Am trecut din starea de urgență într-o altă stare numită de alertă. Și
în această nouă stare se impune Bisericii slujbă în aer liber, în curtea
bisericii unde ea există sau pur și simplu în stradă, pentru bisericile care nu
dețin acest spațiu.
Textul legii (nr. 251/ 2020) adoptată este unul
ambiguu și vorbește de slujba în aer liber dar și de ,,accesul în lăcașele de
cult”:
,, Art. 45 - (1) Pe
durata stării de alertă, activitatea cultelor religioase se exercită liber, cu respectarea
regulilor de protecție sanitară stabilite, la propunerea CNSSU si cu avizul
secretarului de stat pentru culte, prin ordin comun al ministrului sănătătii și
ministrului afacerilor interne.
(2) Regulile
prevazute la alin. (1) vor cuprinde masuri privind accesul in lăcașele de cult,
distanta minimă de siguranță”[1].
Ceea ce nu se dorește să se înțeleagă e
faptul că rugăciunea comună a Bisericii nu e o întâlnire mondenă, ci un moment
de rugăciune, de adeziune la Evanghelie. Scoasă din biserică, rugăciunea se
află în zgomotul utilajelor agricole la sate sau al mijlocelor de transport public
la orașe. Se poate trece și peste acest inconvenient folosind un microfon și o
stație de amplificare. Iarăși apar probleme: se perturbă liniștea publică în
diferite ore din zi. La toate acestea adăugăm prezența unui animal mai curios
din fire să vadă ce se întâmplă.
Totuși
creștinii se adună la rugăciune. Numai ce se fac pregătirile: se instalează o
masă cu toate cele necesare slujirii: Sfântul Antimis, Sfântul Chivot,
Evanghelie, cruce, Liturghier, două candele, două icoane și începe Sfânta
Liturghie (pentru cu această rugăciune e sfântă datorită lui Hristos care e
Fiul lui Dumnezeu, Celui căruia I ne închinăm), se aduce din biserică un
tetrapod cu icoana praznicului, un analog pentru citirea Apostolului și
Evangheliei și după ectenia mare (o formă de rugăciune) se pornește un vânt și
cad primii stropi de ploaie. Cei mai pregătiți dintre credincioși își deschid
umbrelele, ceilalți încearcă să se adăpostească în biserică. Dar nu au voie. Ce
ar trebui să facă preotul? Să-i îndemne să meargă acasă!
Stropii de
ploaie și vântul se întețesc. Pe masa improvizată nu se mai află Sfinte Daruri,
ci Trupul și Sângele Domnului, anafora, darul oferit credincioșilor care nu se
împărtășesc, care e dus și bolnavilor la casele lor. Pe Sfântul Disc (un obiect
de formă ovală cu picior) care simbolizează pământul este prezent: Mântuitorul
Hristos, Maica Domnului, cele nouă cete îngerești, ctitorii bisericii, ierarhul
locului, conducătorii țării, cei vii și cei adormiți, întreaga Biserică. O
simplă umbrelă nu ar putea acoperi acest jertfelnic. Ce ar putea face preotul?
Desigur unii ar spune să oprească slujba, lucru cu neputință, să ducă Sfintele
Taine în biserică. Iarăși nu e bine, ar fi socotit un fugar, un iresponsabil.
Cum credincioșii să rămână în ploaie și el bine merci să fie adăpostit în
biserică unde nu e voie... din pricina pandemiei.
Desigur există și soluția salvatoare: un
foișor generos în care să poată fi adăpostiți și credincioșii. Am uitat un mic
amănunt: pentru a exista acest altar de vară trebuie mai mulți bani care nu pot
fi pretinși de la credincioși și așa striviți de grija zilei de mâine. La nivel
de comunitate nu am identificat bogăția materială atât de mult trâmbițată prin
diferite materiale care încearcă să discrediteze misiunea Bisericii în lume.
Deci realitatea existenței unui foișor cade.
Ce mai
contează că niște oameni (copii, părinți și bunici) stau în ploaie sau în
soare, că unii sunt diabetici, iar alții hipertensivi, ei trebuie feriți de
temutul virus, indiferent dacă le e bine sau rău.
Clădirea
bisericii, atât de generoasă stă ferecată. Chiar dacă în ea există spațiul
suficient aplicării ,,distanțării sociale”, chiar dacă la intrare există și
materiale sanitare primare (șervețele antibacteriene, soluție dezinfectantă,
alcool sanitar) și există chiuvetă cu apă potabilă și săpun nu se poate din
pricina infectării. La toate acestea mai adăugăm curățenia întreținută periodic
și liniștea atât de necesară rugăciunii și meditației.
De aceea cred
că înainte de a cere ceva trebuie să dispui și de puterea de a dărui și nu doar
libertate condiționată. Întâlnirea la rugăciune în Liturghie e întâlnirea cu Mântuitorul
Iisus Hristos prin Sfintele Taine. Iarăși nu e bine....
Există și aici
posibilitatea infectării, pentru că în Sfântul Potir (vorba unui înverșunat
ziarist – un simplu pahar, singurul potir este cel numit Graal, în care ar fi
fost strâns sângele lui Iisus de Iosif din Arimateea, lucru neconsemnat în
Scriptură, dar normator potrivit ziaristului pentru credința creștină) s-ar
putea afla și virusul mult temut. Apoi lingurița euharistică este instrumentul
prin care este împrășiat virsusul.
Lingurița sfântă (cum în derâdere o ia un
politician) plină cu covid este ,,băgată în gât”[2]. Nici Sfintele Taine
nu sunt băgate ,,în gât”, ci sunt dăruite după o pregătire prealabilă.
Ceea ce e grav, e faptul că despre credință
se vorbește după ureche, când există în biblioteci și tratatele de Liturgică
(Generală și Specială) din care se pot învăța multe lucruri despre Biserică și
Tainele ei. Credinciosul a fost privat în tot acest timp de comuniune și
împărtășire, el nu și-a putut boteza sau cununa copiii și înmormânta părinții
decât după reguli stricte. Clericul este și el un absolvent al învățământului
de stat românesc, licențiat în Teologie, care a obținut capacitatea preoțească
(echivalent examenului de titularizare în învățământ) și apoi susus la alte
grade profesionale: definitivat, gradul al II-lea și gradul I în care s-a
pregătit pentru a răspunde misiunii sale și care ar putea da răspunsuri în ceea
ce privește viața bisericească în care slujește.
Sic transit
gloria mundi!
