Monografierea unei
localității, instituții sau a unei persoane reprezintă o temerară strădanie de
a tezauriza trecutul și de a oferi viitorului, o pildă de viețuire umană. Este
ceea ce realizează – cu asupra de măsură – cei unsprezece autori, Luminița
Jivan Ilona, Traian Filip, Cristian Tănase, Sorin Jurji, Oana Ghimboașă,
Ecaterina Filip, Steluța Popescu, Ioan Moisa, David, Darius și Patrick Filip în
volumul Monografia familiei nobile Gheorghe Ioanovici de Duleu și Valea Mare
comentată și adnotată, Editura Tim, Reșița, 2021, 300 p..
Dintru început, autorii, pledează
pentru conceptul de istorie alternativă, care nu este altceva -după ce parcurgi
cartea- decât o prezentare a trecutului folosindu-te de sursele de documentare
edite și de altele inedite, dar și de efortul de a prezenta cât mai fidel viața
din ,,vremuri de mărire” cum a botezat un prozator bănățean un roman de-al său,
cu subiect din vremurile glorioase ale trecutului.
,,Cuvânt-ul înainte” este preluat
din cartea lui D. Braharu, Un colaborator al lui Șaguna, secretarul de stat
Gheorghe Ioanovici de Duleu și Valea Mare, Tipografia Cartea Românească,
Cluj, 1932. În cadrul acestor pagini introductive, D. Braharu amintește de un
lucru important și anume mijlocirea aprobării Statutului Organic, de către Gh.
Ioanovici: ,,Căci desigur, Șaguna este cel care are partea leului în lupta
pentru autonomia bisericii ortodoxe române din Ardeal dar fără sprijinul
câtorva dreptcredincioși laici între care Gh. Ioanovici se numără cu cinste, nu
se știe cât ar fi întârziat roadele binefăcătoare ale organizării vieții
românești din Ardeal” (p. 5).
Acest amănunt semnificativ a trecut
aproape neobservat în manualele de Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Un
apreciat dascăl, cu afinități afective asupra locului în care nobilul Ioanovici
și-a avut proprietatea, pr. prof. univ. dr. Ioan Sauca pomenea de rolul
nobilului de Duleu și Valea Mare la redactarea Statutului Organic și la
sancționarea acestuia de către autoritatea habsburgică (Cf. ,,George Ioanovici
în lumina arhivelor parohiale din Duleu și Valea Mare”, în ,,Mitropolia
Banatului”, nr. 1-3 / 1979, p. 97-102).
După aceste prime însemnări ale
autorului interbelic, autorii volumului dedicat nobilului român au realizat un
scurt istoric al satului Duleu, în care au fructificat mărturiile istorice
(arheologice, cartografice, ecleziastice), dar și pe cele lingvistice cu
referire la cunoscutul lingvist al Banatului de Munte, profesorul dr. Vasile C.
Ioniță. După cercetarea întreprinsă, avem și o primă concluzie și anume că
numele satului vine de la cuvântul dullo și care înseamnă ,,fâșie de pământ la
capătul pământului, hotar” (p. 15).
Capitolul I tratează despre
strămoșii nobilului Ioanovici, în ,,Migrația aromânilor”, unde autorii, în
amănunt vorbesc despre istoria acestora, cu referire la locuințele, munca,
viața de familie, comerțul, sentimentul religios dar și exodul acestora în
Imperiu: ,,Se năștea o nouă clasă nobiliară de comercianți și bancheri
investită cu titluri de cavaleri și baroni dintre care amintim: Sina (baron de
Hodoș și Coșarii), Șaguna, Naco (conte de Sânnicolau Mare), Ioanovici (de
Duleu), Mocioni (de Foeni), Stoianovici (conte de Lățunaș” (p. 39).
Printre familiile numeroase de
aromâni, stabilite în Banat începând cu a doua jumătate a veacului al XVIII-lea
a fost și cea a lui Pavel Kaliva (Ioanovici), care după un scurt popas la Viena
și Budapesta, a cumpărat la Timișoara un imobil în interiorul cetății. Din
registrul de carte funciară a orașului de pe Bega aflăm că Pavel Ioanovici a
fost proprietarul hanului ,,La para de aur” din clădirea de pe strada Eugeniu
de Savoia, nr. 16. Același, proprietar a cumpărat domeniul de la Duleu și Valea
Mare la 15 mai 1800. La mai puțin de un an, 25 septembrie 1801, împăratul
Francisc I al Austriei l-a înnobilat. Domeniul a avut o suprafață de 2.087
jugăre și 1.439 de stânjeni (p. 47).
În familia aceasta a lui Pavel
Ioanovici s-a născut la 24 noiembrie 1821 la Timișoara, Gheorghe care a rămas
orfan de tată și mamă de la vârsta de 14 ani. Familia lărgită s-a mutat în
Palatul Dejan care e amplasat vizavi de magazinul ,,Bega”.
La Timișoara Gheorghe Ioanovici a
urmat școlile elementare și liceale, apoi Filosofia și Dreptul la Seghedin,
Pojon și Pesta. La absolvire tânărul Gh. Ioanovici a obținut diploma de avocat
(1842). S-a remarcat în presa locală din Timișoara și a fost ales deputat în
Dieta din Pojon (1847-1848). În anii revoluției pașoptiste, Ioanovici a fost
ales vicecomite al județului Caraș.
După înăbușirea revoluției, Gh.
Ioanovici a fost închis la Budapesta, apoi la Olmoutz. Decretul de amnistie din
1857 l-a scăpat de temniță.
În anul 1862 Ioanovici s-a căsătorit
cu Sofia Manno, nepoata prietenului Alexandru Kapra din Jupa. Soția a fost o
apropiată a domeniului de la Duleu și Valea Mare și a rămas în conștiința
locuitorilor ca o binefăcătoare a acestora.
Deputat ales în circumscripțiile
Bocșa și Lugoj, membru corespondent al Academiei Maghiare (1867), notar al
Parlamentului (1865-1867), membru în comisia de împăcare (1867-1869), l-a
sprijinit din calitatea de Secretar de Stat la Ministerul Cultelor (1866-1871)
pe mitropolitul Andrei Șaguna la aprobarea Statului Organic în 1869. Tot un
ajutor l-a dat Gh. Ioanovici, episcopului Ioan Popasu al Caransebeșului care a
primit un tipograf de la Viena. Acesta a lucrat la tipărirea ,,Foii Diecezane”
din 1886.
La Duleu și Valea Mare a reorganizat
administrativ domeniul, a ridicat producția agricolă și a ridicat o nouă
biserică la Duleu (1906-1908).
Celelalte capitole ale cărții
tratează alte probleme: Prietenia cu Șaguna, Testamentul nobilului, Decesul și
înmormântare, un consistent ,,Apendice” (p. 243-297), Concluzii și consemnarea
membrilor Asociației ,,Gheorghe Ioanovici, nobil de Duleu și Valea Mare” care a
făcut posibilă apariția acestei cărți.
Prin apariția acestui volum, autorii
înștiințează pe cititori de viața și faptele unui anonim pentru istoria de
manual, însă cu o contribuție pilduitoare la dezvoltarea vieții românești în
cadrele Imperiului Habsburgic. Prin această reușită – autorii – oferă o pagină
de istorie a unei localități bănățene, dar și jertfa nobilului Ioanovici la
organizarea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania și Banat.
