Îi cinstim pe 30 ianuarie în fiecare an pe Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel
Mare, Grigorie de Nazianz și Ioan Gură de Aur. Am legat această sărbătoare anul
acesta de semnificația Anului Omagial proclamat anul acesta. Importanța și
semnificația spirituală și materială a satului încercăm să o descoperim în
semnificația locului nașterii și copilăriei pentru viața și opera Sfinților
Trei Ierarhi.
Primii doi ierarhi, Vasile
cel Mare și Grigorie de Nazianz și-au avut obârșia în Capadocia, în timp ce
Ioan Gură de Aur în Antiohia. Ambele așezări fiind înfloritoare în timpul
vieții celor trei sfinți. Un filosof român spune: ,,Sufletul, în straturile
cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrâurirea acestor puteri
anonime, pe care cu un termen cam pedant m-am obișnuit să le numesc
<<determinante stilistice>> ale vieții colective. […] Copilăria și
satul se întregesc reciproc, alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi
despre o simbioză între copilărie și sat, o simbioză datorită căreia, fiecare
din părți se alege cu un câștig”[1].
Vechea provincie Capadocia
este așezată pe un platou vulcanic situat în zona central-sudică a țării, ea a
fost locuită cu 3000 de ani în urmă de hitiți apoi de frigieni. A căzut sub
dominația mezilor și persanilor, acest areal, care etimologic s-ar traduce prin
,,ținutul cailor frumoși”, devine, după înființarea Constantinopolului,
provincie a Imperiului Bizantin[2].
Asia Mică a
fost regiunea Imperiului Roman în care Creștinismul a făcut progresele cele mai
mari. La sfârșitul secolului al II-lea s-au ținut aici, în Frigia, sinoade
împotriva montanismului. În secolul următor, Dionisie al Alexandriei declară că
această regiune posedă bisericile cele mai populate. De fapt, aceasta a fost
una din cele mai bogate regiuni ale Imperiului. În acest loc Sfântul Apostol
Pavel a petrecut cea mai mare parte a activității sale misionare. Nu este deci
de mirare, că la începutul secolului al II-lea Pliniu cel Tânăr ne dă imaginea
prosperă a Creștinismului despre care afirmă că a pătruns la orașe și la sate.
Un alt autor păgân, Lucian de Samosata, scriind pe la mijlocul secolului al
II-lea, îl face pe eroul său Alexandru de Abonoticus, să descrie Pontul ca
fiind plin de epicurei și de creștini.
În jurul
anului 190 episcopii din Asia Mică au scris papei Victor legat de chestiunea
datei Paștilor.
În Asia Mică
existau comunități creștine în localități ca Efes, Smirna, Filadelfia, Sardes,
Thiatira, Pergam, Colose. În localitatea Nicomidia, biserica creștinilor se
afla în apropierea reședinței lui Dioclețian.
Comunități creștine se aflau și
în provinciile Cilicia, Pamfilia, Licaonia, Pisidia și Galatia[3].
O
statistică privind numărul real al respectivelor colectivități sătești și
urbane, este aproape imposibil de realizat, însă concluzia cercetătorilor care
au investigat fenomenul este cât se poate de convingătoare: este vorba de o
regiune evanghelizată[4].
Sfântul
Ioan Gură de Aur a trecut prin Capadocia în drumul spre exil și dă mărturii despre
situația înfloritoare de aici: ,,Acum sunt deplin sănătos și-ți scriu chiar din
Cezareea, unde mă bucur de multă îngrijire; am doctori buni și renumiți, care
mă îngrijesc nu numai cu știința lor, dar mai ales cu simpatia și dragostea
lor. [...] Când am ajuns în Cezareea, obosit și istovit de drum, cuprins de
friguri puternice, tulburat și chinuit de grele suferințe, am tras într-o casă
așezată la marginea orașului și am trimis după doctori ca să-mi sting văpaia ce
mă chinuia”[5].
Sfântul
Vasile cel Mare s-a născut în anul 330, în Cezareea Capadociei dintr-o familie
bogată și cu frică de Dumnezeu. Tatăl lui era originar din Neocezareea din Pont
și purta același nume de Vasile. Mama, Emilia era din Capadocia era fiica unor
martiri și era o femeie evlavioasă. Părinții au avut 10 copii dintre care 3 au
ajuns episcopi, Vasile în Cezareea, Grigorie în Nyssa și Petru în Sevastia.
Sfântul
Vasile și-a făcut primele studii de retorică și filosofie la școala din
Cezareea unde tătăl său era retor, apoi la Constantinopol și Atena. În 356 se
reîntoarce în Capadocia și a predat retorica pentru scurt timp[6].
Sf.
Grigorie de Nyssa a realizat o biografie a Sf. Macrina, sora sa. În cadrul
acesteia vorbește de locuința ei: ,,Am fost condus în locuința Macrinei, apoi
ni s-au deschis ușile și am pășit în acel loc sfânt. Ea era aprinsă de febră și
se odihnea direct pe pământ, fără pat sau așternut, ci pe o scândură acoperită
cu o pătură din păr de capră, cu capul pe o altă scândură pusă de-a curmezișul,
în așa fel încât să-i țină loc de pernă pentru a-i sprijini capul într-o
poziție înlinată mai puțin obositoare”[7].
Sfântul
Grigorie de Nazianz este contemporanul și prietenul Sfântului Vasile. S-a
născut în Arianz, un sat aproape de Nazianz în Capadocia din părinți nobili.
Tatăl Grigorie a devenit creștin sub influența Nonei, soția sa. În 328
,,fiindcă dăduse mărturisiri de bun creștin”, Grigorie a fost ales episcop în
Nazianz, unde a păstorit 46 de ani. Fiul, Grigorie și-a început formarea sub
influența mamei sale, apoi a urmat școlile din Nazianz, Cezareea Capadociei,
Cezareea Palestinei, Alexandria și Atena[8]. În anul 372 Sfântul Grigorie a fost hirotonit
episcop al Sasimei în Capadocia. ,,Nu a fost deloc încântat de satul pentru
care a fost numit episcop” și a rămas pe mai departe ajutor al tatălui său la
Nazianz.
Nona
deși căsătorită cu un păgân, totuși a reușit să-și convertească soțul la
Creștinism. În acel timp superioritatea noii credințe era judecată prin prisma
vieții personale a credincioșilor. Gorgonia, sora Sf. Grigorie și-a însușit
viața creștinească: ,,Fără a-și neglija căminul, găsește bucurie în
posibilitatea de a face milostenie, căminul ei, bine îndestulat, devine azil
obștesc, mâna sa generoasă se întinde tuturor”[9].
Cezareea
Capadociei a devenit capitală a provinciei Capadocia în anul 17 î. Hr. Această
localitate se află în apropierea muntelui Eriyes, fostul vulcan activ, care în
prezent are altitudinea de 3.916 m, având vârful încărunțit de zăpadă. Situl
arheologic cel mai important din Capadocia privind vestigiile creștine cel mai
bine conservate este numit Göreme. Acest termen înseamnă ,,nu ne puteți vedea
aici”. Conform tradiției și numelui locului, acum două milenii, creștinii au
fugit din sud pentru a se ascunde de persecuția romanilor, de aceea bisericile
creștine din Göreme și Urgup, orașul vecin, sunt printre cele mai vechi din
lume[10].
Din
10 octombrie 1776 în urma hotărârii sinodului Patriarhiei Ecumenice prezidat de
patriarhul Sofronie al II-lea, mitropolitul Țării Românești Grigorie al II-lea
și urmașii săi a primit titlul de ,,Locțiitor al Tronului Cezarei Capadociei”.
Această distincție recompensează contribuția Bisericii Ortodoxe Române la
susținerea Ortodoxiei.
Cealaltă
așezare la care ne-am oprit este Antiohia Siriei. Orașul a fost întemeiat se
Seleucos I (Nicator) la scurt timp după bătălia de la Ipsos (Frigia, Asia Mică)
din 301 î. Hr. El a fost ridicat pe malul sudic al râului navigabil Oronte,
într-un loc în care râul face o cotitură, la aproximativ 32 km de Marea
Mediterană. Seleucos a numit așezarea Antiohia în onoarea tatălui său, Antioh.
În prezent pe acest loc se află orașul Antakya. Înainte de a fi asasinat în 281
î. Hr, el și-a mutat sediul regal din Babilon în Antiohia, care a devinit noua
capitală, în Siria. În anul 64 î. Hr. generalul Pompei a transformat Siria în
provincie romană cu capitala în Antiohia.
Construită
după planul Alexandriei, Antiohia a avut străzi largi care se întretăiau și
erau mărginite de colonade. Orașul era numit ,,Regina Orientului”, ,,Antiohia
cea frumoasă” și ,,A treia metropolă a Imperiului Roman” era singurul oraș cu
iluminare stradală.
Antiohia
nu era însă un oraș al Asiei Mici, ci un mare oraș al Europei. Europa era
compusă din totalitatea orașelor care au moștenit cultura greacă. Capitalele
culturii eruropene erau Alexandria și Antiohia. Acestea erau mai europene decât
Atena. În ele înflorea tradiția greacă[11].
Antiohia
e orașul cel mai apropiat de Ierusalim, orașul în care se refugiau evreii
convertiți la creștinism și unde, pentru prima oară, credincioșii au fost
numiți ,,creștini” (Fapte 11, 26). Biserica din Antiohia conservă tot ce a
primit de la Ierusalim și transmite mai departe cea mai veche tradiție, limba
și uzanțele liturgice fiind foarte apropiate de cultura primilor ucenici; chiar
și arhitectura bisericilor e asemănătoare celei a sinagogilor. Modul de
celebrare a liturghiei, centralitatea cuvântului, îndreptarea către răsărit –
sunt la fel ca în iudaism. Tipice, de pildă, pentru ritul antiohian, vor fi
concretețea limbajului și citările frecvente din Sfânta Scriptură[12].
După
moartea Sf. Arhid. Ștefan în urma persecuției s-au refugiat în Antiohia evrei
și ne-evrei (Fapte 11, 20). Biserica din Ierusalim l-a trimis pe Barnaba în
oraș. Acesta la rându-i l-a adus din Tars pe Sf. Ap. Pavel, iar cei doi au
rămas timp de un an ca să predea adevărul (Fapte 11, 21-26). Orașul este vizitat de Sf. Ap. Pavel (Fapte
15, 22-26) și chiar Epistola către Galateni a fost scrisă aici. Tot aici,
Apostolul neamurilor și-a început și finalizat a doua călătorie misionară și a
început-o tot aici pe cea de-a treia.
Biserica
din Antiohia este deci de origine apostolică. În oraș a rezidat Patriarhia
Antiohiei mutată ulterior la Damasc. Tot aici pe bazele școlii retorice eline
din veacul al IV-lea s-a născut Școala catehetică antiohiană întemeiată de
Lucian al Antiohiei prin anul 270. Aceasta școală care a folosit metoda literară
de interpretare a Scripturii a avut ca reprezentanți pe Diodor din Tars, Ioan
Gură de Aur, Teodor al Mopsuestiei și Teodoret de Cyr. În cadrul Sinodului al
IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), Biserica Antiohiei a fost ridicată la
rangul de Patriarhie. Ea, alături de Ierusalim, Roma și Constantinopol
reprezintă astăzi categoria patriarhiilor istorice.
În
Antiohia s-a născut între anii 344-354 Sfântul Ioan Gură de Aur, ,,cel mai
strălucit orator al Bisericii creștine vechi” cum l-a definit arhid. prof.
Constantin Voicu.
Tatăl,
Secundus care a comandat cavaleria romană din Siria s-a căsătorit cu Antuza:
,,Generalul cu tâmple argintii s-a căsătorit cu o tânără fată de șaisprezece
ani originară din Antiohia unde Secundus își avea garnizoana. [...] În casa
Antuzei trăia și o soră a defunctului general care se numea Sabiniana. Erau
așadar, patru persoane: Sabiniana, Antuza, Ioan și sora sa cu doi ani mai mare
ca el al cărei nume nu s-a păstrat. Antuza a hotărât să nu se mai mărite
niciodată[13].
Viața
văduvei va fi dedicată, pe de o parte rugăciunii, pentru a se întări în lupta
ce o are de purtat de acum singură, iar pe de alta, afecțiunea pe care o acorda
mai înainte soțului, acum când el a adormit, ea s-o transforme în preocupări
duhovnicești, care, în ordinea inmportanței sunt: a-și crește copiii în
pietate, a practica ospitalitatea, a ajuta pe cei nefericiți, în sfârșit a se
îndeletnici cu orice lucru bun[14].
Ioan
a studiat în Antiohia, la școala celebrului retor Libaniu care și l-ar fi dorit
succesor al său la conducerea Școlii. Se pare că a studiat Dreptul și a
practicat avocatura. Religiozitatea mamei l-a influențat și a urmat cursurile
Școlii catehetice însușindu-și principiile școlii și metoda exegetică.
Primii
ani petrecuți în casa părintească au fost determinanți pentru dezvoltarea unei
concepții despre familie, nouă față de cele existente până acum: ,,Bărbatul va
să se ocupe de cetate, de justiție, de conducere, de armată, de toate
celelalte. Femeia nu poate să mânuiască lancea și să arunce săgeata; al ei este
să ia furca, să țeasă pânză și să facă față mulțimilor de trebi casnice. Mai puțin
înzestrată în cele din afară, în casă, în privința menajului este superioară
bărbatului. Îi e mai greu, poate, să mânuiască fonduri publice, dar este
capabilă să crească copii, cele mai prețioase bunuri. Poate supraveghea oamenii
de servici și să-i țină pe toți la datorie, poate da siguranță soțului și să-l
scutească de griji, poate să se ocupe de tors, de bucătărie, de veșminte,
într-un cuvânt, de tot ceea ce n-ar și nici convenabil, nici lăudabil să facă
bărbatul. [...] Căminul devine pentru femeie o școală de filosofie, unde-și adâncește
perfecțiunea sa personală și în care intrând soțul său, duhul lui turburat de
grijile din afară se liniștește, gândurile zadarnice și tulburările fac loc
celor bune din casă”[15].
Locul
nașterii, căminul părintesc, familia și-au pus amprenta asupra modului de viață
și a scrierilor Sfinților Trei Ierarhi. Prezența mamei creștine, evlavioase a
dat putere fie convertirii la Creștinism a soțului, fie a viețuirii în
castitate după moartea acestuia. Mama fiind prima școala pentru toți cei trei
sfinți. Practicarea credinței în familie a fost suficientă pentru temeluirea
învățăturilor morale în cazul celor pomeniți astăzi.
[1] Lucian Blaga, ,,Elogiu satului românesc
(Discurs de recepție la primirea în Academia Română, rostit la 5 iunie 1937)”,
în Constanța Bărboi, Silvestru Boatcă, Marieta Popescu, Literatură română clasa a XI-a. Antologie de texte comentate, Editura
Recif, București, 1995, p. 251-252.
[2] Augustin Păunoiu, ,,Capadocia, o mărturie
a strălucirii creștine”, http://ziarullumina.ro/capadocia-o-marturie-a-stralucirii-civilizatiei-crestine-44545.html,
accesat în 21. 01. 2019. (Se va prescurta în continuare Capadocia…).
[3] Aurel Jivi, Istoria Bisericească Universală, Ediție îngrijită, biobibliografie
și note de Valentin Bugariu, Editura Sitech, Craiova, 2016, p. 81-82.
[4] Vasile V. Muntean, Istoria Creștinătății de la Hristos până la Reformă, Editura
Sopfia, București, 2004, p. 103.
[5] Cuvioasa Olimpiada diaconița, O viață – o prietenie – o corespondență,
Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 7; 28.
[6] Constantin Voicu, Patrologie, vol. II, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2009, p. 176.
[7] Sfântul Grigore de Nyssa, Viața Sfintei Macrina, trad. Ion
Pătrulescu, Editura Anastasia, 2004, p. 35-36.
[8] Constantin Voicu, Patrologie, vol. II, p. 202.
[9] Constantin I. Cornițescu, ,,Sfântul
Grigorie de Nazianz despre familia sa”, în ,,Studii Teologice”, nr. 5-6 / 1964,
p. 359.
[10]
Augustin Păunoiu, Capadocia...
[11] Virgil Gheorghiu, Gură de Aur Atletul lui Hristos, trad. Maria Cornelia Ică jr.,
Editura Deises, Sibiu, 2004, după https://blogcartiortodoxe.files.wordpress.com/2014/02/virgil-gheorghiu-ioan-gura-de-aur-atletul-lui-hristos.pdf,
accesat 21. 01. 2019. (Se va prescurta în continuare Gură de Aur Atletul…).
[12] Michelina Tenace, Creștinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiții monastice, trad.
Al. Cistelecan, Editura Cartier, Chișinău, 2005, p. 24.
[13] Virgil Gheorghiu, Gură de Aur Atletul…
[14] Marin Braniște, ,,Concepția Sfântului Ioan
Gură de Aur despre familie”, în ,,Studii Teologice”, nr. 1-2 / 1957, p. 144.
(Se va prescurta în continuare ,,Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur…”).
[15] Marin Braniște, ,,Concepția Sfântului Ioan
Gură de Aur…”, p. 145-146; 148.
