Evenimentul Unirii Principatelor Române din 1859, prima etapă a făuririi Statului Național Unitar Român a rămas un moment de
sărbătoare și cinstire a hotărârii luate și a participanților la cele două
divanuri ad-hoc din Moldova și Țara Românească. Dubla alegere a lui Alexandru
Ioan Cuza la Iași (5 ianuarie) și București (24 ianuarie) a fost prima mărturie
politică a unității de neam, limbă și credință românească.
Pentru a ilustra această unitate spirituală un moment deosebit îl
reprezintă poetul și protopsaltul Anton Pann (1796-1854). Alegerea subiectului
se temeluiește pe creația muzicală a poetului care a compus muzica imnului
național al românilor, dar și pe necesitatea cunoașterii activității
cântăreților bisericești în Anul comemorativ dedicat acestora în Patriarhia Română.
Anton Pann a trăit într-o epocă de profunde transformări
sociale. Contemporan cu revoluțiile din 1821 și 1848, poetul și protopsaltul a
cunoscut viața mahalalei bucureștene în care tronau cele două instituții
tradiționale: Biserica și cârciuma, cele două instituții au luptat pentru
revendicarea cântărețului aromân. A cunoscut și oprimarea, far și sărăcia și
boala atât de prezente în viața cotidiană.
Tatăl poetului, Panteleon Petrov a fost aromân din
localitatea Silven din Bulgaria, iar mama Tomaida a fost de neam grec. La
botez, părinții i-au dat numele de Antonie, predestinat fiind să biruiască,
asemenea sfântului său ocrotitor, obstacolele vieții și să fie de folos
compatrioților săi[1].
Din pricina represaliilor turcești împotriva populației
creștine, familia lui Pann a luat calea bejeniei, stabilindu-se la nordul
Dunării ajungând până la Chișinău. Aici, tânărul copil și-a fixat pentru
totdeauna vocația de psalt. Tot aici a învățat limba rusă, care-i va folosi în
strădaniile sale de traducător și culegător al înțelepciunii populare[2].
La București, Pann a intrat paraclisier și cântăreț la
biserica Sfinți. Doi ani a învățat la școala muzicală a lui Petru Efesiul, care
simplificase notația muzicală și concomitent a trudit și în tipografia
aceluiași dascăl, deprinzând meșteșugul tiparului.
În anul 1820 Anton Pann s-a căsătorit cu Zamfira, cu care
a plecat în timpul revoluției din 1821 la Brașov. Aici, cântărețul de la
București a activat la biserica ,,Sf. Nicolae” din Șchei și a avut ucenici
aici. Unul dintre aceștia, Gheorghe Uncescu a mărturisit faptul că acrostihul
,,Ah ce dor, cu ce jale” a fost compus de poet la Brașov[3].
De la Brașov, poetul s-a stabilit în 1826 la Râmnic, unde
a fost numit dascăl la școala Episcopiei, și a predat muzică maicilor de la
Mănăstirea Dintr-un lemn. Aici s-a îndrăgostit de Anica și tinerii îndrăgostiți
iau calea Brașovului.
La reîntoarcere, Anton Pann s-a așezat la București. Aici
a primit un post de profesor pentru Cântarea bisericească la Seminarul
Mitropoliei. A fost și dascăl la Școala de la Podul Mogoșoaiei, unde a învățat
copiii în tainele muzicii bisericești. Niciodată de acum și până la moarte,
poetul și protopsaltul nu s-a mai îndepărtat de strana bisericii. În anul 1848
Pann a condus corul bisericii Kretzulescu din București.
Siguranța traiului de zi cu zi i-a dat liniștea creației
pentru noi producții literare, dar și pentru activitatea de tipograf și
colportor al cărților tipărite în propria sa tipografie. Acum i-au apărut
volumele: Versuri muzicești (1830), Cântece de lume (1831); Îndreptătorul
bețivilor (1832); Hristoitie au școala moralului care învață toate
obiceiurile și năravurile cele bune (1834); Noul Erotocrit (1837); Fabule
și istorioare (1841); Poezii populare (1846); Memorabilul focului
mare (1847); Culegere de proverburi sau Povestea vorbii (1847). Monograful
său, profesorul Paul Cornea a identificat 18 tipărituri realizate în perioada
de după Revoluția pașoptistă (1848-1954): Dialog în trei limbi, rusește,
românește și turcește (1848); Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea (1853);
Culegere de povești și anecdote (1854).
Modelele profane ale lui Pann aparțin unei literaturi
gustate și relativ intens răspândite, pe cale orală sau manuscrisă, în
Bucureștiul primelor decenii ale veacului. În difuzarea ei un mare rol l-au
avut lăutarii, ca intermediari între lumea saloanelor și a cârciumelor, ca
receptori și popularizatori ai unui repertoriu viu, în continuă prefacere și
îmbogățire, ca realizatori ai sincretismului text-melodie[4].
Poet al oralității și al țăranului român pe care îl
surprinde în momentele principale ale existenței: la muncă, în contactul cu cei
mai mari și de-o seamă cu dânsul, în căsnicie, la petrecere. El a evocat mai cu
seamă, cu voiociune și suculență, șezătoarea, unde se stârnește scânteietorul
duel al cimiliturilor și vorbelor de duh și se înseilează cu vervă nesecată
povestirile și anecdotele[5].
Istoria muzicii bisericești îl consideră pe Anton Pann un
apostol și un misionar al cântării bisericești românești, iar lucrările sale
din acest domeniu au fost folosite în cultul Bisericii:
1. Noul Docsastar I (1841), cartea conține slavele la marile praznice împărătești
și sfinți. Lucrarea cuprinde, slavele de la Vecernie, Stihoavnă, Litie și
Laude. Cartea conține slavele lui Visarion al Larisei (15 septembrie);
Parascheva (14 octombrie); Dimitrie cel Nou (27 octombrie), Filofteia (7
decembrie), Ioan de la Suceava (2 iunie), Iacob, fratele Domnului (23
octombrie). Volumul al II-lea a fost imprimat în 1853 și conține Slavele de
Duminica Vameșului și Fariseului și Postul Mare. Al treilea volum (1853)
conține Slavele din Săptămâna Luminată și până la Rusalii.
2. Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau gramatica metodică (1845), tratatul de bază și sursa metodică de aplicare a muzicii psaltice.
3. Epitaful (ediția I), 1846 conține slujba Prohodului Domnului. A
doua ediție a fost tipărită în 1853.
4. Heruvico-Chinonicar (1846), reeditat și completat în
1847.
5. Rânduiala Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii (1847), cartea mai conține și ,,Rânduiala înmormântării mirenilor”.
6. Priveghierul (1848) cuprinde cântări din slujba Vecerniei și din
rânduiala Mânecării: ,,Dumnezeu este Domnul”, troparele praznicelor împărătești
și ale unor sfinți mai mari. Lucrarea conține o seamă de Polilee , Mărimurile
ș. a..
7. La Sfânta Liturghie a lui Ioan Gură de Aur (1854).
8. La Sfânta Liturghie a Marelui Vasilie (1854)
9. Noul Anastasimatar (1854). Cartea conține cântările
Învierii pe cele opt glasuri care se cântă sâmbătă seara la Vecernie și
Duminică dimineață la Utrenie[6].
Pann s-a căsătorit a treia oară cu tânăra Ecaterina în
1840. Poetul și protopsaltul a trecut la cele veșnice la 2 noiembrie 1854 după
o viață de încercări dominată de grija pentru traiul de mâine, cu sclipiri de
geniu în literatură și în reformarea muzicii bisericești, continuând procesul de
românizare al ei. Anton Pann a fost înmormântat la biserica Lucaci din
București.
[1] Zaharia Matei, Profesorul,
protopsaltul și compozitorul Amton Pann (1787-1854), Editura Basilica,
București, 2014, p. 33 (Se va prescurta în continuare Profesorul, protopsaltul…).
[2] Constantin Mateescu, Drumurile
lui Anton Pann, Editura Sport-Turism, București, 1981, p. 20.
[3] Paul Cornea, Anton
Pann, Editura pentru Literatură, București, 1964, p. 8-11.
[4] Paul Cornea, Anton
Pann, p. 45.
[5] Paul Cornea, op.
cit., p. 110.
[6] Zaharia Matei, Profesorul,
protopsaltul…, p. 198-252.
