Și cum Anul 2023 a fost proclamat
Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești în Patriarhia
Română, ne vom opri anul acesta la muzica poeziei lui Eminescu, așa cum a fost
ea preluată de compozitorii români. Tot în această zi acum 33 de ani a plecat
în veșnicie compozitorul bănățean Zeno Vancea (1900-1990).
Zoe Dumitrescu Bușulenga, unul
din cei mai avizați critici ai operei eminesciene vorbește de viziunea comunicantă
a artelor, muzicienii ca și poeții romantici aveau să îngemăneze muzica și
poezia în varii feluri. Printre acestea, reluarea, redescopeirea Lied-ului, a
vechii specii medievale, a cunoscut o înflorire nemaintâlnită, tocmai că
reunea, în chip fericit pentru cântările lor de sinteză, sunetul și cuvântul,
muzica și poezia[1].
Cei apropiați poetului au adus
mărturia potrivit căreia Eminescu a stat în tovărășia cântecului, fiind
înzestrat cu glas și ureche muzicală. Născut într-o familie cu afinități muzicale,
în care mama avea voce, iar tatăl cânta la flaut, Eminescu ,,cânta frumos”. Dr.
Samoil Isopescu, avocat în Suceava, coleg cu poetul la Viena și-a amintit că:
,,Totdeauna când era acasă se plimba prin odae cu mâinile în buzunar, și cânta
adesea: ,,Eu sunt Barbu Lăutarul și altele”[2].
În anii vieții, Eminescu l-a
cunoscut pe compozitorul Ciprian Porumbescu (1853-1883), la serbările de la
Mănăstirea Putna închinate domnitorului Ștefan cel Mare (1871), a fost prieten
cu Costache Bărcănescu, cântăreț cu care a petrecut împreună cu alți prieteni
Crăciunul anului 1888. Cu acest prilej, poetul a cântat ,,O ierum, ierum”, un
fragment dintr-o operetă. În relațiile lui Eminescu este amintit momentul
iubirii pentru cântăreața Carlotta Patti, căreia i-a închinat poezia La o
artistă.
Muzicologul timișorean Viorel Cosma
dă mărturie asupra unui fenomen și anume: preluarea melodiilor cântate de poet
de lăutarii vremii. Așa s-a întâmplat cu piesa ,,Frunză verde de piperiu” care
a intrat în repertoriul lăutarilor Nicolae Picu, Veniamin Lemisch și Grigore
Vândereu. Aceeași soartă a avut-o opera poetică a lui Eminescu care a format
textul unor melodii (lied, romanță, vals, muzică ușoară și pop-rock).
Între compozitori îi amintim pe Gheorghe
Dima (1847-1925), autorul a două bijuterii muzicale: Ce te legeni
codrule și La mijloc de codru des, George Enescu (1881-1955),
cu liedul Eu mă duc codrul rămâne și Paul Constantinescu (1909-1963),
Patru madrigaluri pe versuri de Eminescu: Freamăt de codru, La mijloc de
codru des, Peste vârfuri, Stelele-n cer.
Compozitorii de factură bisericească,
au îmbogățit creația muzicală de sorginte eminesciană. Preotul bucovinean Isidor
Vorobchievici (1836-1853) a compus câteva lucrări: De ce nu-mi vii, Ce
te legeni, Revedere. Din Banat avem trei compozitori cu melodii din lirica
poetului din Ipotești: Preotul prof. Timotei Popovici (1870-1950),
compoziția Doina se găsește în kardexul secției corale a Radiodifiziunii[3]. Cornel
Givulescu (1893-1969), Înviere (1924) și De-aș avea (1927).
În continuarea celor doi înaintași, Doru Popovici (1932-2019), autor de
muzică bisericească și colaborator al presei bisericești e autorul a trei
lieduri: Când însuși glasul gândurilor tace, Dintre sute de catarge, Și
dacă…[4].
Poezia lui Eminescu a fost o
permanentă sursă de creație muzicală care a însoțit deceniile. Din perioada
interbelică l-am avut pe Alexandru Grozuță (Mai am un singur dor) și
apoi postbelică: Stela Enache și Florin Bogardo (La steaua), Gheorghe
Sărac (Mai am un singur dor), Tudor Gheorghe (Sara pe deal),
formațiile ,,Mondial” (Atât de fragedă) și Pro Musica (Dintre sute de
catarge, Glossă).
Capodopera poetică
a lui Eminescu, Luceafărul i-a inspirat pe compozitorii români.
Nicolae Bretan (1887-1968) este autorul primei opere de după Unirea din
1918. Opera într-un act și trei tablouri a fost prezentată pe scena Operei
Române din Cluj. Același autor este autorul a 21 de lieduri pe versurile lui
Eminescu. Un alt compozitor, Zeno Vancea e autorul unei cantate pe
aceeași poetică.
Pornind de la această contribuție și
adăugând faptul că Zeno Vancea a trecut în veșnicie pe 15 ianuarie 1990, vom
încerca să-l facem facem cunoscut la nivel local, pe un mare compozitor
bănățean în acest an dedicat comemorării cântăreților bisericești.
Zeno Vancea s-a născut la Bocșa
Vasiovei în 8 octombrie 1900. Tatăl Octavian a fost funcționar la Prefectura
lugojeană, actor diletant la Societatea Teatrală, înzestrat cu o remarcabilă
voce de bariton, datorită căreia a activat în Reuniunea Română de Cântări și
Muzică, dirijată de Ion Vidu. Mama sa, Johanna, profesoară de pian a urmat
studii muzicale la Praga[5].
Rămas orfan de tata de la 6 ani,
apoi de mamă de la 11 ani, Zeno Vancea a fost dat spre adopție lui Edmund
Feldman, sculptor diletant, literat și eseist lugojean, bancher și prieten al
tătălui copilului.
La Lugoj în timpul liceului, a
studiat cu Ion Vidu (teorie-solfegiu, armonie). A urmat cursurile Academiei
de Muzică din Budapesta și ale Conservatorului din București și Cluj
(1918-1921). La Cluj a activat, în paralel la Opera Română unde a fost angajat
de Tiberiu Brediceanu.
În anii 1921 și 1926 a beneficiat de
o bursă acordată de pianista Maria Braniște, prin care a urmat cursuri
particulare la Conservatorul vienez.
La revenirea în țară a fost numit
prin concurs, profesor suplinitor de muzică instrumentală și ansamblu
orchestral la Liceul Militar ,,Mihai Viteazul” din Târgu-Mureș, iar din 1929,
profesor de armonie, contrapunct și istoria muzicii la Conservatorul
târgmureșean. În perioada petrecută la Târgu-Mureș, Vancea a traversat o
perioadă de creație prolifică, zămislind Cvartetul de coarde în stil
bizantin; Două studii în stil bizantin pentru trio și coarde. În
1936 a compus Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, armonizată și
aranjată pentru coruri mixte sătești după vechile melodii de strană din Ardeal[6].
În timpul cedării Ardealului de
Nord, Zeno Vancea s-a refugiat la Timișoara unde a fost profesor la
Conservatorul Municipal de aici (1943-1945) și corepetitor, pianist
acompaniator și dirijor la Opera Română din oraș (1941-1943). La Timișoara a
publicat volumele Muzica bisericească la români. Studiu critic, Editura
Mentor, 1944 și Îndreptar pentru uzul conducătorilor de coruri, 1945.
În prima carte dedicată Muzicii bisericești, autorul sublinează necesitatea
întoarcerii creatorilor la sursele muzicii bizantine și psaltice, cu o viziune
preponderant polifonică a tratării muzicale[7].
După preluarea Ardealului de Nord de
autoritățile române, Zeno Vancea s-a reîntors la Târgu-Mureș unde este numit
director până în 1948 când a fost numit director general în Ministerul
Culturii.
La București a ocupat catedra de
Istoria Muzicii (1949-1952) și la cea de contapunct (1952-1968) de la
Consevatorul din capitala țării. De-a lungul timpului Zeno Vancea a deținut mai
multe funcții administrative la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din
România (vicepreședinte între anii 1968 și 1977) și redactor-șef la revista Muzica
între anii 1957 și 1964.
În cadrul creației muzicale
amintim muzică corală a capella, laică și religioasă (Liturghia
pentru cor mixt pe melodii de strană din Banat), muzică de teatru, de
scenă, de camera vocală și instrumental, vocal-simfonică[8].
Zeno Vancea este autorul unor
studii de muzicologie: Muzica bisericească corală la români; Istoria
Muzicii universale și românești, Târgu-Mureș, 1938; Studii și eseuri muzicale,
Editura Muzicală, București, 1974; Creația muzicală românească. Sec. XIX-XX,
2 vol., Editura Muzicală, București 1968; 1978.
Pentru întreaga operă, lui Zeno
Vancea i s-au acordat premii naționale și internaționale. Între acestea amintim
Premiul ,,Herder” al Universității din Viena (1974) și titlul de membru
corespondent al Academiei de Arte din Berlin (1975).
Toate aceste fapte ilustrează în
chip fericit această Zi a Culturii Române, în care Poezia, Muzica și Banatul
și-au adus contribuții însemnate la îmbogățirea zestrei spirituale a neamului
românesc.
[1] Zoe Dumitrescu
Bușulenga, Iosif Sava, Eminescu și muzica, Editura Muzicală, București,
1989, p. 12 (Se va prescurta în continuare Eminescu și…).
[2] Zoe Dumintrescu
Bușulenga, Iosif Sava, Eminescu și..., p. 21.
[3] Zoe Dumitrescu
Bușulenga, Iosif Sava, op.cit…, p. 124.
[4] Zoe Dumitrescu
Bușulenga, Iosif Sava, op. cit., p. 111; 113-115; 127; 177.
[5] Constantin-Tufan Stan, Zeno
Vancea etape biografice și împliniri muzicale, Editura Tim, Reșița, 2007,
p. 8 (Se va prescurta în continuare Zeno Vancea…).
[6] Constantin-Tufan Stan, Zeno
Vancea…, p. 17.
[7] Carmen Stoianov, Petre
Stoianov, Istoria Muzicii românești, Editura Fundației România de Mâine,
București, 2005, p. 101-102.
[8] Constantin-Tufan Stan, Zeno
Vancea…, p. 32-33.
