Satul lui Eminescu

          Cu pași sprințari ne apropiem de ziua nașterii lui Mihai Eminescu, totodată și Ziua Culturii Române. Cum anul 2019 a fost proclamat în Patriarhia Română drept An Omagial al Satului românesc voi încerca să schițez prezența acestuia în viața și opera Poetului nepereche al nostru.

            Satul ca realitate materială și spirituală a reprezentat forma de viețuire socială până în zorii secolului al XX-lea, când puterea politică a intervenit dezvoltând industria orașelor și implicit mutarea sau navetarea țăranilor care cu acest prilej au primit un nou statut și anume acela de muncitori. Satul însă a păstrat pe mai departe în parte dacă nu în integritatea lui forma spiritualizată de locuire. Aici locuința era socotită obârșia și nu doar dormitorul, munca avea valențe metafizice, viața în general se bucura de tihna patriarhală. Calendarul țăranului român era busola întregii sale activități.

            În general, toată viața satului, cu toate formele lui și datinile acestei vieți, se resimte de transparența unui plan superior: cântecul, jocul, portul, responsabilitatea unora pentru alții vădesc strânsa lor comuniune. În viața satului nu se manifestă nici tendințele de dominare, nici cele individualiste ale lumii orășenești (Stăniloae, 2018, p. 166).

            Lucian Blaga în ,,Discursul de recepție” la primirea în Academia Română în 1937 reușește să sintetizeze valoarea formatoare a satului. Satul – mărturisea filosoful – trăiește în mine într-un fel mai palpitant ca experiență vie. […] Mi-aduc aminte: vedeam satul așezat înadins în jurul bisericii și al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu și al morților. […] Fiecare sat se simte, în conștiința colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine de asemenea în centrul lumii. Numai așa se explică orizonturile vaste ale creației populare în poezie, în artă, în credință, acea trăire care participă la totul, siguranța fără greș a creației, belșugul de subînțelesuri și de nuanțe, implicațiile de infinită rezonanță și însăși spontaneitatea neistovită (Blaga, 1995, p. 251-253).

            Eminescu prin copilăria din Ipotești se înscrie în credința mărturisită a Celui din Lăncrăm potrivit căreia satul poate fi descoperit prin ochii copilului care a trăit în el. Cele mai frumoase defințiții date Poetului național ne sunt furnizate de Nicolae Iorga (1929) și Constantin Noica (1975). Primul vede în Poet ,,expresia integrală a sufletului românesc”, iar cel din urmă pe ,,omul deplin al culturii românești” (Manolescu, 2008, p. 377).

            Prin moșii și părinții, Eminescu aparține satului moldovenesc din veacul al XIX-lea. Tatăl, Gheorghe și mama, Raluca și-au avut obârșia în sat. Datorită calităților intelectuale, Gheorghe Eminovici a fost rând pe rând: funcționar de cancelarie, administrator de moșie, apoi căminar, vechil adică boier însărcinat  cu strângerea dijmei.  La moșia din Dumbrăveni a locuit în prima parte a vieții împreună cu soția Raluca și frații mai mari ai lui Eminescu. Casa rectificată are profilul neoclasic rusesc al începutului veacului al XIX-lea, cu restaurări recente. Satul însuși, în mijlocul unei vegetații în care abundă sălciile și salcâmii, era sărăcăcios, casele acoperite cu draniță și cu paie (Călinescu, 1995, p. 11).

          

  Prin anii 1849-1950 căminarul Gheorghe Eminovici a cumpărat jumătate din moșia răzeșească de la Ipotești. Satul era așezat între dealuri, odată împădurite, pe după care stau ascunse sate mai mari, ca Dumbrăveni, Cocoreni, Călinești, risipite într-o priveliște dezolantă de clisă și cocioabe. Aici, la conacul ridicat de Gh. Eminovici, și-a petrecut Eminescu copilăria, până a nu fi trimis la școală la Cernăuți, și de atunci încolo pe vremea vacanțelor. Locuința părintească nu era palat boieresc, ci o casă modestă de țară, dar încăpătoare și gospodărească, nu lipsită de o anumită eleganță rustică. Era o construcție geometrică, puțin ridicată deasupra solului, cu câte două ferestre mari în laturi. Un pridvor înalt în față, la care suiai pe vreo șapte trepte de lemn, un acoperământ al tindei, în chip de fronton grec sprijinit pe două coloane zvelte, dădeau albei clădiri acoperite cu tablă un vag stil neoclasic. De o parte și de alta a largului pridvor, doi tei străjuiau rămuroși. Ca la orice gospodărie de țară, se vedeau în apropiere odăi pentru argați și slugi, șopruri și hambare, iar în fund o livadă cu pomi fructiferi și câțiva butuci de vie. Dindărătul unor uluci din scânduri bătute în lungime una peste alta în niște pari de lemn, pe sub umbra a doi tei imenși, se înălța o clopotniță paralepipedică, de asemenea din scânduri, așezate vertical, cu înfățișare de coteț de porumbei (Călinescu, 1995, p. 32).

            Aici, Eminescu după mărturia lui G. Călinescu, a locuit și în timpul vacanțelor, uneori evitând casa părintească și locuind într-o casă de țăran sau petrecându-și toată vara cu ciobanii la stână eludând astfel pedagogia autoritară a tatălui care era nu de puține ori l-a zeflemisit cu vorba ,,poetul” datorită obiceiului de a recita versuri. Un mare eminescolog atrage atenția asupra oierilor și a contribuției acestora la statornicirea limbii române: Cum de la văraticul din goliştea Carpaţilor până la iernaticul de la şesuri e drum, nu glumă, care trebuia bătut periodic se poate afirma răspicat că acest neîntrerupt cutreier dinspre munte către câmpie şi invers, ritmat nu numai de zvonul tilincilor, ci şi de perindarea anotimpurilor, a contribuit în mare măsură la statornicirea graiului mioritic unitar, condiţie de chezăşie a conştiinţei unităţii naţionale (Tohăneanu, 2018, p. 18).

            Un rol determinant l-au avut primele impresii ale copilăriei la satul potopit de verdeață cu sălcii și salcâmi, teii din Ipotești, codrul din imediata lui apropiere, șederea lângă oierii transhumanți și experiența traiului în diverse case țărănești au lăsat urme adânci în opera poetică. Cunoașterea folclorului, a tradițiilor, obiceiurilor dau trăinicie întregii opere. În poezia iubirii și naturii și în cea folclorică găsim exprimat clar dorul față de copilăria din Ipotești, de codru, izvoare, teii și viața de aici.

            Înstrăinat prin trimiterea la Cernăuți sau în altă parte, Poetul se simte legat de codru, izvoarele și satul din vale:

,,Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul pârăului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint;

Să mai salut o dată colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice şoptiri.

Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică,
În valea mea natală, ce undula în flori,
Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,
Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.

Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut”. (Din străinătate).

            O altă poezie din această tematică a naturii este Fiind băiet păduri cutreieram care reptezintă o variație pe tema întoarcerii la vârsta (,,de aur”) a copilăriei:

,,Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă isvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas”.

          

  Psihanaliza ar decoda cu fervoare, numaidecât, într-un astfel de text următoarele caractere: faptul că eul, aflat în tensiunea căutării, se culcă pe marginea apei, că această apă nu este un râu, un lac sau țărmul mării, ci un izvor, deci punctul de obârșie, matricea acvatică: la această culcare lângă apă, este sinonimă unei culcări pe ape, adică echivalentul re-venirii în spațiul prenatal și că ,,lângă ape” poate semnifica în registrul subconștientului lângă sân (Firan, Popa, 1994, p. 83).

            Tocmai prezența elementelor naturii: oameni cu coasa în spinare, luna, stelele, deal și vale dau poemului Sara pe deal aspectul de pastel:

,,Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorînd în fântâne;
Sub un salcâm dragă, m-aștepți tu pe mine.

Luna pe cer trece-așa sfântă și clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.

Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,
Streșine vechi casele-n lună ridică,
Scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Și osteniți oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curînd satul în vale-amuțește;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbește:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul
Și surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. — Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”

            În Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, p. 223, G. Călinescu întregește portretul Poetului național cu o nouă însușire, aceea de etnograf înfățișând ,,sub orice haină suflete de țărani, însă de țărani milenari”. Lor li se adaugă dorul după copilărie, de sat cu țăranul știutor al tainelor originii sale, natura îmbelșugată încălzită și luminată de astrele Cerului, o lume trăită firesc în înțelepciunea folclorică: Călin (file din poveste)

,,VIII
De treci codri de aramă, de departe vezi albind
S-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lângă isvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;
Pare-că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,
Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.
Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint
Vezi isvoare zdrumicate peste pietre licurind;
Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic,
Când coboară-n ropot dulce din tăpșanul prăvălatic,
Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare
A popoarelor de muște sărbători murmuitoare”.

            G. I. Tohăneanu, Ciudata viață a cuvintelor, Ediție îngrijită și selecție de Valentin Bugariu, Editura Tiparnița, Arad, 2018.

            Lucian Blaga, Elogiu satului românesc în Constanța Bărboi, Silvestru Boatcă, Marieta Popescu, Literatura română clasa a XI-a. Antologie de texte comentate, Editura Recif, București, 1995

            Florea Firan, Constantin M. Popa, Eminescu. Antologie comentată, Editura ,,Poesis”, Craiova, 1994

            Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008

            G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, Editura Hyperion, Chișinău, 1993

            Dumitru Stăniloae, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2018

            G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Saeculum I. O., București, 1995