În urmă cu 170 de
ani pe 15 ianuarie 1850 s-a născut la Botoșani, poetul Mihai Eminescu. Din anul
2010 această zi a fost proclamată Ziua Culturii Române sărbătorită în aceeași
zi cu amintirea nașterii omului deplin al culturii românești cum l-a definit pe
Eminescu, filosoful Constantin Noica.
Eminescu
a avut sentiment religios constatat în drumurile vieții și mai ales în opera
literară și jurnalistică. În poezie, proză și coloanele ziarului, Poetul
nepereche a portretizat biserica de la Ipotești, mănăstirile Moldovei,
praznicul Învierii. Personajele prozei sunt călugări, în cuprinsul acesteia
sunt descrise slujbe religioase (înmormântare), o rugăciune murmurată, o
amintire fugară a unei slujbe. Ba mai mult, în Geniu pustiu este descris un masacru oribil din casa unui preot,
făcut de honvezi, în timpul revoluției lui Avram Iancu[1].
Un
cult aparte l-a avut Mihai Eminescu pentru Maica Domnului socotită a fi
,,Luceafăr al mărilor”, cu ,,lumină dulce clară”, ,,lumină lină”, ce ne
,,luminează în noaptea gândurilor noastre” și care ,,ne înalță și ne mântuie”
din ,,valul ce ne bântuie”[2].
Lexicul
operei este înțesat de cuvinte ale spiritualității ortodoxe: înger, candelă,
icoana Mântuitorului, carte de închinăciune, doma (casa) lui Dumnezeu, cărți
bisericești ș. a.
Cartea veche bisericească a fost cea
care mereu la însoțit pe Eminescu în peregrinările sale. A transcris personal Tetraevanghelul lui Coresi (Brașov,
1504), ceea ce denotă că a avut o sensibilitate aparte față de Evanghelia lui
Hristos. Mihai Eminescu a cunoscut bine Noul Testament tipărit la Bălgrad în
1648 cu osteneala Mitropolitului Simion Ștefan. De asemenea este familiarizat
cu textul Bibliei de la București din
1688.
În vremea studiilor gimnaziale
făcute la Cernăuți a fost găzduit în casa profesorului Aron Pumnul unde a
lucrat la catalogarea cărților din biblioteca dascălului transilvănean. În
această vreme a și citit pagini din aceste volume. Aici a văzut pentru întâia
oară Evanghelia învățătoare (1642) și
Cazania Sfântului Ierarh Varlaam al
Moldovei, Psaltirea slavo-românească
și Psaltirea pre versuri tocmită de
Sf. Ierarh Dosoftei. Aici a cunoscut scrierile Sf. Mitropolit Andrei Șaguna.
Ajuns bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iași (1875), Eminescu a
achiziționat mai multe manuscrise și cărți bisericești vechi între care și Psaltirea pre versuri a Mitropolitului
Dosoftei.
În inventarul cărților rămase după
moartea poetului (aproximativ douăzeci și cinci de manuscrise, unele în fragmente,
altele în întregime) se remarcă Psaltirea
pre versuri (1680) și Cărticică
sfătuitoare a Sfântului Nicodim Aghioritul, tradusă în 1819 de un călugăr
de la Mănăstirea Neamț, unde s-a și tipărit în 1826[3].
De-a
lungul vieții Eminescu a locuit în mănăstirile ortodoxe de unde a cules folclor
folosit mai apoi în poezie și proza sa, la Alba Iulia în Ardeal l-a cunoscut pe
Sf. Mitropolit Andrei Șaguna, în Universitățile din Viena și Berlin prin
lecturi a cunoscut și textul Sfintei Scripturi, iar ca ziarist la București a
apărat Biserica Ortodoxă Română împotriva celor care se amestecau în
funcționarea ei.
Mihai Eminescu a prezentat
bisericuța care i-a străjuit copilăria din Ipotești în poezia Melancolie pe care a scris-o în august
1876 în casa de aici. Tânărul poet a venit de la Iași la vestea morții ,,dulcei
mame” în 13 august 1876.
,,…Biserica-n
ruină
Stă
cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,
Și prin
ferestre sparte, prin uși țiue vântul –
Se pare
că vrăjește și că-i auzi cuvântul –
Năuntrul
ei pe stâlpii-i păreți, iconostas,
Abia
conture triste și umbre au rămas;
Drept
preot toarce-un greier un gând fin și obscur,
Drept
dascăl toacă cariul sub învechitul mur”[4].
În anii
copilăriei și ai tinereții, a făcut vizite dese la mănăstirile locului. A făcut
dese popasuri la Mănăstirea Agafton la mătușile călugărițe din partea
mamei, Raluca Iurașcu: Olimbiada, Fervonia și Sofia. Cu acest prilej a auzit la
o clacă de tors lână, din gura unei călugărițe bătrâne, Zenaida, o poveste
populară care i-a fost sursă de inspirație pentru poezia Călin (file din poveste).
În
Mănăstirea Râșca, a stat câteva luni unde a avut o chilie cu masa și scaunele
de brad. Aici ar fi scris poezia Singurătate
(1878) în care vorbește despre masa de brad, dulcea pace, despre focul care
pâlpâia în sobă:
,,Cu
perdelele lăsate,
Șed la
masa mea de brad,
Focul
pâlpâie în sobă,
Iară eu
pe gânduri cad.
Stoluri,
stoluri trec prin minte
Dulci
iluzii. Amintiri
Țârâiesc
încet ca greieri
Printre
negre, vechi zidiri,
Sau cad
grele, mângâioase
Și se
sfarmă-n suflet trist,
Cum în
picuri cade ceara
La
picioarele lui Crist. […]”[5].
Eminescu
a locuit pentru o vreme împreună cu bunul prieten, Ion Creangă la Mănăstirea Golia din Iași, iar la București a fost găzduit în chilia prescurăresei din Mănăstirea Caimata.
În luna mai a anului 1866, a trecut
munții în Ardeal ca să-și caute strămoșii neamului[6]
(Tatăl Gheorghe Eminovici a fost fiul dascălului Vasile din Călinești și s-a
născut în 1812[7]). La doar 16 ani și l-au
preocupat probleme metafizice capitale:
,,Ce e
omul? Ce-i omenirea?
Ce-i
adevărul? Dumnezeirea?”
(Ms.
2259, ff. 7-9)[8].
După doar șase ani, Eminescu a citit
într-o ședință a Junimii nuvela fantastică Sărmanul
Dionis (1872) în care a fost conștient de cele două realități existențiale:
finutul și infinitul. Infinitul a fost identificat de filosoful Constantin
Noica cu ,,bobul de rouă” care asigură viața întregii lumi pornind de la
mărturisirea poetului: ,,Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un
sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat
într-un strop de rouă”[9].
Student la Viena și Berlin,
Eminescu a citit foarte mult formându-și o cultură vastă. Între cărțile citite
s-a numărat și Sfânta Scriptură. Debutul Scrisorii V ilustrează un episod biblic:
Judecători 16, 19:
,,Biblia
ne povestește de Samson, cum că muierea,
Când
dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea
De l-au
prins apoi dușmanii, l-au legat și i-au scos ochii, […]”[10].
Împreună cu alți scriitori între care Ioan Slavici, Mihai Eminescu a participat la serbarea de la Putna din 15 august 1871 când au fost sărbătoriți 400 de ani de la sfințirea mănăstirii. Aici, poetul a împărțit un teanc de hârtii cu poemul La mormântul lui Ștefan cel Mare[11], compus în cea mai mare parte de el:
,,…Stă
sus martirul lumii ce-i Dumnezeu putințe,
Iar jos
la lui picioare mormântul umilit
Al
omului, în care un snop de oseminte
E-o
mână de cenușă, odor neprețuit. […]”.
În poezia Învierea (1877), după ce ne prezintă interiorul unei biserici, în
miez de noapte, cu străvechi evanghelii și cu cărți cu file unse, folosește
teme religioase:
,,…Christos
au înviat din morți,
Cu
cetele sfinte,
Cu
moartea pre moarte călcând-o,
Lumina
ducând-o
Celor
din morminte!”[12].
Elemente creștine pot fi
identificate în alte două poeme postume: Colinde,
colinde și Rugăciune. Cea din
urmă poezie este închinată ,,Luceafărul mărilor”, adică Maicii Domnului:
,,Crăiasă
alegându-te
Îngenunchem
rugându-te,
Înalță-ne,
ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii
scut de întărire
Și zid
de mântuire,
Privirea-ți
adorată
Asupră-ne
coboară,
O,
Maică preacurată,
Și
pururea fecioară,
Marie!
Noi,
cei din mila sfântului
Umbră
facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului
mărilor;
Ascultă-a
noastre plângeri,
Regină
peste îngeri,
Din
neguri te arată,
Lumină
dulce clară,
O,
Maică preacurată,
Și
pururea fecioară,
Marie!”[13].
Din
octombrie 1877 și până în 28 iunie 1883 Mihai Eminescu a fost redactor unic și
universal al ziarului conservator ,,Timpul” din București. Acum a apărat
dreptul Bisericii Ortodoxe Române de a realiza educație morală, culturală,
patriotică poporului român.
Chiar înainte de a fi angajatul
ziarului bucureștean el a scris în el
despre evenimente bisericești dar și despre rostul Bisericii în viața Țării. În
articolul ,,Instituțiile țării în lumina lor istorică” din 14 august 1882 nota:
,,Biserica lui Matei Basarab, a lui Varlaam, maica spirituală a neamului
românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care
domnește puternică dincolo de granițele noastre și este azilul de mântuire
națională în țări unde românul nu are stat”[14].
Eminescu a fost atașat valorilor
Bisericii, a locuit și a creat sub steașina mănăstirilor, a fost familiarizat
cu rugăciunea Bisericii înfățișată în poezia Rugăciune. A fost atașat literaturii religioase din veacurile XVI-XVII,
subiecte preluate în opera literară și ziaristică. Ajuns în presa din România a
fost un apologet al valorilor bisericești puse în efortul de unitate politică a
românilor fărâmițați de interesele marilor puteri din vremea aceea. Limba,
credința și tradițiile (folclorul) au fost cei trei piloni care au susținut
conștiința unității de neam a românilor de dincolo și dincoace de Carpați.
[1] Liviu Stoina, ,,Cugetarea <<veche>> religioasă în opera
lui Eminescu”, în vol. Mihai Eminescu.
Poet român și om universal, Editura Basilica, București, 2019, p. 212. (Se
va prescurta în continuare Mihai
Eminescu…).
[2] Mihail Bulacu, ,,Lumina Evangheliei în opera lui Eminescu”, în vol. Mihai Eminescu..., p. 123.
[3] Gheorghe Cunescu, ,,Biserica Ortodoxă Română în viziunea lui Mihai
Eminescu”, în vol. cit., p. 245; 249
(Se va prescurta în continuare ,,Biserica Ortodoxă Română în viziunea…”; Liviu
Stoina, ,,Cugetarea <<veche>>…”, p. 204.
[4] Mihai Eminescu, Opere. Poezii, Ediție
critică, note și variante de Perpessicius, Editura Fundației Naționale pentru
Știință și Artă, București, 2013, p. 69. (Se va prescurta în continuare Opere).
[5] Mihai Eminescu, Opere, p.
104.
[6] Pe urmele criticii literare interbelice (G. Bogdan Duică, Ștefan
Pașca) care a scos la lumină faptul că la 1757 la Blaj a fost elev Vasile
Iminovici, originar din satul Vad (Făgăraș), Dimitrie Vatamaniuc a întreprins o
călătorie de studii la Blaj unde a descoperit faptul că mai multe familii
Iminovici trăiesc în Vad, Rășinari și Cisnădie. Petrea Iminovici, străbunicul
lui Eminescu ar fi trecut în Bucovina din pricina persecuției religioase
declanșată de Curtea de la Viena (https://www.justitiarul.ro/de-la-eminovici-la-eminescu/,
accesat în 11.01.2020).
[7] G. Călinescu, Viața lui Mihai
Eminescu, Editura Saeculum I. O., București, 1995, p. 9.
[8] Gheorghe Cunescu, ,,Biserica Ortodoxă Română în viziunea…”, p. 247.
[9] Constantin Noica, Cuvânt
împreună despre rostirea românească, Editura Humanitas, București, 1996, p.
73.
[10]
Mihai Eminescu, Opere, p. 151.
[11]
Poezia ,,Închinare lui Ștefan cel Mare”, în Mihai Eminescu, Opere…, p. 805-808.
[12]
Mihai Eminescu, Opere…, p. 591.
[13]
Mihai Eminescu, op. cit., p. 592.
[14]
Mihai Eminescu, Opere XIII. Publicistică,
ediție critictică și îngrijită de Dimitrie Vatamaniuc, Petru Creția și colab.,
Editura Academiei, București, 1895, p. 168-169.
