Ziua Eroilor cinstită în parohia Birda

    La Praznicul Înălțării Domnului se cinstesc eroii neamului românesc căzuți în toate locurile și timpurile pentru libertatea, independența și unitatea poporului român.

  Rugăciunea publică a debutat cu prăznuirea Înălțării Domnului, în Ajun, 27 mai prin oficierea Slujbei Privegherii (Vecernia unită cu Litia și Utrenia) la biserica cu hramul ,,Nașterea Maicii Domnului” din parohia Birda.

   În ziua de Înălțare a Domnului, de la orele 9,00 a fost oficiată slujba Parastasului pentru eroi la Monumentul închinat memoriei lor din curtea bisericii parohiale. Cu începere de la ora 10,00 a fost săvârșită Sfânta Liturghie în curtea bisericii cu hramul ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din filia Sângeorge. După otpustul Sfintei Liturghii a fost oficiată slujba Parastasului pentru eroi la Monumentul dedicat acestora.

  Prin grija Primăriei și Consiliului Local Birda au fost așezate cu această ocazie coroane de flori ca simbol de cinstire și neuitare a jertfei eroilor locali din cele două războaie mondiale.

Un model de conducător Constantin cel Mare (280-337)

            I-am cinstit și anul acesta pe Sfinții Împărați întocmai cu Apostolii, Constantin și maica sa, Elena drept modele de credință, educație și conducere a statului pentru vremea în care au trăit dar și pentru credincioșii, familiile creștine și conducătorii țărilor din vremea de astăzi.

            Sf. Constantin s-a născut pe 27 februarie la Naissus (Niș, Serbia) și a fost fiul lui Constanțiu Chlor și al Iuliei Helena. Constantin, asemenea tatălui său a îmbrăcat din tinerețe haina militară și a participat la cîteva expediții militare: la asesiul Alexandriei Egiptului în 295-296 și la Dunărea de Jos împotriva atacurilor sarmaților din 297.  Împăratul a poposit în mai multe rânduri la nordul Dunării cu prilejul întăririi castrelor, a construirii podului peste Dunăre de la Sucidava dar şi a pedepsirii barbarilor. Tot dincoace de Dunăre, împăratul Constantin a refăcut drumul roman de-a lungul Oltului, spre Romula (328) şi pentru necesităţi defensive a ridicat marele val ce va traversa Muntenia şi Oltenia parţial ,, Brazda lui Novac”.

            Proclamat împărat de armata romană din Britannia și-a stabilit reședința la Augusta Trevorum (Trier, Germania).

            S-au iscat neînțelegeri între Maxențiu, care era la rându-i împărat roman și astfel s-a iscat un război. Lupta decisivă s-a dat în nordul Romei unde armata lui Constantin a învins pe cea a adversarilor ei. Scriitorii creștini, Eusebiu și Lactanțiu, au adus mărturie potrivit ajutorului dat de Mântuitorul Hristos în favoarea lui Constantin.

            După victorie, Constantin a ajuns la Roma unde a refuzat să aducă jertfe zeilor în templu. Este prima dovadă a schimbrării noului împărat în favoarea Creștinismului. În ianuarie 313 a dat Edictul de libertate religioasă de la Milan în care ,,pentru prima dată, fiecare biserică, fiecare comunitate locală este recunoscută ca atare cu dreptul de a-și organiza cultul și a poseda legal lăcașuri de cult și proprietăți”[1].  

            Din Codul Civil au fost înlăturate pedepsele care contraveneau Evangheliei: răstignirea și zdrobirea picioarelor, divorțul a fost îngreunat fiind posibil doar pendru dovezi irefutabile.

            Din 321 prin hotărâre imperială, Duminica a fost socotită zi de repaus în Imperiul Roman. La aceste măsuri se pot adăuga: apariția monedei cu monogramul creștin și debutul unui nou stil arhitectural creștin.

În 325, Împăratul a sprijinit întrunirea primului Sinod Ecumenic de la Niceea care a luat hotărâri în ceea ce privește organizarea, funcționarea și doctrina Bisericii.

            O ultimă măsură în sprijinul noii credințe a fost mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol într-o ,,abianță nepătată de clădiri și rituri păgâne”.

            Prin toate măsurile economice și administrative, la care se adaugă cele religioase, Sf. Constantin a reușit să impună pacea în cadrul Imperiul rădăcina dezvoltării economice și culturale din epocă. Prin Sf. Constantin și mama sa, Elena putem avea modele vii de urmat chiar și de conducătorii politici de astăzi.

---

[1] Aurel Jivi, Istoria Bisericescă Universală, Ediție îngrijită, biobibliografie și note de Valentin Bugariu, Editura Sitech, Craiova, 2016, p. 170.

Slujbă în aer liber sau ,,La plăcinte înainte!”

Am trecut din starea de urgență într-o altă stare numită de alertă. Și în această nouă stare se impune Bisericii slujbă în aer liber, în curtea bisericii unde ea există sau pur și simplu în stradă, pentru bisericile care nu dețin acest spațiu.

Textul legii (nr. 251/ 2020) adoptată este unul ambiguu și vorbește de slujba în aer liber dar și de ,,accesul în lăcașele de cult”:

,, Art. 45 - (1) Pe durata stării de alertă, activitatea cultelor religioase se exercită liber, cu respectarea regulilor de protecție sanitară stabilite, la propunerea CNSSU si cu avizul secretarului de stat pentru culte, prin ordin comun al ministrului sănătătii și ministrului afacerilor interne.

(2) Regulile prevazute la alin. (1) vor cuprinde masuri privind accesul in lăcașele de cult, distanta minimă de siguranță”[1].

Ceea ce nu se dorește să se înțeleagă e faptul că rugăciunea comună a Bisericii nu e o întâlnire mondenă, ci un moment de rugăciune, de adeziune la Evanghelie. Scoasă din biserică, rugăciunea se află în zgomotul utilajelor agricole la sate sau al mijlocelor de transport public la orașe. Se poate trece și peste acest inconvenient folosind un microfon și o stație de amplificare. Iarăși apar probleme: se perturbă liniștea publică în diferite ore din zi. La toate acestea adăugăm prezența unui animal mai curios din fire să vadă ce se întâmplă.

Totuși creștinii se adună la rugăciune. Numai ce se fac pregătirile: se instalează o masă cu toate cele necesare slujirii: Sfântul Antimis, Sfântul Chivot, Evanghelie, cruce, Liturghier, două candele, două icoane și începe Sfânta Liturghie (pentru cu această rugăciune e sfântă datorită lui Hristos care e Fiul lui Dumnezeu, Celui căruia I ne închinăm), se aduce din biserică un tetrapod cu icoana praznicului, un analog pentru citirea Apostolului și Evangheliei și după ectenia mare (o formă de rugăciune) se pornește un vânt și cad primii stropi de ploaie. Cei mai pregătiți dintre credincioși își deschid umbrelele, ceilalți încearcă să se adăpostească în biserică. Dar nu au voie. Ce ar trebui să facă preotul? Să-i îndemne să meargă acasă!

Stropii de ploaie și vântul se întețesc. Pe masa improvizată nu se mai află Sfinte Daruri, ci Trupul și Sângele Domnului, anafora, darul oferit credincioșilor care nu se împărtășesc, care e dus și bolnavilor la casele lor. Pe Sfântul Disc (un obiect de formă ovală cu picior) care simbolizează pământul este prezent: Mântuitorul Hristos, Maica Domnului, cele nouă cete îngerești, ctitorii bisericii, ierarhul locului, conducătorii țării, cei vii și cei adormiți, întreaga Biserică. O simplă umbrelă nu ar putea acoperi acest jertfelnic. Ce ar putea face preotul? Desigur unii ar spune să oprească slujba, lucru cu neputință, să ducă Sfintele Taine în biserică. Iarăși nu e bine, ar fi socotit un fugar, un iresponsabil. Cum credincioșii să rămână în ploaie și el bine merci să fie adăpostit în biserică unde nu e voie... din pricina pandemiei.

Desigur există și soluția salvatoare: un foișor generos în care să poată fi adăpostiți și credincioșii. Am uitat un mic amănunt: pentru a exista acest altar de vară trebuie mai mulți bani care nu pot fi pretinși de la credincioși și așa striviți de grija zilei de mâine. La nivel de comunitate nu am identificat bogăția materială atât de mult trâmbițată prin diferite materiale care încearcă să discrediteze misiunea Bisericii în lume. Deci realitatea existenței unui foișor cade.

Ce mai contează că niște oameni (copii, părinți și bunici) stau în ploaie sau în soare, că unii sunt diabetici, iar alții hipertensivi, ei trebuie feriți de temutul virus, indiferent dacă le e bine sau rău.

Clădirea bisericii, atât de generoasă stă ferecată. Chiar dacă în ea există spațiul suficient aplicării ,,distanțării sociale”, chiar dacă la intrare există și materiale sanitare primare (șervețele antibacteriene, soluție dezinfectantă, alcool sanitar) și există chiuvetă cu apă potabilă și săpun nu se poate din pricina infectării. La toate acestea mai adăugăm curățenia întreținută periodic și liniștea atât de necesară rugăciunii și meditației.

De aceea cred că înainte de a cere ceva trebuie să dispui și de puterea de a dărui și nu doar libertate condiționată. Întâlnirea la rugăciune în Liturghie e întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos prin Sfintele Taine. Iarăși nu e bine....

Există și aici posibilitatea infectării, pentru că în Sfântul Potir (vorba unui înverșunat ziarist – un simplu pahar, singurul potir este cel numit Graal, în care ar fi fost strâns sângele lui Iisus de Iosif din Arimateea, lucru neconsemnat în Scriptură, dar normator potrivit ziaristului pentru credința creștină) s-ar putea afla și virusul mult temut. Apoi lingurița euharistică este instrumentul prin care este împrășiat virsusul.

Lingurița sfântă (cum în derâdere o ia un politician) plină cu covid este ,,băgată în gât”[2]. Nici Sfintele Taine nu sunt băgate ,,în gât”, ci sunt dăruite după o pregătire prealabilă.

Ceea ce e grav, e faptul că despre credință se vorbește după ureche, când există în biblioteci și tratatele de Liturgică (Generală și Specială) din care se pot învăța multe lucruri despre Biserică și Tainele ei. Credinciosul a fost privat în tot acest timp de comuniune și împărtășire, el nu și-a putut boteza sau cununa copiii și înmormânta părinții decât după reguli stricte. Clericul este și el un absolvent al învățământului de stat românesc, licențiat în Teologie, care a obținut capacitatea preoțească (echivalent examenului de titularizare în învățământ) și apoi susus la alte grade profesionale: definitivat, gradul al II-lea și gradul I în care s-a pregătit pentru a răspunde misiunii sale și care ar putea da răspunsuri în ceea ce privește viața bisericească în care slujește.

Sic transit gloria mundi!

---

[1] https://e-juridic.manager.ro/articole/starea-de-alerta-adoptata-de-parlament-ce-prevede-legea-27141.html?fbclid=IwAR0D81pQ2HAqJe15hmnoI4ILixANggvnJvGIzyBGECHRlhHELJbhR2-y--Y, accesat în 14. 05. 2020.

[2] https://teinformez.ro/2020/05/13/prefer-un-microcip-5g-si-un-vaccin-decat-lingurita-sfanta-cu-covid-bagata-in-gat-a-scris-andrei-caramitru-pe-pagina-lui-de-facebook-duminica-10-mai-la-ora-2136/?fbclid=IwAR2tLhvYG7RhQnOO5kg16dS6WnZD0-_KgaXxzemjS5hFg2klbDxlYhxSwUs, accesat în 14. 05. 2020.

O lucrare remarcabilă: ,,G. I. Tohăneanu: Exegi monumentum”, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2019, 417 p.

          În Ajunul Bookfestului timișoarean de anul acesta, am aflat cu bucurie de titlul acestui volum realizat de Maria Subi de la Universitatea din Timișoara. Mi-am zis: Încă un motiv solid de a lua parte la această sărbătoare a cărții din orașul de pe Bega.

            Însă cum socoteala de acasă nu se potrivește niciodată cu cea din târg nu am putut participa din pricină că acest târg a fost anulat de organizatori. Cu ajutorul unui prieten am intrat în posesia cărții mult râvnite și am putut afla mai multe despre subiectul ei. În fapt, volumul monumental reproduce o sesiune de comunicări închinată Profesorului G. I. Tohăneanu (1925-2008) din a V-a ediție, 14 septembrie 2018. E o cinste a întregului Comitet Științific fomat din profesori universitari, cercetători și scriitori din București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Arad, Alba Iulia, Lugoj și Timișoara de a patrona această reușită editorială.

            Cuprinsul bogat și diversificat oferă cititorilor cinci secțiuni: Evocări, Limba română, Literatura română și universală, Limbi clasice, Traduceri și fotografii realizate cu prilejul acestui colocviu.

            Din prima secțiune aflăm mai multe amintiri din viața Profesorului evocat. Șirul acestora este deschis de scriitorul Ion Marin Almăjan care își începe mărturisirea cu un amănunt important: ,,Am fost studentul Profesorului și savantului G. I. Tohăneanu”. Pe parcursul evocării, autorul se oprește asupra câtorva aspecte din viața și opera Magistrului. Pentru frumusețea limbii române care pur și simplu strălucea din gura și pana Profesorului redăm o felicitare cu prilejul Crăciunului: ,,Iubite prietene, Din tinda noului an și a binecuvântatului Sfânt Ion, atât de scump mie, fie-mi îngăduită bucuria de a te sorcovi, menindu-ți un foarte lung șir de ani rodnici. (…) Câte o bucurie –măcar una– să te cerceteze și să-ți treacă zilnic pragul, iar Dumnezeul tăriilor albastre să te înzilească, ocrotind nobila trudă pe care, cu îndârjire, ți-ai asumat-o, de propășire a Culturii românești pe aceste străvechi meleaguri, doldora de credință și istorie. Te îmbrățișează, cu alean, Gheorghe I. Tohăneanu” (p. 13).

            Prof. univ. Livius Petru Bercea în comunicarea ,,După doi lustri…” notează: ,,…Marea realizare a Profesorului G. I. Tohăneanu sunt și zecile de generații de absolvenți ai filologiei timișorene, unii dintre ei ajungând, la rându-le, profesori universitari, doctori în filologie sau cercetători. Rara generozitate (fără a face rabat exigenței) și apropierea sufletească de învățăcei au putut fi simțite de toți cei pe care i-a avut studenți” (p. 21).

Scriitorul Eugen Dorcescu oferă un crâmpei poetic referitor la cel evocat: ,,…Aidoma multora dintre cei prezenți, l-am cunoscut bine și, cu trecerea vremii, am strania impresie (certitudine?!) că îl cunosc tot mai bine. G. I. Tohăneanu, departe de a fi, treptat și ireversibil, acoperit și dizolvat de tenebrosul și teribilul acid al uitării, departe de a cunoaște ravagiile entropiei universale, pare a fi, din ce în ce, mai «mare», mai important, mai «viu» (în sens spiritual), cu fiecare an ce se scurge de la mutarea sa la Domnul. Persoana și personalitatea lui G. I. Tohăneanu beneficiază, din plin, de redundanța amintirii. Persoana și personalitatea sa au trecut de la notorietate la celebritate. Și, în fine, de la celebritate, la glorie. Așa se întâmplă, îndeosebi, cu cei care dau lumii opere neperisabile, cu artiștii. Cu acele persoane umane capabile de creație, adică de sinteze între cunoașterea teoretică și cunoașterea sensibilă – dacă ambele, precum și sinteza lor, sunt situate la nivelul excelenței” (p. 26-27).

Celelate secțiuni ale volumului oferă studii care aprofundează unele aspecte ale operei Profesorului G. I. Tohăneanu: ,,Ritmurile poeziei și secțiunea de aur” de Mirela-Ioana Borchin-Sorcescu (p. 59-69); ,,Magister ex libris” de Adina Daniela Crăciunescu (p. 97-102), ,,G. I. Tohăneanu și Constantin Noica: Asemănări și deosebiri în studierea vocabularului” de Oliviu și Nicolae Felecan (p. 133-137); ,,În contextul unei multiple întemeieri, o personalitate emblematică: G. I. Tohăneanu” de Ileana Oancea și Nadia Obrocea (p. 147-162).

Toate aceste contribuții reușesc să scoată noi și noi fațete ale operei iubitului Dascăl timișorean. Este ceea ce mărturisește un fost student în mărturia Domniei Sale: ,,Prin cuvântul tohănescian, s-au născut și s-au stins nenumărate gânduri și sentimente. Prin ele, ne-am făcut intrarea în lume, ne-am întâlnit cu viața și rosturile ei” (p. 39).

Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la cucerirea Independenței României

    Pe 9 mai 1877 a fost proclamată în Parlamentul României Independența țării față de Imperiul Otoman. Lupta pentru libertate, independență și unitate a fost ținta românilor de pretutindeni. Războiul pentru Independență a fost privit cu atenție de presa românescă, singurul mijloc de comunicare a maselor din vremea aceea. ,,Gazeta Transilvaniei” din 2 iunie 1877 scria: ,,Cauza ostașul român e o cauză generală română, victoria lui e a întregii națiuni, fie acea risipită în ori care parte a lumii”[1].

            Realizarea actului de indepenendență a fost încununarea luptelor mai multor veacuri însă și sprijinul acoprdat de Marile Puteri. De la Congresul din Focșani-București (1772) s-a cerut constat scoaterea țărilor dunărene ,,de sub jugul turcesc” și punerea lor sub ,,ocrotirea celor mari autocrați: Rusia, Austria, Prusia”. Pas cu pas, Țările Române au obținut drepturi și libertăți naționale. În acest sens s-a cerut în 1791 desființarea raialelor și fixarea granițelor dintre Turcia și Țara Românească, alegerea domnului de reprezentanții celor trei stări, libertatea exportului cu vite, plata unui tribut redus și independența politică.

            Prin Tratatul (1856) și apoi Convenția (1858) de la Paris s-a garantat respectarea autonomiei administrative și naționale a principatelor, inclusiv libertăți fundamentale (religioasă, legislativă, comercială) și dreptul de a-și organiza armată națională proprie, însărcinată cu paza hotarelor și dreptul de a-și hotărî viitorul.

            Alegerea unui singur principe în persoana lui Cuza (1859) și apoi elaborarea unei Constituții (1866) aduce alte nouătăți între care și un nouă nume pentru Țările Române, România.

            La 16 / 28 iunie 1876, Mihail Kogălniceanu a înaintat Porții un memoriu cuprinzând șapte revendicări, între care: recunoașterea individualității statului român sub numele de România, admiterea reprezentantului român în corpul diplomatic, individualitatea teritoriului românesc și delimitarea insulelor Dunării, fixarea graniței între România și Turcia la gurile Dunării, încheierea cu Imperiul Otoman a unor convenții comerciale, poștale, telegrafice și de extrădare[2].

            Alte dovezi ale independenței României față de Turcia înainte de proclamarea ei oficială a constituit-o: baterea de monedă cu efigia principelului, precum și conferirea de ordine și medalii românești, amănunte socotite de unii a fi nesemnificative[3].

            Rusia și Turcia se pregăteau de o nouă confruntare. În aprilie 1877 s-a semnat Convenția ruso-română privind trecerea trupelor rusești prin România. În cursul verii Serbia și Muntenegru au declarat război Turciei însă luptele au curs în favoarea Turciei și numai o intervenție rusă a salvat Belgradul de o nouă cucerire.

            La Dunăre situația nu era în favoarea României, Turcia dispunea în jurul Vidinului de o armată de 40.000 de oameni pe când garnizoana românească de la Calafat număra 900 de combatanți. Pe 12 mai 1877 România a declarat război Turciei. Atât principele Carol cât și principesa Elisabeta au fost la Dunăre, primul a vizita fortificațiile de câmp, tabăra și bateriile de la Calafat, în timp ce Elisabeta s-a interesat de așezămintele Crucii Roșii din zona de conflict.

            Armata Română a obținut victorii pe câmpul de bătălie obținând victoria împotriva redutei Rahova, precum și împreună cu oastea rusă victorii asupra celorlalte, Plevna, Grivița și Smârdan.

            După terminarea războiului cu înfrângerea Turciei, Congresul de la Berlin elaborat un tratat final semnat în 13 iulie 1877. Cu acest prilej România a pierdut sudul Basarabiei în favoarea Rusiei, iar în compensație a primit Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea până la linia trasată de la est de Silistra, pe Dunăre, până la Mangalia, pe coasta Mării Negre[4].

            Pe tot acest timp al cuceririi independenței, Biserica Ortodoxă Română prin slujitorii ei și fiii ei duhovnicești a stat în sprijinul armatei române. Alături de soldați au fost în permanență confesorii militari, în serviciul sanitar au slujit mai mulți călugări și călugărițe, credincioșii de la parohii au trimis sume de bani și materiale sanitare necesare.

            Preoții Bisericii au înțeles să vină în ajutorul celor ce luptau pentru libertate și independență ca să întărească și să sporească în sufletul apărătorilor curajul și bărbăția, încrederea în biruința lor deplină și în dreptatea cauzei pe care o apărau. Ei au îmbrățișat cu entuziasm cauza dreaptă a întregului popor, sprijinind pe cei care au luat ferma hotărâre de a fi stpâni pe destinele lor, de a fi liberi și independenți[5].

            În serviciul sanitar au participat ca voluntari mai mulți călugări și călugărițe. Mănăstirile de la Cernica și Căldărușani au trimis 50 de monahi care au fost brancardieri. Acestora li s-au adăugat 20 de monahii de la Agapia care au slujit în spitalele din București, 10 monahii de la Agapia și Văratec în spitalul din Târgu Neamț iar alte 10 monahii în Spitalul ,,Sf. Maria” din Iași. Din Eparhia Râmnicului, 31 de monahi au fost trimiși la Spitalul din Târgu Măgurele, și șase monahii de la Hurezi au fost trimise la Spitalul din Craiova. În spitalele din Galați și Bârlad au slujit și 8 monahii din Episcopia Hușilor.

            În toate teritoriile locuite de români s-au constituit comitete de întrajutorare și în Transilvania și în Banat. Astfel de comitete de sprijin ale armatei au existat la București, Iași, Craiova, Brașov, Cluj, Arad, Alba Iulia, Năsăud, Abrud ș. a..

            Pe cele aproape 300 de liste de subscripție, publicate, din care 90 au fost organizate și ținute de protopopi și preoți, iar 20 de preotese, figurează sute de nume ale slujitorilor Bisericii noastre[6].

            Nici românii bănățeni nu au lipsit de la susținerea luptei pentru independența României. Protopopul Ciacovei, Ioan P. Seiman, provoacă preoțimea și credincioșii pentru acordarea acestui sprijin: ,,Frații noștri de un sânge cu noi din Țara Românească de un timp încoaci pentru eliberarea creștinilor de sub jugul tiranesc al Turcilor crâncen se luptă și sângerează – spune protopopul cerând preoților ca aceste ajutoare să le adune din comunele lor și să-i trimită la protopopiat ,,ca cât mai în grabă la locul necesar să le pot expedire”[7].

Astfel de liste de subscriere în bani și materiale sanitare au fost organizate atât la orașe, cât și la sate. La orașe au existat chiar două și trei liste. Au subscris celericii eparhiei Caransebeșului în frunte cu ierarhul Ioan Popasu, consilierii eparhiali, profesorii de la Institutul Teologic, protopopii, preoții, învățătorii confesionali, preotesele și dăscălițele (soțiile învățătorilor n. n.), enoriașii ș. a..

 Au apărut astfel de liste la Timișoara, Lugoj și Caransebeș. La Toracu Mic, preotul Paul Fizișan a întocmit o listă pe care au fost trecute 53 de persoane, la Ciclova Română a lucrat preotul Ioan Petrovici, la Răchitova a colectat preotul Filip Simu iar la Biserica Albă și Mercina preotul P. Miculescu și protopopul Ioan Popovici. La Vrani, Răcășdia și Seleuș au colectat preotesele. Interesant rămâne cazul Chizătăului unde au contribuit preotul Lucian Șepețean și soția Elena, pe lângă epitropia bisericii, iar la Jebel, protopopul Alexandru Ioanovici[8].

În zona Ciacovei au fost colecte în comunele Ciacova, Folea, Ghilad și Jebel.

            La luptele de la Dunăre a participat din Transilvania, teologul Vincențiu Grama care a fost și decorat, iar un fiu de preot, sublocotenentul Gheorghe Velintineanu din Regimentul 15 Dorobanți a fost rănit în asaltul redutei Grivița 2 și a decedat în Spitalul din Turnu Măgurele.

            Cucerirea Independenței de Stat a României a fost încă o treaptă în lupta continuă pentru libertate și unire a româniilor care împărtășesc aceeași limbă și lege din teritoriile locuite din cele mai vechi timpuri de ei. 

---

[1] Sorin Cosma, Ieremia B. Ghita, ,,Românii bănățeni în sprijinul Războiului de Independență din 1877-1878”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 4-6 / 1977, p. 282.

[2] Alexandru Constantinescu, ,,Istoria noastră – Fapta noastră: Independența”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 4-6 / 1977, p. 261-264.

[3] Paul Lindenberg, Regele Carol I al României, trad. Ion Nastasia, Editura Humanitas, București, 2016, p. 185.

[4] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 389.

[5] Mircea Chialda, ,,,Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la cucerirea Independenței de Stat a României (1877-1878)”, în ,,Studii Teologice”, nr. 5-8 / 1977, p. 388 (Se va prescurta în continuare ,,Contribuția Bisericii Ortodoxe Române…).

[6] Mircea Chialda, ,,Contribuția Bisericii Ortodoxe Române…”, p. 402.

[7] I. D. Suciu, ,,Biserica Ortodoxă din Banat și Războiul de Independență”, ,,Mitropolia Banatului”, nr. 4-6 / 1977, p. 275 (Se va prescurta în continuare ,,Biserica Ortodoxă din Banat…”).

[8] I. D. Suciu, ,,Biserica Ortodoxă din Banat…”, p. 277.

Sfântul Cuvios Părinte Irodion de la Lainici

Acest cuvios părinte s-a născut la București în anul 1821. Din botez, viitorul părinte s-a numit Ioan Ionescu. De mic copil s-a arătat a fi o fire meditativă, înclinată spre rugăciune. Sub îndrumarea părinților săi, a primit o frumoasă educație creștină și a învățat carte la una din școlile timpului, situată în incinta unei biserici bucureștene. Tânărul Ioan Ionescu a ales viața duhovnicească de la mănăstirea Cernica de lângă București. Pe la vârsta de douăzeci de ani, sfătuit de starețul Calinic, a intrat ca frate în obștea mănăstirii. În 1846, Cuviosul Calinic l-a tuns în monahism, dându-i numele de Irodion.

Fiind ale episcop al Râmnicului, Sfântul Calinic a dus cu sine la Craiova mai mulți călugări de la Cernica printre care și Irodion în 1850. Irodion a fost hirotonit ieromonah prin 1851-1852 și trimis la Mănăstirea Lainici unde în 1854 a fost numit stareț. A organizat viața de obște după modelul de la Cernica primind mulți frați. La rându-i a fost cercetat de mulți credincioși din Valea Jiului, și chiar din Ardealul învecinat.

Din tradiția locală se știe că mulți bolnavi care veneau la Lainici au dobândit videcare prin rugăciunile sale. Se spune, de asemenea, că avea darul de a prevesti viitorul. Între altele a prevestit că așezarea monahală va fi pustiită, ceea ce s-a și întâmplat la intrarea României în Primul Război Mondial și a ținut 13 ani.

Pentru multa lui smerenie, arhimandritul Irodion s-a învrednicit de darul preasfintei rugăciuni și al izgonirii duhurilor necurate. Acest mare stareț se înrednicise și de darul înaintevederii. Că multora le spunea gândurile cele de taină și le vestea cele viitoare.

Odată, o femeie i-a adus, după obicei, un vas cu lapte de la capra ei. Iar cuviosul i-a răspuns:

-Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!

-Ba da, părinte –a zis femeia–, de la capra mea este.

-Dar n-ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc, că nu mai este capra ta!

Deci, vădită fiind femeia, și-a mărturisit păcatul și, luând binecuvântare, din ziua aceea n-a mai drăcuit[1].

La 3 mai 1900 Cuviosul Irodion a trecut la Domnul, fiind îngropat lângă altarul bisericii. Rămășițele pământești au fost dezgropate și îngropate în câteva rânduri. În 2009 au fost dezvelite și apoi la propunerea Mitropoliei Olteniei a fost trecut în rândul sfinților în toamna anului 2010[2].  

---

[1] Ioanichie Bălan, Patericul românesc 1, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2011, p. 495.

[2] Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, Editura Basilica, București, 2013, p. 148-151.