De curând (2021) a apărut cea de-a treia ediție, a cărții Practica rugăciunii personale după tradiția
sfinților Părinți sau ,,Comoara în vase de lut”, la Editura Deisis din
Sibiu. Volumul iscălit de schimarhimandritul Gabriel Bunge, cunoscut patrolog
ortodox prin convertire și tălmăcit în limba română de diac. prof. Ioan I. Ică
jr., în 245 de pagini.
Din primele pagini,
autorul încearcă să definească cauza ,,slăbirii” credinței și anume
nepracticarea acesteia. Rugăciunea este pentru patrolog, fermentul care susține
întreaga viață religioasă: ,,«Lucrarea lăuntrică» prin excelență este
rugăciunea, întreaga bogăție de semnificații pe care această noțiune o are în
Scriptură și în Tradiție. «Spune-mi cum te rogi, și îți voi spune ce crezi», am
putea spune modificând un cunoscut proverb. În rugăciune, mai exact în practica
rugăciunii, devine evidentă esența faptului de a fi creștin, modul în care
credinciosul se raportează la Dumnezeu și la semenii săi” (p. 13).
Cunoscutul trăitor al
Ortodoxiei în Țara cantoanelor, amintește de rugăciunea care poate fi împletită
cu psalmodia și meditația, apoi după metoda lui Origen se precizează ,,locul”,
,,direcția” și ,,timpul” unei astfel de intreprinderi spirituale.
Pornind de la textul
Scripturii primul pas îl reprezintă ,,intrarea în cămara ta” (Matei 6, 6), apoi
privirea spre răsărit (Bar. 4, 36). Astăzi bisericile ortodoxe mai păstrează
această așezare cu altarul la Răsărit, loc care semnifică Împărăția lui
Dumnezeu. Tot Biserica a păstrat și obiceiul rugăciunii dimineața, la amiază și
seara, respectiv la ceasul al treilea, al șaselea și al nouălea. Un model
special este privegherea cu semnificația de așteptare eshatologică a Domnului.
,,Adevăratul creștin se aseamănă soldatului. Rugăciunea este «zidul credinței»
lui și «arma sa de apărare și de atac împotriva dușmanului care ne împresoară
din toate părțile». De aceea, el nu merge niciodată «fără armă»” (p. 99).
Rugăciunea este susținută
de Post, în sprijinul acestei afirmații Evagrie Ponticul consemnează:
,,Rugăciunea celui de postește este un pui de vultur ce zboară înalt, dar cea a
celui ghiftuit până la săturare va slăbi” (p. 114). Semnul principal al postul
este smerirea sufletului și îndepărtarea de patimi atât a sufletului cât și a
trupului.
Între modurile rugăciunii
sunt amintite cea ,,cu strigăt și cu lacrimi” (Evr. 5, 7) și cea neîncetată și
în toată vremea (I Tes. 5, 17). Lacrimile sunt parte a ostenelii ,,făpturii”,
adică prima treaptă a vieții duhovnicești, iar rugăciunea în toată vremea
înseamnă împletirea muncii cu rugăciunea. O astfel de mărturie o avem de la
Macarie Alexandrinul și ucenicul său Evagrie, care făceau zilnic 100 de
rugăciuni și respectiv 100 de îngenuncheri.
Un model de rugăciune este
cel format din două cuvinte: ,,Doamne miluiește-mă!” (Ps. 40, 5) care este și
baza rugăciunii inimii de mai târziu.
,,Când mintea
vagabondează, – ne spune Evagrie – atunci cititirea, privegherea și rugăciunea
o fac să o oprească”, de aici vedem rolul pedagogic al rugăciunii care ni-L
împărtășește pe Dumnezeu, o întânire nemijlocită, personală. ,,Rugătorul, care
prin rugăciunea «adevărată» și «duhovnicească» a devenit «teolog» în sensul
propriu-zis al cuvântului, laudă așadar pe treapta cea mai înaltă a rugăciunii
pe Tatăl fără «nicio mijlocire» – fie ea
a unei creaturi, a unui gând sau contemplații –, ci numai prin Duhul și prin
Fiul! El a ajuns «teolog», fiindcă nu mai vorbește despre Dumnezeu din auzite,
ci dă mărturie despre Sfânta Treime pe baza intimității sale cu Ea” (p. 166).
În cadrul gesturilor
rugăciunii, părintele Bunge amintește de scularea pentru rugăciune (Luca 22,
46), în picioare sau în mod special în genunchi, ridicarea mâinilor (Ps. 140,
2), a ochilor către cer (Ps. 122, 1), folosirea metaniilor (Ps. 28, 2) și
însemnarea cu semnul crucii (Luca 9, 23).
În încheierea cărții,
autorul vorbește de ,,Comoara în vase de lut” (II Cor. 4, 7), a sufletului care
are părtășie personală cu Dumnezeu prin convorbirea rugăciunii. De aici și
destrămarea și criza credinței: ,,Pierderea acestui «limbaj» conduce de aceea
inevitabil la un fel de afazie, adică la incapacitatea de a comunica altora
acest «sens» care nu mai este deja experiat în mod existențial. Acest lucru se
numește astăzi «ruptură a tradiției»: incapacitatea de a înțelege «limba»
Părinților în credință și muțenia în fața copiilor noștri” (p. 233-234).
Scrisă într-o abordare
catehetică, cartea se prezintă într-un veritabil manual de Rugăciune folosind
argumentarea scripturistică și patristică. Practicarea credinței este singura
șansă de a evita ,,slăbirea” credinței, iar textul acestui volum vine să
îmbogățească literatura de specialitate în acest an 2022 dedicat de Patriarhia
Română ca An Omagial al Rugăciunii și a Sfinților Isihaști.
