Sărbătorim astăzi cu bucurie împlinirea a 160 de ani de la unirea
Principatelor Române. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova 4
ianuarie și Țara Românească în 24 ianuarie 1859 a apărut un nou stat pe harta
Europei, Principatele Române.
Realizarea unirii celor
două țări românești a depins de situația politică europeană. În zona Europei de
Est, trei imperii avea interese economice și politice: Imperiul Otoman sub a
cărui suzeranitate se aflau cele două țări românești: Valahia din 1460 și
Moldova din 1513, Imperiul Austriac care după războiul dintre turci și
austrieci încheiat cu victoria celor din urmă și pacea realizată prin Tratatul
de la Passarowitz ( 21 iulie 1718), Oltenia a fost ocupată de austrieci
(1718-1739). Imperiul Țarist a obținut de la turci Basarabia care a trecut în
administrația imperială timp de o sută șase ani (1812-1918).
A
existat însă și o înțelegere a situației românilor, diplomați europeni au văzut
în actul unirii, un act firesc politic care să pecetluiască unitatea de neam,
limbă și credință a Românilor de dincolo și dincoace de Milcov și chiar de
peste Carpați: ,,Unirea într-un singur imperiu a tuturor românilor cuprinzând
în consecință Basarabia, Bucovina, Moldova, Valahia, Transilvania și Banatul
Timișoarei. În pofida sfâșierilor seculare, toate aceste țări au păstrat
unitatea de neam, unitatea de limbă, unitatea de moravuri și sentimente: toate
aspiră la unitate politică. Există acolo zece milioane de latini răspândiți pe
un pământ bogat și fertil care ar oferi resurse unei populații de patruzeci de
milioane. Ei își cunosc și își laudă afinitățile de origine cu popoarele
Occidentului”[1].
Cum
anul 2019 a fost declarat An Omagial al Satului românesc în Patriarhia Română
ne vom opri acum la contribuția domnitorului Cuza la dezvoltarea satului
românesc din Moldova, Oltenia și Muntenia. Un impuls în realizarea reformei
agrare a lui Cuza (1864) l-a făcut tot Europa: ,,Lipsa de capital înăbușă
dezvoltarea agricolă și atrofiază investițiile utile. [...] În Principate
trebuia, de asemenea, să se pună ordine în încâlcitele lor relații agrare,
aducând astfel un mare serviciu populației rurale. Rusia, asemenea unui străjer
vigilent, le-a ferit de intervenția odioasă și periculoasă a turcilor; Austria
trebuia să preia acest rol”[2].
O
imagine a satului ne e dată de Ignațiu Ștefan Raicevich, educator al copiilor
domnitorului Ipsilanti, apoi consul austriac în Principate (1782-1787). Acesta
a realizat și o carte despre realitățile românești intitulată Observațiuni istorice, naturale și politice
din Muntenia și Moldova (1788) în care regăsim o portretizare a satului:
,,Satele din șes sunt mai toate meschine, oferind aspectul dezolațiunii și al
mizeriei. Casele, sau mai bine zis vizuinele, sunt construite sub pământ și se
cheamă bordeie. De departe nu zărești decât fumul care iese de prin coșuri, iar
de aproape vezi numai streșinele, puțin ridicate deasupra solului și formate
din nește bârne acoperite de țărână, peste care crește iarnă. Locuitorii se
feresc totdeauna de drumurile cele mari și-și caută câte o râpă, câte o
văgăună, unde să nu fie în calea trecătorilor și să se ascunză astfeli de jaf
și de năpaste”[3].
Sociologia
a lămurit însă pe deplin locuirea în mediul rural a românilor încă din cele mai
vechi timpuri și până astăzi cu perioade de înflorire și de decădere datorate
intervenției politice dar și a organizării economice moderne. Satul cel vechi
este un fenomen social complex, cuprinzând laolaltă o ,,populație”, o ,,vatră
de sat”, adică locul de așezare a gospodăriilor, și un ,,trup de moșie”, adică
locurile de muncă ale acestor oameni. Termenul de ,,hotar” are și el un înțeles
anume în limba noastră veche, ,,hotar” fiind desigur granița care desparte un
sat de altul, dar și toată suprafața cuprinsă între aceste hotare.
Un
întreg, de ,,trup” de moșie, iar nu un lot oarecare de pământ, ți se înșiră din
ce e alcătuit hotarul, spunând: ,,din pădure, din câmp, din izlaz, din apă, din
vatră”.
Pământul
satului era socotit ,,devălmaș”, adică bun al întregii obști a sătenilor, de la
fiecare obștean trăgra foloase, prin muncile pe care le putea face, el și cu
familia lui, desțelenind și lăzuind[4].
Familia
tradițională era încadrată în tipul ,,familie-lăstar” caracterizată astfel: pe
măsură ce feciorii cresc și le vine vremea căsătoriei, ei pleacă din casa
părintească. Tatăl lor îi înzestrează cu o parte din loturile de pământ lăzuite
de întreg grupul familial, care îi ajută să-și construiască o casă nouă. Tatăl
nu ține pe lângă el decât pe cel mai mic dintre feciori, care singur va moșteni
casa bătrânească; cu obligația însă de a întreține pe bătrâni până la moarte și
a face apoi slujbele bisericești și pomenile. Fetele nu primeau însă pământ, ci
doar lucruri mobile putând fi duse în ,,lada de zestre”. Se spune în zicală că
,,fetele își ia zestrea cu carul”[5].
Cu
timpul satul s-a restrâns în ceea ce avem astăzi satul adunat, casele au fost
ridicate în spații mai mici. Gospodăria era alcătuită dintr-o serie de clădiri,
casă și acareturi. Casa așezată pe marginea drumului avea o orientare precisă
cu fața spre miazăzi, aici era și odaia de locuit Acareturile erau în jurul
casei: bucătăria de vară, grajdul, hambarul. Curtea era împărțită în două:
animalele și păsările viețuiau în curtea de dinapoi și nu aveau acces în curtea
din față.
Locuința
construită pe sol poartă numele de casă. Ea cuprindea odaia de locuit în care
era vatra sau cuptorul și cămara. În veacul al XVIII-lea a apărut locuința cu
două caturi: la parter pivnițe, cămări, bucătării de vară, odăi de locuit. La
etaj odăile de locuit, iar mai apoi odăile cu caracter sărbătoresc.
Mobilierul
era realizat din lemn sau în lipsa acestuia din lut. Piesele obișnuite erau:
patul, masa joasă cu scăunele, lavițele, blidarul (dulăpuior deschis cu rafturi),
colțarul, alt dulăpior, polița (cuierul), culmea (prăjină suspendată în tavan)
și lada. Decorația era realizată din vase de lut și țesături.
Pentru
a moderniza țara, Cuza a dat câteva legi care au înscris pentru totdeauna țara
în Europa. Una din aceste legi este cea rurală. Cerută de diplomația europeană,
Legea rurală sancționată și promulgată de domnitor în 14 / 26 august 1864 a dat
pământ țăranilor clăcași desfințând o serie de dări către curtea boierească
făcându-se astfel trecerea de la epoca medievală la cea modernă. Legea a fost
însoțită de o proclamație prin care săteanul a fost responsabilizat cu noua lui
situație economică și socială: ,,Claca (boierescul) este desființată pentru
de-a pururea și de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile supuse
stăpânirii voastre prin legile în ființă... De astăzi, voi sunteți stăpâni pe
brațele voastre; voi aveți o părticică de pământ, proprietate și moșie a
voastră; de astăzi, voi aveți o patrie de iubit și de apărat”. Îi îndeamnă apoi
să-și lucreze ogoarele cu hărnicie sporită ,,căci de acum aceste ogoare sunt
averea voastră și moșia copiilor voștri”. Să-și îngrijească ,,vetrele satelor,
care de astăzi devin comune neatârnate și locașuri statornicite ale voastre,
din care nimeni nu că mai poate izgoni. Siliți-vă dar, continuă Cuza – a le îmbunătăți
și a le înfumuseța; faceți-vă case bune și îndestulătoare; înconjurați-le cu
grădini și cu pomi roditori. Înzestrați-vă satele cu așezăminte folositoare
vouă și urmașilor voștri. Statorniciți mai ales și pretutindenea școale, unde
copiii voștri să dobândească cunoștințele trebuitoare, pentru a fi buni plugari
și buni cetățeni”[6].
Legea
rurală a ajutat cea mai numeroasă clasă socială și anume țărănimea. Clăcașii
alcătuiau, în 1857, cea mai mare parte a țărănimii, ei însumând potrivit lui
Vasile Boerescu – 520.000 de familii (330.000 în Țara Românească și 190.000 în
Moldova), deși în preajma reformei din 1864 n-au fost înregistrate decât
445.019 familii clăcășești. Lor li se adăuga țărănimea liberă – răzeșii și
moșnenii – care dețineau încă din 1864 circa 800.000 ha. teren arabil, cam o
zecime din suprafața particulară, restul fiind atunci stăpânit de circa 4.500
de proprietari. În 1860 existau în Țara Românească 66.035 de țărani devălmași
și 107.682 de mici proprietari cu un venit inferior sumei de 10 galbeni. Prin
legea rurală peste 400.000 familii de țărani au fost împroprietărite cu locuri
de muncă, iar aproape alți 60.000 săteni au primit locuri de casă și de grădină[7].
Un
episod deosebit din viața satului din vremea lui Cuza Vodă ne este ilustrat de
Creangă. Dacă Eminescu a dat strălucire domnitorului Mircea cel Bătrân,
prietenul său humuleștean a scos din uitare figura lui Ion Roată (1806-1882),
țăran român și deputat în Divanul Ad-hoc și luptător înflăcărat pentru
realizarea Unirii și a reformei agrare. În 23 septembrie 1857, Ion Roată a fost
ales în comisia de verficare a mandatelor membrilor Adunării – comisie de
validare. În cadrul aplicării legii rurale din 1864, Ion Roată a făcut parte
din comisia constatatoare a plasei Zabranți, Putna pentru stabilirea
suprafețelor și numărului de clăcași de pe moșiile boierești, ce urmau a fi
împroprietăriți[8].
Chiar
dacă legea rurală nu s-a putut aplica din primul an din pricini organizatorice,
neexitând personal calificat (ingineri, topografi ș. a.) sau legate de reaua
voință a prefecților și primarilor în marea lor majoritate proveniți din sânul
clasei boierești totuși aceasta a avut urmări ireversibile în dezvoltarea
satului românesc după Cuza.
Marele
istoric român Nicolae Iorga a realizat jurnal de călătorie prin satele din
Moldova și Muntenia. În descrierea plastică a locurilor, istoricul amintește că
alături de tradiționala așezare au apărut rând pe rând și nouătăți în ceea ce
privește arhitectura rurală. Casa (locuința) a primit o nouă încăpere
sărbătorească frumos împodobită dar fără sistem propriu de încălzire ce demonstrează
caracterul temporar de locuire. În sat au apărut rând pe rând noi clădiri:
Primărie, Școală, Bancă ș. a. care alături de Biserică formează centrul civic
al comunității. O constantă a românilor o reprezintă hărnicia, priceperea dar
și existența unui fond bănesc îndestulător de a purta de grijă edificiilor
familiale. Spre Hârlău mai precis la Flămânzi s-au putut observa următoarele:
,,Sunt case nouă -și se tot clădesc- care prezintă un coperiș bine pieptănat,
ochi de ferești bine deschiși și o față curată, pe care o împodobesc brâiele
albastre. Din cele vechi chiar, niciuna nu tânjește într-o rână și nu dovedește
neîngrijirea unui gospodar prea lăsător în voie. Toate curțile sunt împrejmuite
cu bune garduri de nuiele sau de cetini înflorite. În cuprinsul lor se văd
coșere strâns împletite, pomi roditori sădiți des și păduri de păpușoaie
înspicate. Câte o gospodină se ivește, foarte în treabă cu ale casei, pe când
omul ei lucrează la câmp”[9].
La
Comănești, vizitatorul a ajuns Duminica și a participat la Sfânta Liturghie, cu
acest prilej portretizează lăcașul de cult și pe credincioșii de aici: ,,Satul
are o școală frumoasă. Biserica, ce răsare din ierburi înflorite, răsună de
cântările slujbei de Duminecă. E plină de o asistență foarte credincioasă.
Femeile stau lângă ușă: poartă conciuri, cele măritate; îmbrăcămintea lor se
deosebește mult de la una la alta: sunt fote și fuste groase de postav bătător
la ochi, cămăși cu arnici și cămăși bătute cu fluturi. Bărbații, care ocupă
mijlocul naosului, poartă sumane cafenii sau podoaba grea și scumpă a cojocului[10].
Vorbind
despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, Ion Heliade Rădulescu spune că Unirea
este ,,acoperișul care trebuie să adăpostească și să protejeze două locuințe
alăturate”[11]. Legea rurală a lui Cuza
a reușit acest lucru de a întări pătura cea mai mare a populației românești
până la următoarea Reformă agrară din 1921. Satul românesc a cunoscut o
dezvoltare atât în ceea ce privește arhitectura casei tradiționale dar și a
modernizării și rentabilizării agriculturii. S-a făcut o trecere de la
agricultura de subzistență la cea de masă. În acest sens au fost achiziționate
mașini agricole și au apărut chiar muncitorii în agricultură. Prin reforma
agrară, Cuza a pus bazele dezvoltării durabile a satului românesc de dincolo de
Carpați.
[1] Elias Regnault, ,,Istoria politică și
socială a Principatelor dunărene”, în vol. Românii
la 1859 Unirea Principatelor Române în conștiința europeană. Texte străine, vol.
II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 18. (Se va
prescurta în continuare Românii la 1959…).
[2] Louis de Nalèche, ,,Moldo-Vlahia”; IA. N.
Butkovski, ,,O sută de ani de politică austriacă în problema orientală”, în
vol. Românii la 1959…, p. 65; 229.
[3] B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, Ediție îngrijită de Grigore Brâncuș,
Editura Minerva, București, 1984, p. 367.
[4] Henri H. Stahl, Paul H. Stahl, Civilizația vechilor sate românești, Editura
Științifică, București, 1968, p. 11; 14; 27. (Se va prescurta în continuare Civilizația vechilor sate…).
[5] Henri H. Stahl, Paul H. Stahl, Civilizația vechilor sate…, p. 41.
[6] Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică,
București, 1966, p. 272.
[7] Dan Berindei, Epoca Unirii, Editura Corint, București, 2000, p. 127; 170.
[8] Vasile T. Iorga, ,,Să ne amintim de… de
Moș Ion Roată”, în https://jurnalspiritual.eu/sa-ne-amintim-de-mos-ion-roata/,
accesat 19. 01. 2019.
[9] Nicolae Iorga, Sate și mănăstiri din România, Ediția a II-a, Editura Librăriei
Pavel Suru, București, 1916, p. 22-23. (Se va prescurta în continuare Sate și mănăstiri…).
[10] Nicolae Iorga, Sate și mănăstiri…, p. 64.
[11] ,,Conservatorul”, nr. 2 / 1859, p. 30 după
Elias Regnault, ,,Mistere diplomatice pe malurile Dunării”, în vol. Românii la 1959…, p. 127.
