Pe 24 ianuarie 1859 domnul Moldovei Alexandru Ioan Cuza a fost ales și domn
al Țării Românești. Prin dubla alegere a aceleași persoane s-a realizat
unitatea politică și administrativă a celor două țări românești.
În fața acestror transformări politice, nici
românii transilvăneni nu au stat de o parte, aceștia erau în bucurie și în
solidaritate deplină cu frații de peste munți. George Barițiu scria: ,,Bucuria
este atât de mare, fericirea este atât de mare, încât peana tremură în mâna
mea, și o las”, iar Alexandru Papiu-Ilarian susținea că ,,românii din
Transilvania numai la Principate privesc” și că, la alegerea lui Cuza,
,,entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în
Principate”[1].
Foaia șaguniană ,,Telegraful Român” din Sibiu a prezentat evenimentele
petrecute în Principate cu prilejul Unirii din 1859. Primul care publică astfel
de știri a fost bănățeanul dr. Pavel Vasici, redactorul responsabil al
publicației între 1853-1856. Prin intermediul acestei foi bisericești s-a
încercat o trezire sufletească a românilor ardeleni prin tipărirea memoriului
țăranilor adresat Divanului Ad-hoc din Iași în 26 octombrie 1857: ,,Noi dorim
ca tot poporul să se înfrățească și să trăiască în pace și liniște pe pământul
strămoșesc al României pentru mărirea și fericirea neamului. Voim să scăpăm,
voim să ne răscumpărăm din robia în care suntem, să nu mai fim ai nimănui, să
fim numai ai țării și să avem și noi o țară; am îngenuncheat, am îmbrâncit pe
toții, cum suntem nu o mai putem duce îndelung. Nu voim să le jignim dreptul
nimănui; dar nici al nostru să nu întunece”[2].
Conștiința originii comune al românilor de dincolo
și dincoace de Carpați a fost întreținută prin limbă, religie și tradiții.
Ierarhii munteni au trimis clerici, tipografi și monahi în Transilvania care au
trudit pentru acest lucru. Oierii de pe cele două versante ale Carpaților în
procesul transumanței a dus vorba dulce românească în locurile unde au ajuns:
,,Cum de la văraticul din goliştea Carpaţilor până la iernaticul
de la şesusi e drum, nu glumă, care trebuia bătut periodic, se poate afirma
răspicat că acest neîntrerupt cutreier dinspre munte către câmpie şi invers,
ritmat nu numai de zvonul tilincilor, ci şi de perindarea anotimpurilor, a
contribuit în largă măsură la statornicirea graiului mioritic unitar,
condiţie şi chezăşie a conştiinţei unităţii naţionale”[3].
După dubla
alegere, Cuza Vodă a continuat eforturile înaintașilor săi, Mihai Viteazul și
Constantin Brâncoveanu de a sprijinii pe românii transilvăneni. Cu ajutor
bănesc, Gimnaziul românesc din Brașov, întemeiat de Sfântul Ierarh Andrei
Șaguna a devenit ,,gimnaziu superior” fiind recunoscut de autorități în 13 octombrie
1860[4].
Împlinirea
voinței de unitate politică a românilor a depins de situația internațională.
Austria și Turcia s-au exprimat împotriva Unirii, iar Franța, Rusia, Sardinia
și Prusia erau pentru realizarea ei, fiecare urmărea propriile interese politice
și economice. Tratatul de Pace de la Paris din 1856 care a pus capăt Războiului
Crimeii a oferit Principatelor dunărene Moldova și Muntenia posibilitatea
emancipării de sub suzeranitate otomană prin înființarea Divanurilor Ad-hoc de
la Iași și București. Tot prin acest tratat, Rusia și-a pierdut influența
asupra Țărilor Române și a Serbiei. Domnitorii Grigore Alexandru Ghica în
Moldova și Barbu Știrbei în Țara Românească au acționat diferit față de
alegerile pentru divan. Cel dintâi a sprijinit mișcarea unionistă. A promulgat
Legea Presei în 1856 care a oferit un cadru legislativ pentru publicațiile
unioniste: ,,România Literară” și ,,Steaua Dunării”, cel din urmă s-a arătat
refractar Uniririi. La Socola în Moldova a luat naștere chiar un comitet al Unirii[5].
În Țara Românească s-a înființat o Comisie condusă de episcopul Filotei al
Buzăului care a întomit un raport în 9 octombrie 1857 favorabil Unirii:
1.
Autonomia și neutralitatea teritoriului moldoromân;
2.
Unirea țărilor România și Moldova într-un singur stat
și sub un singur guvern;
3.
Prinț străin;
4.
Guvern constituțional reprezentativ și o singură
Adunare obștească[6].
Reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române au
fost membri ai Divanului Ad-hoc fiecare după rangul lui. Mitropoliții erau
președinți ai Divanurilor, iar episcopii, membrii de drept. Egumenii
mănăstirilor închinate și neînchinate aveau dreptul să-și aleagă câte doi
reprezentanți, preoții din orașele de reședință ale mitropoliilor și
episcopiilor, precum și slujbașii acestora aveau dreptul să-și aleagă câte un
deputat de fiecare eparhie[7].
Ședința din 5
ianuarie 1859 destinată alegerii noului domn al Moldovei a debutat cu slujba
Tedeumului în biserica ,,Sf. Nicolae – Domnesc” din Iași. Mitropolitul Sofronie
Miclescu a votat cel din urmă, tot pentru colonelul Alexandru Ioan Cuza.
Alegerea este redată și în coloanele unei foi
bisericești din Ardeal: ,,Ședința de alegere a fost prezidată de către
mitropolitul Moldovei, în fața căruia deputații au jurat pe Sfânta Evanghelie
și pe Sfânta Cruce să aleagă pe noul domn, de bunăvoie și fără niciun interes
prsonal. Tot în fața mitropolitului s-au prezentat, pe rând, fiecare deputat,
din cei 49 de deputați, 48 declarând: ,,Eu aleg pe colonelul Alexandru Ioan
Cuza de Principe Guvernatoriu al Moldovei”. Proclamarea ca domn a noului ales a
fost făcută de către mitropolit, care l-a prezentat apoi Adunării. Noul domn a
depus jurământul pe Sfânta Evanghelie că va susține Constituția și va guverna
spre binele națiunii și al Principatelor Unite[8].
În 24 ianuarie la București bătrânul
Mitropolit Nifon l-a proclamat domn pe Alexandru Ioan Cuza. Cu acest prilej a
fost dată și o hotărâre:
,,Adunarea Electivă a Țării Românești
Anexiu Iiu
La procesul verbal a ședinței a IV
Depeșă telegrafică
Înălțimii Sale Alexandru Ioan I
Domnul Moldovei și Țării Românești
Astăzi la 24 Ianuarie 1859, la ora șase după amiază, Adunarea Electivă a
Țării Românești procedând, conform Convenției, la numirea Domnului Stăpânitor,
a ales în unanimitate pe Înălțimea Voastră.
Obșteasca Adunare salută cu respect și amor pe Domnul Său și îl invită să
ia cârma Țării.
Semnat Nifon, Mitropolitul Ungrovlahiei
Anul 1859, Ianuarie 24”[9].
Duminică, 8 februarie 1859, Mitropolitul Nifon l-a
primit pe noul domn în Catedrala Mitropolitană din București. După momentul
liturgic, în sala de ședințe, Alexandru Ioan Cuza a depus juământul în fața
Adunării: ,,Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu
sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea
voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea
înaintea ochilor mei de cât binele și fericirea Nației Române. Așa Dumnezeu și
confrații mei să-mi fie întru ajutor”[10].
Actul Unirii a
fost primit cu bucurie de întregul popor. Un neobosit luptător pentru acest
ideal, arhimandritul Neofit Scriban a scris cu prilejul alegerii lui Cuza ca
domn al Țării Românești următoarele: ,,Te salutez, sântă Românie! Te salutez, o, țară! O, pământ ce porți comori
de virtute și de adevăr! Românie! Scumpă Românie! Mărit-au fost numele tău
între popoare și între națiunile lumei, și mărit va să fie.
Frumoasă ai fost și frumoasă ești, scumpă Românie,
și strălucită vei să fii…”[11].
Investit domn al Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza a purces la o
serie de măsuri pentru consolidarea noului stat. Unele dintre acestea au vizat
Biserica Ortodoxă Română.
Prima din aceste legi a fost cea a secularizării
averilor mănăstirești (1859) prin care ,,Toate averile mănăstirești din România
sunt și rămân averi ale Statului”. Efectul a fost că un sfert[12]
din suprafața țării a intrat în stăpăpânirea țării[13].
Măsura a fost luată împotriva mănăstinilor închinate Locurilor Sfinte dar a
lovit în gospodărirea tuturor celorlalte. În afară de pământul agricol au fost
luate mănăstirilor și alte bunuri imobile: păduri, heleștee, mori, prisăci ș.a.
Din interior au fost luate tipografiile de la Mănăstirea Neamț și Mitropolia de
la București.
Legea școlară din 1859 a transforat școlile
catehetice în școli primare ale statului. Pentru pregătirea preoților au rămas
seminarile teologice, facultățile de teologie de la Iași și București.
A fost promulgată Legea pentru înmormântări prin
care s-a cerut înființarea de cimitire la cel puțin 200 metri în afara
localităților și s-a oprit înmormântările prin biserici și în curțile lor, în
,,ocolul orașelor și satelor”[14].
Legea comunală din 1864 lua Bisericii actele de
stare civilă care au intrat în serviciul primăriilor. Primăria era datoare prin
această lege să sprijine financiar parohia din localitate. ,,Fiecare comună e
datoare a îngriji de cultul, de biserica sau bisericile la care aparține. Ea
este datoare de a plăti pe preoții bisericilor sale”. Din nefericire comunele
n-au făcut nimic ca să îmbunătățească starea materială a preoților și a
bisericilor parohiale, care au rămas la starea dinainte, întrețindu-se numai
din ofrandele credincioșilor[15].
În 1864 a fost dată Legea pentru unirea Bisericii
Ortodoxe Române și conducerea ei de către un Sinod General după modelul
șagunian. În acest for au intrat ierarhii în funcție, trei deputați din fiecare
eparhie (București, Râmnic, Argeș, Iași, Roman, Huși și Galați din 1864),
decanii facultăților de teologie. Sinodul va fi condus de Mitropolitul
Ungrovlahiei care a primit cu acest prilej titlul de Primat al României. Pe
lângă fiecare eparhie a fost înființat un sinod local condus de ierarhul
locului.
Clerul ortodox a contribuit la alegerea lui
Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Române. Presa bisericească a
reliefat aceste evenimente ale Unirii din 1859. Ajuns domn, Cuza a sprijinit
învățământul românesc din Transilvania și a dat câteva legi care au pus bazele
modernizării statului românesc. Unirea din 1959 a fost și rămâne o nouă etapă
istorică în care românii și-a afirmat unitatea lor națională.
[1] Ioan Aurel Pop, ,,Unirea de la 1859 și
românii din Transilvania”, în vol. Biserica
Ortodoxă Română și Unirea Principatelor. Omagiu aniversar la 160 de ani
(1859-2019), Editura Basilica, București, 2019, p. 31. (Se va prescurta în
continuare Biserica Ortodoxă Română și
Unirea Principatelor…).
[2] Aurel Jivi, ,,Evenimentul Unirii
Principatelor oglindit în Telegraful român”, (Se va prescurta în continuare
,,Evenimentul Uniririi Principatelor…”), în Biserica
Ortodoxă Română și Unirea Principatelor…, p. 361.
[3] G. I. Tohăneanu, ,,Anotimpuri…”, în vol. G. I. Tohăneanu,
Ciudata viață a cuvintelor, vol. I, Ediție îngrijită și selecție de
Valentin Bugariu, Editura Tiparnița, Arad, 2018, p. 125-126.
[4] Vasile Oltean, ,,Unirea Principatelor –
Alexandru Ioan Cuza și Brașovul”, în vol. Biserica
Ortodoxă Română și Unirea Principatelor…, p. 38-39.
[5] † Nestor Vornicescu, ,,125 de ani de la
Unirea Principatelor Române. Participarea Mitropolitului Moldovei Sofronie
Miclescu la înfăptuirea Principatelor Române – 1859”, în vol. cit., p. 181-182; Radu Mișu, ,,Clerici și mireni promotori ai
Unirii Principatelor”, în vol. cit., p.
375.
[6] Mircea Păcurariu, ,,Atitudinea
slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române față de actul Unirii Principatelor”, în vol. cit., p. 117-118. (Se va prescurta
în continuare ,,Atutudinea slujitorilor Bisericii…”).
[7] Mircea Păcurariu, ,,Atitudinea slujitorilor
Bisericii…”, în vol. cit., p. 89.
[8] Aurel Jivi, ,,Evenimentul Unirii
Principatelor…”, în vol. cit., p.
363.
[9]
Corneliu Zăvoianu, ,,Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei și Unirea
Principatelor”, în vol. cit., p. 167.
(Se va prescurta în continuare ,,Mitropolitul Nifon...”).
[10] Corneliu Zăvoianu, ,,Mitropolitul Nifon…”,
p. 169.
[11] Dumitru Hrițcu, ,,Arhimandritul Neofit
Scriban, fruntaș unionist și poet al Unirii”, în vol. cit., p. 299.
[12] 25,26% sau 27,69% în Țara Românească și
22,31% în Moldova. Cf. Mircea Păcurariu, Istoria
Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 116. (Se va prescurta
în continuare Istoria Bisericii…).
[13] Niculae I. Șerbănescu, Biserica Ortodoxă Română de la primele
întocmiri creștine pe pănânt românesc, la Patriarhat, Editura Basilica,
București, 2017, p. 104. (Se va prescurta în continuare Biserica Ortodoxă Română…).
[14] Niculae I. Șerbănescu, Biserica Ortodoxă Română…, p. 104.
[15] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii…, p. 117.
