Pe 9 mai 1877 a fost proclamată în Parlamentul României Independența țării
față de Imperiul Otoman. Lupta pentru libertate, independență și unitate a fost
ținta românilor de pretutindeni. Războiul pentru Independență a fost privit cu
atenție de presa românescă, singurul mijloc de comunicare a maselor din vremea
aceea. ,,Gazeta Transilvaniei” din 2 iunie 1877 scria: ,,Cauza ostașul român e
o cauză generală română, victoria lui e a întregii națiuni, fie acea risipită
în ori care parte a lumii”[1].
Realizarea actului de
indepenendență a fost încununarea luptelor mai multor veacuri însă și sprijinul
acoprdat de Marile Puteri. De la Congresul din Focșani-București (1772) s-a
cerut constat scoaterea țărilor dunărene ,,de sub jugul turcesc” și punerea lor
sub ,,ocrotirea celor mari autocrați: Rusia, Austria, Prusia”. Pas cu pas,
Țările Române au obținut drepturi și libertăți naționale. În acest sens s-a
cerut în 1791 desființarea raialelor și fixarea granițelor dintre Turcia și
Țara Românească, alegerea domnului de reprezentanții celor trei stări,
libertatea exportului cu vite, plata unui tribut redus și independența
politică.
Prin Tratatul (1856) și
apoi Convenția (1858) de la Paris s-a garantat respectarea autonomiei
administrative și naționale a principatelor, inclusiv libertăți fundamentale
(religioasă, legislativă, comercială) și dreptul de a-și organiza armată
națională proprie, însărcinată cu paza hotarelor și dreptul de a-și hotărî viitorul.
Alegerea unui singur
principe în persoana lui Cuza (1859) și apoi elaborarea unei Constituții (1866)
aduce alte nouătăți între care și un nouă nume pentru Țările Române, România.
La 16 / 28 iunie 1876,
Mihail Kogălniceanu a înaintat Porții un memoriu cuprinzând șapte revendicări,
între care: recunoașterea individualității statului român sub numele de
România, admiterea reprezentantului român în corpul diplomatic,
individualitatea teritoriului românesc și delimitarea insulelor Dunării,
fixarea graniței între România și Turcia la gurile Dunării, încheierea cu
Imperiul Otoman a unor convenții comerciale, poștale, telegrafice și de
extrădare[2].
Alte dovezi ale
independenței României față de Turcia înainte de proclamarea ei oficială a
constituit-o: baterea de monedă cu efigia principelului, precum și conferirea
de ordine și medalii românești, amănunte socotite de unii a fi nesemnificative[3].
Rusia și Turcia se
pregăteau de o nouă confruntare. În aprilie 1877 s-a semnat Convenția
ruso-română privind trecerea trupelor rusești prin România. În cursul verii
Serbia și Muntenegru au declarat război Turciei însă luptele au curs în
favoarea Turciei și numai o intervenție rusă a salvat Belgradul de o nouă
cucerire.
La Dunăre situația nu era
în favoarea României, Turcia dispunea în jurul Vidinului de o armată de 40.000
de oameni pe când garnizoana românească de la Calafat număra 900 de combatanți.
Pe 12 mai 1877 România a declarat război Turciei. Atât principele Carol cât și
principesa Elisabeta au fost la Dunăre, primul a vizita fortificațiile de câmp,
tabăra și bateriile de la Calafat, în timp ce Elisabeta s-a interesat de
așezămintele Crucii Roșii din zona de conflict.
Armata Română a obținut
victorii pe câmpul de bătălie obținând victoria împotriva redutei Rahova,
precum și împreună cu oastea rusă victorii asupra celorlalte, Plevna, Grivița
și Smârdan.
După terminarea războiului
cu înfrângerea Turciei, Congresul de la Berlin elaborat un tratat final semnat
în 13 iulie 1877. Cu acest prilej România a pierdut sudul Basarabiei în
favoarea Rusiei, iar în compensație a primit Delta Dunării, Insula Șerpilor și
Dobrogea până la linia trasată de la est de Silistra, pe Dunăre, până la
Mangalia, pe coasta Mării Negre[4].
Pe tot acest timp al
cuceririi independenței, Biserica Ortodoxă Română prin slujitorii ei și fiii ei
duhovnicești a stat în sprijinul armatei române. Alături de soldați au fost în
permanență confesorii militari, în serviciul sanitar au slujit mai mulți
călugări și călugărițe, credincioșii de la parohii au trimis sume de bani și
materiale sanitare necesare.
Preoții Bisericii au
înțeles să vină în ajutorul celor ce luptau pentru libertate și independență ca
să întărească și să sporească în sufletul apărătorilor curajul și bărbăția,
încrederea în biruința lor deplină și în dreptatea cauzei pe care o apărau. Ei
au îmbrățișat cu entuziasm cauza dreaptă a întregului popor, sprijinind pe cei
care au luat ferma hotărâre de a fi stpâni pe destinele lor, de a fi liberi și
independenți[5].
În serviciul sanitar au
participat ca voluntari mai mulți călugări și călugărițe. Mănăstirile de la
Cernica și Căldărușani au trimis 50 de monahi care au fost brancardieri.
Acestora li s-au adăugat 20 de monahii de la Agapia care au slujit în spitalele
din București, 10 monahii de la Agapia și Văratec în spitalul din Târgu Neamț
iar alte 10 monahii în Spitalul ,,Sf. Maria” din Iași. Din Eparhia Râmnicului,
31 de monahi au fost trimiși la Spitalul din Târgu Măgurele, și șase monahii de
la Hurezi au fost trimise la Spitalul din Craiova. În spitalele din Galați și
Bârlad au slujit și 8 monahii din Episcopia Hușilor.
În toate teritoriile
locuite de români s-au constituit comitete de întrajutorare și în Transilvania
și în Banat. Astfel de comitete de sprijin ale armatei au existat la București,
Iași, Craiova, Brașov, Cluj, Arad, Alba Iulia, Năsăud, Abrud ș. a..
Pe cele aproape 300 de
liste de subscripție, publicate, din care 90 au fost organizate și ținute de
protopopi și preoți, iar 20 de preotese, figurează sute de nume ale
slujitorilor Bisericii noastre[6].
Nici românii bănățeni nu
au lipsit de la susținerea luptei pentru independența României. Protopopul
Ciacovei, Ioan P. Seiman, provoacă preoțimea și credincioșii pentru acordarea
acestui sprijin: ,,Frații noștri de un sânge cu noi din Țara Românească de un
timp încoaci pentru eliberarea creștinilor de sub jugul tiranesc al Turcilor
crâncen se luptă și sângerează – spune protopopul cerând preoților ca aceste
ajutoare să le adune din comunele lor și să-i trimită la protopopiat ,,ca cât
mai în grabă la locul necesar să le pot expedire”[7].
Astfel de liste de subscriere în bani și materiale sanitare au fost
organizate atât la orașe, cât și la sate. La orașe au existat chiar două și trei
liste. Au subscris celericii eparhiei Caransebeșului în frunte cu ierarhul Ioan
Popasu, consilierii eparhiali, profesorii de la Institutul Teologic,
protopopii, preoții, învățătorii confesionali, preotesele și dăscălițele
(soțiile învățătorilor n. n.), enoriașii ș. a..
Au apărut
astfel de liste la Timișoara, Lugoj și Caransebeș. La Toracu Mic, preotul Paul
Fizișan a întocmit o listă pe care au fost trecute 53 de persoane, la Ciclova
Română a lucrat preotul Ioan Petrovici, la Răchitova a colectat preotul Filip
Simu iar la Biserica Albă și Mercina preotul P. Miculescu și protopopul Ioan
Popovici. La Vrani, Răcășdia și Seleuș au colectat preotesele. Interesant
rămâne cazul Chizătăului unde au contribuit preotul Lucian Șepețean și soția
Elena, pe lângă epitropia bisericii, iar la Jebel, protopopul Alexandru
Ioanovici[8].
În zona Ciacovei au fost colecte în comunele
Ciacova, Folea, Ghilad și Jebel.
La luptele de la Dunăre a
participat din Transilvania, teologul Vincențiu Grama care a fost și decorat,
iar un fiu de preot, sublocotenentul Gheorghe Velintineanu din Regimentul 15
Dorobanți a fost rănit în asaltul redutei Grivița 2 și a decedat în Spitalul
din Turnu Măgurele.
Cucerirea Independenței de
Stat a României a fost încă o treaptă în lupta continuă pentru libertate și
unire a româniilor care împărtășesc aceeași limbă și lege din teritoriile
locuite din cele mai vechi timpuri de ei.
[1] Sorin Cosma, Ieremia B. Ghita, ,,Românii
bănățeni în sprijinul Războiului de Independență din 1877-1878”, în
,,Mitropolia Banatului”, nr. 4-6 / 1977, p. 282.
[2] Alexandru Constantinescu, ,,Istoria
noastră – Fapta noastră: Independența”, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 4-6 /
1977, p. 261-264.
[3] Paul Lindenberg, Regele Carol I al României, trad. Ion Nastasia, Editura Humanitas,
București, 2016, p. 185.
[4] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith
Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 389.
[5] Mircea Chialda, ,,,Contribuția Bisericii
Ortodoxe Române la cucerirea Independenței de Stat a României (1877-1878)”, în
,,Studii Teologice”, nr. 5-8 / 1977, p. 388 (Se va prescurta în continuare
,,Contribuția Bisericii Ortodoxe Române…).
[6] Mircea Chialda, ,,Contribuția Bisericii
Ortodoxe Române…”, p. 402.
[7] I. D. Suciu, ,,Biserica Ortodoxă din Banat
și Războiul de Independență”, ,,Mitropolia Banatului”, nr. 4-6 / 1977, p. 275
(Se va prescurta în continuare ,,Biserica Ortodoxă din Banat…”).
[8] I. D. Suciu, ,,Biserica Ortodoxă din
Banat…”, p. 277.
