Am în faţă o
carte * care se citeşte într-o notă a reflexivităţii profunde. Ionel Funeriu,
critic literar, lingvist, specialist în stilistică, versificaţie şi textologie,
este autorul acestei cărţi şi care ne propune, prin textul ei, cunoaşterea unei
personalităţi de prim rang a culturii române, anume G. I. Tohăneanu. Autor al
tratatului de Versificaţie românească (1980) în care subliniază
perspectiva lingvistică a acesteia, ca fost student al marelui savant
timişorean, a unui „Cours de langue et civilisation roumaines” (1985), bază a
unei colaborări cu Universite des Scientes Humaines, (Strasbourg), a unui
studiu referenţial cu privire de editarea in integrum a operei
literare adică Hermeneutica editării (1995), cu aplicare pe textele
literare ale lui Al. Macedonski, Biografii lexicale (2016) o carte de
lexicologie, şi de pedagogie lingvistică cu articole asupra multor cuvinte,
româneşti evident, cu istoria lor interesantă, I. Funeriu oferă, de această dată,
un volum de convorbiri cu marele profesor timi-şorean, lingvistul şi
stilisticianul G. I. Tohăneanu. Student şi colaborator statornic, autorul
publică această carte, ca un demers care proiectează, cu asupra de măsură,
imaginea unui filolog cu expertiză în arta literară a lui Mihai Eminescu, a lui
Lucian Blaga, şi nu numai.
Volumul G.I.
Tohăneanu. Optimus Magister desfăşoară
un lung fir dialogal, fiind o carte dinamică, de o empatie „in excelsior”.
Lunga convorbire, reflexivă şi caldă, pune în lumină imaginea Magistrului
(Optimus Magister). Autorul volumului, oferă „amintiri, reflecţii, completări”,
însoţite şi de o selecţie de omagii ale unor discipoli sau profesori
universitari timişoreni. Parcursul vieţii, al confesiunilor, de multe ori ale
amândurora, felul cald şi învăluirea cu o candoare aproape familială a
Magistrului, statusul generos al celor doi, magistru şi discipol, recuperează o
emblemă care risca să se piardă în tumultul clipei. În acelaşi timp, o imagine
copleşitoare a ceea ce azi nu mai întâlnim: cărturarul clasicist ca Om.
O
autenticitate care generează reflecţii fără ambiguităţi.
Întrebările
puse generează, am putea spune, o poftă nebună a celui întrebat pentru
demitizare. Numeroasele amintiri ale locurilor natale, ale părinţilor, încearcă
să atenueze drama pe care a parcurs-o eminentul lingvist într-o epocă dificilă
a vieţii lui, sau a Universităţii timişorene, rememorând dramatic numeroasele
presiuni politice, ideologice şi de sistem pe care le parcurgeau valorile
intelectuale ce se confruntau cu momente de neimaginat acum în vremurile
prezentului.
Ucenicul,
ajuns el însuşi purtător de mesaje literare şi filologice, complexe şi adânci
prin seriozitatea abordării lor, dar şi cu o reflexivitate tulburătoare, pune
dialogul cu Profesorul într-o notă mult elaborată, cu măiestrie, dirijând
conversaţia, abil şi condescendent, de la originile intelectuale, de la tatăl
Maestrului, profesor el însuşi, la alţi maeştri filologi, bucureşteni de astă
dată: Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, ori Alexandru Graur.
I. Funeriu nu
îşi pune elaborata întreprindere în locul unui piedestal, ca pe un soclu
care-şi aşteaptă cam de mult statuia, dimensionând însă, printr-un ecran
coleşitor, imaginea Omului autentic. Este vorba despre „un destin impecabil”,
cum este definită personalitatea Profesorului de către un alt om valoros al
Timişoarei – Marcel Tolcea – într-o secvenţă radiofonică recentă. De altfel
acesta din urmă, în însăşi prezentarea cărţii, scrie: „străduinţa de o viaţă a
profesorului Gheorghe Tohăneanu traduce în termenii trudei filologice imaginea
Cavalerului sfânt a cărui suliţă biruie şi ţintuieşte balaurul. Cu firea lui
«dârză şi pungace», Maestrul s-a învrednicit mereu să alunge din limba noastră
tot ce nu stă în duhul ei”.
Subliniem şi
noi că toate răspunsurile/replicile Profesorului sunt gândit elaborate, cu o
expresivitate extrem de îngrijită. Academismul expresiei este esenţial, dar e
simplu, cu o frazare scurtă, cu un lexic extrem de selectiv când vine vorba de
neologisme bunăoară. Limba română folosită de G. I. Tohăneană este extrem de
limpede şi de atemporală. Vorbind despre LRC (Limba Română Contemporană),
disciplină impusă de Facultatea de filologie bucureşteană în anii şaptezeci,
Profesorul, destul de maliţios, convine că limba română ca studiu universitar
(gramatica, în special) are astăzi suficientă claritate, fără a genera noi
demersuri filologice seci, sau preţiozităţi cu orice preţ.
Prima parte a
volumului, un dialog de cca. 200 de pagini, este un excurs de o largheţe atent
controlată. Provocat, de multe ori, prin întrebări incomode, interlocutorul lui
I. Funeriu stăruie în permanenţă asupra construcţiei universitare timişorene,
când la mijlocul anilor cincizeci, se decide înfiinţarea aici a facultăţii de
filologie. Cuprinderea evenimentelor, detaşarea cu care eminentul filolog
timişorean îşi rememorează propriul trecut, numeroasele portrete de profesori
şi de cercetători, toate sunt parcurse cu o decentă parcimonie, cu un foarte
fin umor, şi cu o uşoară undă nostalgică.
În partea a
doua, portretul lui G. I. Tohăneanu se recompune, de data aceasta reflexiv.
Amintirile lui Ionel Funeriu se decantează şi se recompun pe un cod afectiv.
Numeroase pagini, scrise cu detaşare datorită selecţiei timpului din memoria
alcătuitorului volumului, sunt adevărate pagini de literatură. Secvenţa „Despre
impostură” este interesantă cel puţin şi pentru uşoara nostalgie a lui I.
Funeriu, care primeşte vizita Profesorului la Săvârşin. Musafirul este
înconjurat de căldura firească a unui cămin în plină sărbătoare a colindelor.
Intrusul, un
monument de impostură şi de semidoctism, îl deranjează pe musafir, care se
retrage stânjenit. După luni bune de tăcere, fostul musafir, care era puternic
legat afectiv de gazda sa de la Săvârşin, îşi motivează gestul printr-o carte
oferită acestuia, gest elegant şi care printr-o subţire aluzie, defineşte
impostura printr-un concept propriu.
A treia parte a cărţii, un scurt
memento omagial, reuneşte câteva rememorări dedicate savantului timişorean.
Printre alţii semnează: Livius Petru Bercea, Florica Bodiştean, Iosif
Cheie-Pantea, Simona Constantinovici, Gheorghe Jurma, Alexandru Ruja, Marius
Sala, Marcel Tolcea, Vasile Ţâra, Cornel Ungureanu, Tudorel Urian.
Un emblematic
cuvânt final este un cordial portret al savantului G. I. Tohăneanu făcut de
autor, el însuşi un remarcabil om de cultură: „Urmând peste timp şi vremuri
vechile sensuri ale cuvântului auctor , fie că scrie, fie că ţine o
prelegere, fie că pur şi simplu ţi se adresează, G.I. Tohăneanu înnobilează şi
sporeşte teritoriile pe care păşeşte, încât din orice întâlnire cu „Magistrul”
ieşi îmbogăţit spiritual. Pilda sa umanistă, expresie a consecvenţei niciodată
trădate, ne învaţă că adevărata sincronizare cu epoca nu stă în gesticulaţii
mimetice, ci în ştiinţa de a fi paznicul de far al valorilor spirituale perene,
valori pe care – de-a lungul unei vieţi dedicate şi închinate «făcliilor
latine» şi «scripturelor române» – le-a cultivat cu ardoare, întreţinându-le
vii în conştiinţa noastră...”.
Constantin
Dehelean
I.
Funeriu, G. I. Tohăneanu, Optimus
Magister, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2017.
