zecile de generații de
studenți care i-au trecut prin mână, de discipolii pe care i-a format, de
cărțile cu valoare de testament care dobândesc valoare de document lingvistic.
Simplu spus, averea lui G.I.Tohăneanu, ,,comunitatea” sa de avere o reprezintă limba română: ,,Sunt dascăl și,
de m-aș zămisli iarăși, dascăl aș rămâne. De vreme îndelungată predau latina și româna, prin urmare aceeași limbă. Contactul asiduu cu
gândirea antică; dificultățile, uneori de neînchipuit, ale frazei latine mi-au
creat de timpuriu și mi-au întreținut, întreținându-l, sentimentul acut al propriilor margini. Mai simplu spus:
mi-am dat repede seama cât de firavă e <<știința>> mea, cât de firavă rămâne-va ea
chiar și în ceasul de cumpănă al ultimei socoate. Departe de a fi deprimant, sentimentul
acesta s-a dovedit, cu timpul, stenic – un fel de <<dulce
limitare>>, cum spune Blaga – îndrumându-mă să interpretez labor improbus ca noimă supremă a
privilegiului vieții. M-am străduit să-mi lărgesc mereu zările înguste ale
cunoașterii sub zodia <<febrei de noapte și zi>>. […]
Ca dascăl, n-am vorbit niciodată decât despre ceea ce însumi
înțeleg și știu foarte bine: despre rădăcinile istorice ale graiului mioritic,
despre nobila-i obârșie, dar și despre infinitele-i disponibilități de rostire
limpede, răspicată și bine sunătoare a cugetului și a sufletului românesc,
întruchipate în folclor, în pitoreasca vorbire de toate zilele, dar, mai ales,
în operele literare nevremelnice. Din stimă față de ascultători, m-am exprimat
simplu și clar, evitând sistematic una din cele mai grave ipostaze ale
imposturii, aceea care lasă să se înțeleagă că <<a fi inaccesibil>> e tot una cu <<a
fi profund>>. Am manifestat
rezerve sau cel puțin prudență față de unele direcții foarte <<moderne>>
de cercetare filologică, bine știind că <<módele>> au, și ele, slăbiciunea lor: mor
tinere.” (I, p.64)
Revenind la titlul celor trei volume de publicistică, Ciudata viață a cuvintelor, ele stau
sub semnul bizarului, uneori al neînțelesului și al uimirii, al hazardului și al
inexplicabilului. Viața cuvintelor nu e ,,normală” (fixă sau stabilită
pentru totdeauna), ci ,,ciudată”, maleabilă,
supusă devenirii, miza pe cuvânt, pe cât de înșelătoare, pe-atât de necesară.
Apoi, e dilema dacă,
într-adevăr, noi controlăm cuvintele sau ele ne controlează și ne iau în
posesie, dacă, în momentele sale de ,,revoltă”, creația nu se ,,ridică” împotriva creatorului sau dacă, ele însele, cuvintele au
personalitate de sine stătătoare, sunt ,,alunecoase”,
pline de mister, năbădăioase, aparent greu de înțeles, dar mult dorite și
iubite: ,,Cine are de furcă de-a lungul
anilor, cu firea năzuroasă, disimulată a cuvintelor – iubindu-le pentru ceea ce
mărturisesc și detestându-le, cu obidă, pentru câte nu sunt vrednice să spună –
acela se convinge, cu timpul, de <<ascunzișurile>>,
de <<viclenia>> lor.” (II, p.60)
G.I.Tohăneanu își scrie articolele sub formă de însemnări și nu sub formă de lucrări
științifice, nu predă (româna sau latina), ci se predă, oferă,
deszăgăzuiește izvorul, curăță fântâna, se ,,ucenicește” la și pătrunde
,,în făuriștea lui Eminescu” (I, p.64), dar și în lumea de poveste
creată de ,,Cel-din-Lancrăm” (II,
p.31), autorul celebrului dicton ,,limba este întâiul mare Poem al lumii!” (II,
p.83). Prin
cuvânt, magistrul se dezmărginește, leapădă hotarul. În întreaga-i
strălucită carieră didactică, domnia sa nu a dat curs nicicând efemerelor
glasuri de sirenă ale discuțiilor sterile: ,,Nu am cultivat polemica de tip
catedratic, considerând-o, în lipsa celui vizat, subumană, iar pe colegi ni
i-am citat decât atunci când, despre contribuțiile lor științifice, nu puteam
spune decât cuvinte de laudă. Mângăietor e, pentru mine, amănuntul că m-am
bucurat, totdeauna, de înțelegerea elevilor mei, astăzi vrednici slujitori ai
culturii și școlii românești, aici și în toate colțurile țării. Mulți mi-au
devenit și mi-au rămas prieteni de nădejde. Către ei se îndreaptă, și acum,
gândul înlăcrimat al unei afecțiuni nesmintite.” (I, p.65-66)
G.I.Tohăneanu manifestă o rară capacitate de dăruire și
de ,,trăire plenitudinară”(I, p.67).
În ciuda uriașului aport adus la cultivarea îmbogățirea limbii române, în
modestia-i proverbială (,,erudiția <<în sine>>, formă
penibilă a ostentației”-I, p.65), are
impresia că ar fi putut face mult mai mult pentru limba strămoșească. Elogiator
și promotor al dictonului Mens sana in
corpore sano ce presupune nu doar pledoarie pentru viața sănătoasă, ci și
pentru ,,elevare morală” (I, p.67), G.I.Tohăneanu creează sub
semnul ,,olimpismului”, al
înălțării spirituale spre culmile limbii române, de unde și ,,dreptul la
<<înseninare>>”.
(I, p.66)
Legătura
lui G.I.Tohăneanu cu strămoșii este una esențială, asemeni lor, el fiind unul dintre ,,descălecători”. Iubitor de
limbă și de Carpați (cărora le creionează un portret tulburător), domnia
sa a pledat necontenit pentru unitate: ,,Din mănunchiul trăsăturilor
distinctive ale Românei, cea mai izbitoare este, pentru specialiștii străini,
remarcabila ei unitate, care-i
asigură un loc special în peisajul idiomurilor neolatine.” (I, p.68)
Citind
cele trei volume de publicistică, avem
revelația revelațiilor succesive, starea de beatitudine și de înălțare
sufletească a magistrului ori de câte ori descoperea sensurile ascunse ale
limbii latine, ,,lamura graiului strămoșesc” (I, p.69) În spiritul lui Eminescu, G.I.Tohăneanu,
faurul, lămuritorul, truditorul e mânat de ,,nostalgia lui împreună“ (I,.p.72).
Prin extensie, eminescianul ,,tu-mamă, tu iubită, noi” (idem), în cazul eruditului lingvist, poate fi
interpretat ca tu-limbă română, tu-limbă latină. Fără a fi urmărit de riscul
cuvintelor din coadă sunătoare, îndrăznesc să afirm că G.I.Tohăneanu, cel școlit la clasici, e de confesiune român, iar
,,religia” sa, limba
română. Din dorul de limba română, acesta își ia darul. G.I.Tohăneanu, prin
moștenirea de tip spiritual pe care ne-o lasă, dă sensuri noi și semnificații
scrisului în limba română, ne face conștienți de uriașul tezaur lingvistic
deținut de graiul strămoșesc. Șarmant, original în abordare, mereu cu umorul și
cu știința de carte la el (apanaj al omului inteligent), șugubăț, dar
necruțător cu cei care siluiesc limba română, G.I.Tohăneanu e un hiper lucid spirit analitic, o
capacitate asociativă și argumentativă uimitoare. Dragostea sa de verb se definește prin aceea că fiecare cuvânt luat
spre exemplificare își are mica sa istorie lingvistică, micul său periplu de la
origine, prin stadiul de influențe, conversii și mutații lexico-semantice, până
în stadiul actual de folosire. Baza e latina și greaca veche, însă
G.I.Tohăneanu nu se mulțumește doar cu/oprește doar la atât, ci merge pe firul
etimologic al cuvântului, face conexiuni docte cu franceza, engleza, italiana
sau germana. Totul e mai mult decât o strălucită punere în temă, e o sărbătoare
a cuvintelor. G.I.Tohăneanu se apropie de sensul/rădăcinile cuvintelor la modul
festiv, celebrator. Între toate
nevoile fundamentale ale Omului Tohăneanu, nevoia acută de exprimare, nevoia de
a fi în, prin și printre cuvintele
prietene.
Preluând din discursul lui Tohăneanu despre opera lui
Sadoveanu, reliefăm o dată în plus lipsa de paradă de intelect, discreția de
care a dat dovadă magistrul, model de demnitate, de așezare în sine și de
plinătate sufletească: ,,sub semnul fericit al discreției, niciodată sub acela,
descurajant al erudiției ostentative”. (I, p.143) Îndărătul savantului, omul
simplu, țăranul ancestral din care se trage.
Volumul I din Publicistică adună între paginile sale cuvinte tălmăcite, precum: ambiție, bust, treptat, casnic, cărare, potecă-potică,
june, candidat, pecuniar, păcurar, sarcasm, lacună, firmament, recidivă,
trivial, poftim, haide, ostracism, țară, brumă, doamnă, piatră, mormânt, șarm,
iarnă, paște, crezământ, teacă, a se încrede, cal, mereuț, astruca, orfir,
parlament, îndruga, delir, petrol, sălbatic, nătărău, neted, clopoțel, sur,
vagadond, dobitoc, răscruce, rană, întunecime, corosiv, rost, unanim, canalie,
baionetă, șpagă, șrapnel, pomadă, urât, brumă, cerneală, întinde, matusalem,
succint, podoabă, revigora, făt (I).
Sub semnul aventurii
lingvistice, G.I.Tohăneanu ne povoacă la primenire intelectuală, oferindu-ne explicații riguroase, unele cu
titlu de inedit. Învățarea ca joc are un rol tonic, terapeutic, reconfortant.
De aceea, cele trei volume invocate se citesc cu plăcere și cu interes.
Citindu-l pe Tohăneanu, ieșim, indiscutabil, îmbogățiți. Neobosit tălmaci, expert în rostirea românească, maestru ,,grădinar”,
tot atâtea atribute care caracterizează uriașa personalitate a lingvistului.
Sub aspect tematic, operele din care exemplifică G.I.Tohăneanu sunt tot atâtea
exemple de virtuozitate literară. ,,Deprins cu <<despicarea>> cuvintelor […]” (I, p.288), Tohăneanu dă dovadă de brevilocvență, de
vorbire scurtă, concentrată, densă. La nivel de limba română, în procesul
educativ, pentru carențele elevilor și studenților, sunt de vină profesorii: ,,În
predarea limbii române la toate nivelele învățământului, cel mai neglijat, din
păcate, domeniu este formarea cuvintelor, adică tocmai acela unde cu mai multă
pregnanță ni se învederează extraordinara disponibilitate a graiului strămoșesc
de a se primeni, de a se înnoi, de a se înmlădia în fel și chip în vederea unei
exprimări cât mai exacte, mai nuanțate, mai suple. Realitatea este că elevii și
studenții noștri filologi cunosc puține lucruri în legătură cu formarea
cuvintelor, iar de vină suntem, în primul rând și aproape exclusiv, noi,
dascălii, care manifestăm, în această privință o regretabilă și păgubitoare
inerție.”
(I, p.266)
Și cum felul de a ne adresa în limba maternă ne
caracterizează pe fiecare în parte, G.I.Tohăneanu nu-i menajează pe aceia care,
români fiind, uzează de limba română după bunul plac: ,,Categoriile largi de
vorbitori și scriitori de la noi – ziariști, redactori la posturile de radio și
televiziune, ba chiar înalți demnitari și oratori în Parlamentul țării -
învederează în ultimii ani tendința de a se crampona de câteva cuvinte,
folosite și răsfolosite din convingerea, greu de clintit, că ele <<sună bine>>, poleind sărbezimea enunțului și
conferindu-i un aspect distinsoid.” (I, p.293)
G.I.Tohăneanu șlefuiește cuvintele, preschimbându-le-n
diamante, și în cel de-al doilea volum din Ciudata
viață a cuvintelor: măi, baltă, prour, lighioană, greier, fluture,
privighetoare, scrum, toarce, fericit, dop, veni, sur, imn, viu, pădure, amâna,
șăgalnic, răsări, Gheorghe, mal, țărm, liman, piedică, ciur, caier, vedea,
cumplit, tiptil, pehlivan, ploscă, broboadă, tânjală, coleașă, potecă,
turmentat, întâmpla, eres, îngâna, luneca, vitreg, mașteră, domnie, sfinție,
lotru, obrăzar, scrisoare, coace, păli, pârgui, bucă, colb, codru, goleț, lăieț
(II).
Față de
limba strămoșească, G.I.Tohăneanu se manifestă onest, jumătățile de măsură, improvizația, speculațiile,
formulările hazardate, fabulațiile, amatorismul, interpretările tendențioase și
excesele fiind considerate tot atâtea forme de impietate. Latinist convins,
Profesorul dezaprobă vehement ,,părerismul”, luând atitudine împotriva falsificatorilor de istorie
sau a evidențelor, folosindu-se de puterea argumentului solid, intens
documentat și probat științific. Acolo unde este cazul, face recomandări
pertinente: ,,Celor atinși de morbul dacomaniei nu le place să li se amintească
faptul de netăgăduit că numărul cuvintelor românești care aparțin în chip
neîndoielnic substratului lexical autohton, preroman, este firav: sub 100. Fac
precizarea pentru că tentația de a spori cu orice preț această cifră acționează
tiranic asupra pseudo-specialiștilor, care au bătut o atare tobă mai ales în
răstimpul 1950-1989, când era binevenită orice tendință de obnubilare a
latinității neamului și chiar a limbii române. Adică: de renunțare la
certificatul de noblețe a obârșiei noastre, la legătura verticală indestructibilă
cu Roma eternă. În privința tracologilor prefăcuți – care, din păcate, mișună
încă și se zbenguie <<nepedepsiți>>
de nimeni –opinia publică ar trebui să fie ceva mai bine informată. Ca să poată
fi luat în serios într-un domeniu atât de dificil, un filolog trebuie să
îndeplinească următoarele condiții: să aibă serioase cunoștințe de
indoeuropenistică; să stăpânească limbile clasice, latina și greaca veche; dar
și pe cele balcanice, să se miște dezinvolt în istoria limbii albaneze. Cum fiecare din aceste
condiții – ca să nu mai vorbesc de toate laolaltă – sunt foarte greu de
îndeplinit de către un singur cărturar, rezultă în chipul cel mai firesc că
numărul specialiștilor noștri autorizați să se pronunțe în problema
substratului rămâne infim: Al.Philippide, B.P. Hasdeu, Ovid Densusianu, Sextil
Pușcariu, I.I.Russu, Al.Graur, G.Ivănescu, Grigore Brâncuș, Ariton Vraciu,
Cicerone Poghirc. Noi ceilalți, când afirmăm despre un cuvânt că aparține
substratului, ne întemeiem, din prudență, pe consensul lor.” (II,
p.8-9)
Deși prieten al cuvintelor, ,,îmblânzitor” al lor, G.I.Tohăneanu se apropie de ele cu precauție,
emoție, smerenie și respect: ,,mă încumet să definesc […]”
(II, p.60) Domnia sa trăiește (în) limba
română, se însuflețește pe seama ei, limba română, continuatoare a celei
latine fiind parte organică din ființa sa. Pentru lingvist, nimic nu egalează
bucuria rostitului, după o îndelungă, rodnică
și fericită cercetare: ,,Este o bucurie, cred, să afli și să
regândești afinitățile originare dintre cuvintele ulterior răzlețite. De câte
ori prilej se ivește, datori suntem să cășunăm această bucurie rostitorilor
graiului mioritic.” (II, p.63)
Meseria
de ,,îmblânzitor” de
cuvinte nu este una ușoară, la îndemâna tuturor, fiindcă, nu-i așa, cuvintele
au caracter politropic, multitudinea lor de ,,măști”-identități dând impresia de etern carnaval. Ca oamenii, cuvintele
oferă și ele propriul spectacol: ,,Adevărata față a cuvintelor se vădește nu o
dată vicleană și amăgitoare: este o dulce osteneală să o descoperi.” (II,
p.87) În același timp, împrumutând calități
antropomorfe, cuvântul e purtător de emoție - ,,forța emoțională a cuvântului.” (II,
p.92)
G.I.Tohăneanu
ne poartă prin ,,eoni” de lectură: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Alexandru
Macedonski, Camil Petrescu, Șt.O.Iosif, I.Budai-Deleanu, C.Negruzzi,
D.Bolinineanu,I. Heliade-Rădulescu,
Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, I.L.Caragiale, G.Călinescu, Ion Creangă,
B.P.Hasdeu, Ioan Ionocențiu Micu, V.Voiculescu, C.Bolliac, Mihail Sadoveanu, G.Bacovia,
Geo Bogza, Romulus Vulcănescu, Tudor Arghezi, Octavian Goga, C.Ardeleanu,
Nicolae Bălcescu, George Topârceanu, Duiliu Zamfirescu, Ion Agârbiceanu, Emil
Gârleanu, Anton Pann, Ionel Teodoreanu, Dosoftei, Ioan Micu Moldovan, George
Coșbuc, Coresi, Miron Costin, Nicolae Filimon, Calistrat Hogaș, Ion Pillat,
Sextil Pușcariu, Alecu Văcărescu, Pavel
Dan, Ion Slavici, D.Cantemir, Duiliu Zamfirescu, Virgil Birou, Stoica de Hațeg,
Bogdan Petriceicu Hasdeu, Enea Hodoș, Radu Greceanu, George Murnu, Ion Barbu,
Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Barbu Șt.Delavrancea, Marin Preda, Cezar
Petrescu, Nicolae Labiș, Petre Ispirescu, Tudor Vianu, Ion Minulescu,
I.Neculce, Nichita Stănescu, George Lesnea, Gib Mihăescu, Liviu Rebreanu,
Demostene Botez, Titu Maiorescu, Ion Frunzetti, Edgar Papu, Victor Ion Popa,
Radu Tudoran, Gala Galaction, Radu Gyr, Victor Eftimiu, Cicerone Theodorescu,
Nicolae Filimon, Șt. Augustin Doinaș, Mateiu Caragiale, Damian Stănoiu, Radu
Popescu, Al.Teodoreanu, Dosoftei, Al. Vlahuță, V. Em. Galan, Zaharia Stancu,
Jean Bart, Radu Stanca, D.Anghel, Petru Dumitriu, Simeon Fl. Marian, Ion
Pop-Reteganul, Constantin Sandu-Aldea, Miron Radu Paraschivescu, Dimitrie
Țichindeal, Eusebiu Camilar, Titus Popovici, Traian Demetrescu ș.a. Nu sunt
simple înșiruiri de nume și de opere, ci lecturi intense ale lui G.I.Tohăneanu
din care extrage, pune pe tapet, explică.
Citatele
din traducerile realizate din Cicero, Socrate, Schiller, Lucretius, Vergilius,
Ovidiu, Louis Comperos, J.B.Pristley, Rainer Maria Rilke, Titus Livius,
Shakespeare, Goethe, Horatius, Cervantes ș.a. vin să întregească bogăția
textelor analizate de magistrul Tohăneanu.
Pornind
de la constatarea celebră a lui I. Budai Deleanu despre ,,Neajungerea limbii”,
G.I.Tohănenau face distincția între poeți și prozatori: ,,Poeții, mai abitir
decât confrații lor prozatori, simt și resimt sărăcia relative a vocabularului
limbii în care scriu.” (II, p.150)
Aceeași
problemă se aplică și în cazul traducătorilor: ,,Confruntați cu dificultățile
de tot soiul pe care le implică <<versiunea>> -adică <<răsucirea>> unui text literar
dintr-o limbă și alta – traducătorii sunt tentați și, nu o data, nevoiți să
<<inoveze>>, adică să <<creeze>> formații lexicale proprii,
inexistente până atunci. Abia dacă trebuie să mai adaug că aceste creații
proprii sunt valabile în măsura în care ele respect legile sau tendințele
formării de cuvinte noi în perimetrul limbii respective. Faptul că, în majoritatea
cazurilor, aceste formații noi nu se impun, nu sunt însușite de obștea
vorbitorilor, nu pătrund <<în uz>>,
adică nu circulă în procesul intercomunicării obișnuite, - nu este de natură să-i
descurajeze pe traducători. Condiția sine-qua-non a oricărui cuvânt nou este ca
el să fie imediat inteligibil obștii, adică să fie constituit potrivit cu
sistemul formării de cuvinte noi în limba respective.” (II, p.152)
La fel de riguros structurat, volumul al III-lea continuă aventura
etimologică: remunerație (salariu, retribuție, soldă, onorariu, simbrie, leafă,
diurnă), pensie, moment (clipă), otravă, victimă, nespus (negrăit),
invidie (ciudă, pizmă), străbun, rămâne, rămășag, pricopsi, arcan, amăgi,
obadă, cătușe, verigă, rubric, vag, milă, arătare, învăța, discipol, fura,
nimicuri, sătura, bezmetic, tărâm, licări, vorbă, lacom, trebnic, ins,
fragment, fraged, naufragiu, cufunda, zariște, caricature, capriciu, păcurar,
laș, fântână, greblă (III).
Efectul
inspirat al alegerii cuvintelor de către Tohăneanu se reflectă în profunzimea analizei. Nu e ușor să gestionezi ,,viața palpitant
capricioasă a cuvintelor”, transcrie părintele
Valentin Bugariu pe coperta a IV-a a volumelor menționate.
G.I.Tohăneanu,
seducătorul-sedus ,,locuiește” în limba
română. Ca o ,,gazdă” primitoare, el ne propune o călătorie de neuitat prin
limba română, ocazie cu care ne explică, ne este călăuză în raiul limbii strămoșești, dragostea sa dintâi.
Parafrazând un dicton celebru, fără Tohăneanu am fi mai
altfel, și mai săraci. Ciudata viață a cuvintelor
are valoare de filon cultural. A lua ,,lumină “de la G.I.Tohăneanu reprezintă îmbogățirea culturală a
fiecăruia dintre noi.
